luni, 23 februarie 2015

Prădat de îngeri


Sufletului meu văduvit de geometria spațiului închis
îi lipsesc o seamă de uși.
Se intră și se pleacă liber,
însă pe bolta lui am scrijelit o condiție:
înlocuiți-mi fărâmițele sufletești,
dăruite vouă prin consimțământ tacit,  
cu pietre tombale neșlefuite.
Pe ele vor scrie despre mine demonii mei,
iar despre voi grava-vor îngerii
cele mai alese amintiri dintr-un împreună.
Fiecare împreună este un solitar
care-a născut aripi îngerilor.
Dintr-un tot amorf
ați plecat solitar cu solitar,
zbor după zbor,
rană după rană. 
Eternității îi spun:
sufletului meu văduvit de geometria spațiului închis
nu-i lipsesc numai o seamă de uși,
sufletului meu îi lipsesc toate literele
din decența unui epitaf.

Nelumesc



Peisajul lugubru al lumii
mă lasă fără destinații.
Când pornirile sinelui
întâlnesc grotescul acestei lumi,
mă sustrag prezentului
și mă ascund în umbra unei tăceri,
de care însăși moartea se teme.
În umbra tăcerii
mi se-ntâmplă o liniște albă;
oamenii sunt statui
incapabile să provoace răul,
neasumatele posturi ale morții.
Mi-e mult mai bine în nelumesc,
un spațiu pentru refugiați ca mine,
unde nu există
tăceri albe,
umbre,
statui...
În nelumesc viețuim împreună,
eu, binele
și frumosul din semeni!


duminică, 22 februarie 2015

Destine-n deșert și destul...


Destine-n deșert și degeaba (poema a XIa - epilog)

M-a obosit trăirea în trecutul
în care ești și totuși nu mai ești,
doar unul dintre noi e abătutul
cel care încă mai așteaptă vești;

nu-i un secret că eu sunt cel în boală,
c-am devenit un orb înstrăinat,
în mine ființa-ntreagă se răscoală,
damnatul într-un trai banalizat.

Nu sunt acel ceva, cel care...
nici celui care i se potrivește fost,
e loc destul în noapte și sub soare,
găsesc un rost și-n lumea făr' de rost;

nu-ți spun nimic, căci nu mai sunt cuvinte,
nici de rostit și nici de împlinit,
mai pot să-ți fiu amant printre morminte,
mai pot să-ți fiu un ultim asfințit!

nu-i un secret, m-am vindecat de boală
și nu mai sunt nici fostul, nici credul,
poveștii noastre i-am aflat morală:
destine-n deșert și destul...

vineri, 20 februarie 2015

Așezați într-un simplu...

       


            Ne vorbim... Spun că ne vorbim pentru că între noi, prin conversațiile noastre insistăm doar pe ceea ce este la vedere, pe evidențe. Nu cred că pământul s-ar opri din rotația lui dacă ne-am dezlega de taine. În sufletele în care durerea și-a făcut rezervare nu mai este loc de recidivă. Trebuie să recunosc că pe noi concretul nu ne-a găsit niciodată în același timp și prin această desincronizare ne-a pedepsit. Un alt adevăr: pedeapsa individuală este mai suportabilă decât pedeapsa în doi. Citim la fel de mult, percepem în mod diferit. Nu este un secret, cel puțin pentru noi, faptul că dincolo de evidențe mereu se întâmplă ceva. Acel ceva atinge uneori temperatura lavei și ne cutremură ființial. Mi-aș dori ca următoarea revoltă a lavei să ne prindă unul în preajma celuilalt și să ne ardă.
         Dincolo de aparențe ni se poate întâmpla totul sau nimicul. Tolstoi avea dreptate când spunea: ”cu cât suntem mai bătrâni, cu atât mai scurt ne pare trecutul”. Trecutul meu nu te-a cuprins, însă trecutul meu scurt poate începe de acum, sau de mâine, sau te poate rata. Te rog să nu-mi reproșezi lipsa mea din trecutul recent, pentru că eu îți spun, nu-ți vorbesc, despre trecutul meu recent. Eu îl construiesc, eu îl trăiesc. Trecutul tău este responsabilitatea ta exclusivă. Prezența ta în trecutul meu recent mă va arunca la rându-mi în trecutul tău. Să-mi fii secret, să-ți fiu secret e mult mai mult decât să fim așezați într-un simplu, e mult mai mult decât să ne vorbim. Dezlegarea de taine poate fi începutul viului, începutul pe care eu l-am trăit adeseori, începutul pe care tu îl aștepți de prea multă vreme...  
     

joi, 19 februarie 2015

Destine-n deșert și deplâng...


Destine-n deșert și degeaba (poema a Xa)

Din mine se-nfruptă negația,
plictis de nihilist profan,
cu riscul să-ating abnegația,
te simt nodul meu gordian;

te desfac și-ți destăinui nevrute,
te conjur să-mi rămâi în siaj,
jurămintele tale sunt mute,
ale mele par rugă de paj.

Mă prefac a-nțelegere-n toate,
din tăceri încropesc un mesaj,
adicția e cruntă și-n fapte
iubindu-te sunt în sevraj;

de mâine te mut în uitare
fără lipsuri, adrese și dor,
cuiva îi vei fi viitoare,
eu prin lume voi fi truditor.

În noi ridica-vom redute,
ce-i al tău eu în mine înfrâng,
nu se-aud jurămintele mute,
destine-n deșert și deplâng...

miercuri, 18 februarie 2015

Revelații (XII)


Singurul motiv pentru care îmi pot închipui că Dumnezeu ne-a permis fericirea este ca să-i dăm nefericirii un înțeles suportabil...
*
”A iubi și a fi iubit(ă)!” este secretul cel mai bine păstrat; în fapt iubirea o găsim în firescul fiecăruia. Trist este doar faptul că sunt printre noi și semeni cărora nu li se întâmplă niciodată. Îmi închipui ce plictiseală îngrozitoare le petrece existența așteptând-o. Dacă i-am întreba pe cei care suferă din iubire, ce ar alege dintre plictiseală sau suferință, toți ar alege plictiseala; din păcate foarte puțini și-ar recunoaște public alegerea...
*
Ceea ce ne dorim ni se poate întâmpla. Ceea ce nu ne dorim ni se întâmplă oricum; ce motivație mai bună i-ar trebui nefericirii pentru a ne cunoaște?!...
*
Când comparăm fericirea noastră cu a celuilalt, se cheamă că suntem lucizi, nicidecum fericiți...
*
Nu de iubire sau fericire mă tem, mai degrabă mă tem de delirul indus de stările lor. Fericirea nu-i posibilă decât prin iubire! În consecință, delirul este maxim și ospiciile sunt neîncăpătoare. Putem avea un motiv de îngrijorare, când ne gândim că iubirea ne poate arunca în stradă...  
*
Pasiunea! Un cuvânt nobil și totodată o trăire grotescă...

luni, 16 februarie 2015

Intrusului din mine...


         Sunt trist pentru că vântul mă alintă și pentru că anotimpurile îmi refuză iubirea. Simt că munții mi-ar renega pașii. Sunt prea absent pentru a mai înțelege unde-mi sunt amintirile, unde mi-am uitat visele, unde și de ce te-am întâlnit, de ce m-am abandonat nimicului.

          Sunt înstrăinat mie!

         Cum aș putea să mai ating un suflet, să închid o rană, să descifrez o taină, să mă ascund de mine?! Sunt mult prea ostenit pentru zilele mele, pentru apusul unei glorii inexistente, să-mi ascult recviemul, să mai pot invoca Apocalipsa! Sunt prăbușit undeva în mine, întra iad și rai, fără să mai aștept ceva.

          Sunt decepția propriei mele meniri!

         În mine, un alt ego îmi dezaprobă devenirea. Intrusului din mine îi spun că sunt încă viu, mult prea viu pentru a-mi apropia cerul.

        Există foarte multă iubirea de oferit în semeni, însă există și o mare teamă a neîmplinirii în ea. Enormă-i și iubirea stăvilită în mine! Rogu-te iubire, împacă-mi intrusul și deopotrivă, împacă-mă cu semenii pentru a elibera putința dăruirii...

joi, 12 februarie 2015

Opțiunile singurătății...


         A fi singur!... uneori cea mai mare dorință individuală, însă și cea mai îndepărtată de senzația împlinirii. Singurătatea se impune; este provocată de cei aproape nouă. Singurătatea este opțiunea celor care ne pedepsesc pentru că le-am greșit grav (în accepțiunea lor) sau le-am provocat o mare dezamăgire. Câți dintre noi se pot bucura de efectul singurătății? Infim. Majoritatea își hrănesc sinele cu propriile slăbiciuni și una dintre ele este iertarea. Nu suntem iertați pentru greșelile noastre dintr-un patetic simțământ creștin (patetic în trăirea lor nu în concepția biblică) ci pentru că aceia pe care i-am supus unei greșeli sau unui rău neintenționat sunt prea speriați de ideea renunțării la rutină. Pentru cei care trăiesc într-un superficial domestic suntem o anexă a rutinei, suntem partea rudimentară și instinctuală a existenței lor; suntem partenerul ideal în acțiunile bârfă și disprețul simulat la adresa semenilor și a timpului. Nu avem parte de singurătate pentru că nimeni în afară noastră nu și-o asumă, nu și-o dorește, nu-i cunoaște sensul și ca atare se teme teribil de ea.
         Însingurare! A fi singur pentru că îmi doresc liniște, timp pentru mine, timp pentru dialogul antisocial, la nivel personal, cu sinele. Libertatea afectivă sau lucidă  a introspecției se traduce: însingurare. Este cea mai importantă alegere în viață, după alegerea "pe cine iubim". Când iubim, când se presupune că judecăm și alegem numai cu inima, nu este loc de rațiune, de limpezime. Iubim necondiționat și ne dăruim ca atare. Priviți-i pe cei care iubesc: sunt numai inimă! Priviți-i și după destrămarea lumii iluzorii: sunt inimă sângerând alergând în căutarea iertării, a unei împăcări inutile, sunt mârșăvia unui compromis în sine. Finalitatea actului numit iubire este însingurarea. Categoric, aceasta este opțiunea celor capabili de conștiința de sine. Însingurarea este sublimul artei supraviețuirii, este bucuria noilor începuturi. Sentimentul trăit este cel al răsfățului atingerii propriei dimensiuni spirituale. Valorile lumii sunt neînsemnate în raport cu sinele. Însingurarea nu înseamnă dramă, pentru că ne-am dizolvat în esența viului. Ea îmi permite singurătatea printre ai mei. Dacă moartea ar exista în concretul unui trup fizic atunci însingurarea i-ar fi singura bucurie; restul i-ar fi atribuții de serviciu. Exaltarea o regăsesc în egală măsură doar în iubire și însingurare. Există vreo diferență între aceste trăiri? Categoric da! În miezul însingurării, Divinitatea este singura mea rudă...   


luni, 9 februarie 2015

Viața ca o boală (Cartea II)


Prima noapte din restul vieții mele

         Mă trezesc într-un spasm inexplicabil. E miezul nopții. Nu mă simt deloc confortabil în această cameră închiriată, însă nu ar fi pentru prima dată când mă lipsesc de confortul unei camere de hotel sau de pensiune. Am colindat lumea atât cât mi-a permis hatârul. Sunt genul omului dificil, foarte greu de mulțumit. Din pelerinajul meu am învățat că nu trebuie să aparțin unui singur loc și ca atare nu folosesc mai mult de o noapte același refugiu. Și dacă mă opresc mai mult de o zi într-un loc, aleg să schimb în fiecare zi hotelul sau pensiunea. Această schimbare forțată îmi permite să întâlnesc chipuri noi, chiar dacă ele în cotidian  îmi oferă lipsa unei condescendențe forțate. Oamenii au nevoi și neîmplinirea lor determină gradul de frustrare cu care trăiesc. Sunt capabili de superficialitate fără nici un fel de efort.
         Gândul îmi coboară etajele pensiunii unde m-am cazat și se concentrează pe figura lipsită de bucurie a recepționerei. O femeie frumoasă, despre care sunt convins că a fost o vreme când conștientiza acest banal avantaj.  După limbajul trupului deduc că prezentul nu înseamnă  nimic pentru ea. Părăsesc parterul cu un soi de disperare nepotrivită momentului liniștit al nopții, pentru că dacă aș insista pe tristețea femeii, atunci ar trebui să-i găsesc scuze sau motive pentru nefericire.  Sunt conștient că nefericirea mea, sau mai concret, dezinteresul meu față de tematica universală numită fericire, îmi este suficiență. Pentru mine am răspunsuri. Știu că aceste răspunsuri s-ar potrivi aproape tuturor semenilor, dar nu am nervul și răbdarea la mine, mai ales când interlocutorii țin cu tot dinadinsul să-mi fie necunoscuți afectați de alcool sau limbariță.  
         Plecarea mea din confortul unei vieți anoste dar pline de liniște se datorează unei ratări.  Am iubit nesăbuit și nici la momentul acestei nopți nu sunt lecuit de această trăire. Sunt aproape zece ani de când am renunțat la traiul monoton și îmbuibat de bunăstare. Când am părăsit-o pe ea, căci îmi este mai bine să-mi amintesc doar chipul (de parcă s-ar putea atunci când iubim doar amintirea unui chip ori a unei priviri), m-am părăsit și pe mine. O să revin la conceptul ea, însă nu înainte de a-mi recunoaște eșecul. Ca oricare nou sosit într-ale lumii, am apărut în acest complex de împrejurări numit Univers, precum un novice. Foarte probabil m-am născut la fel de incomplet, nedefinit și inconștient ca oricare dintre semeni. Copilăria și adolescența mea m-au trădat tratându-mă de suficiență. Toate răspunsurile la întrebările mele au suferit de suficiența logicii. Fiecare construcție logică a fost pentru mine un motiv în plus de rebeliune, de cercetare a necunoscutului. Același necunoscut m-a atras tocmai pentru că oamenii se tem de el. Acest impediment îi determină să-și construiască temelia existenței pe un eșafodaj pregătit pentru sfârșitul brutal al cunoașterii; chiar și atunci, în majoritatea lor covârșitoare, semenii preferă să-ți trădeze principiile, dar mai ales îndoielile. Nu nevoia de adevăr ne sperie, ci adevărul în sine. În viața mea am văzut destule orori simbolice; nu ele m-au îndepărtat de semeni, mai degrabă consecințele lor. Astfel, oamenii au devenit pentru mine clișee fotografice memorabile, fără implicații afective. M-am născut fără ceva anume, fără să aflu anume ce și astfel toată existența mea s-a concentrat pe aflarea răspunsului. Subconștientul și-a făcut mereu datoria și m-a avertizat cu privire la pericolele pe care le întâmpinam atunci când eram în aproprierea unui răspuns, însă tot el m-a pedepsit, obstrucționându-mi perspectiva răspunsului, folosindu-se de neutralitatea comodității. Cu toții suferim de aceeași meteahnă: lipsa completului; împlinirile nu au decât rolul ridiculizării nefericirii. Împlinirile sunt un eșec sau o neputință a adversarului natural, ori nesimțit și neintuit, numit hazard. Însă hazardul nu înseamnă nimic fără implicarea liberului arbitru. Libertatea de a alege este foarte costisitoare; în căutările lor oamenii fac compromisuri foarte interesante pentru mine, ca observator, însă pentru ei, adeseori, aceste compromisuri înseamnă începutul sfârșitului. Nu sunt genul fatalist, însă sunt genul pragmatic; formula adevărului după care-mi conduc viața și după care mi-am construit principiile, mă determină să spun lucrurilor pe nume, să fiu franc prin excelență, ceea ce îi deranjează enorm pe cei care se încumetă la o conversație sau o conviețuire conjuncturală.   
         Până la urmă viața înseamnă mult mai mult decât ceea ce înțelegem noi și ca atare ne oferim, trăind-o raportat la înțelegere. Viața și lumea ne întâmpină pe toți, fără excepție, incompleți și ca atare, oricare dintre noi, funcție de calități și noroc, purcede pe drumul pe care și-l alege. Eu am ales varianta cea mai dificilă, cea a adevărului. În general oamenii caută iubirea, fericirea sau pe Dumnezeu, eu am preferat să pornesc în căutarea adevărului. În toate acțiunile, dorințele (împlinite sau nu), gesturile, expresiile și reacțiile noastre există un adevăr. Adevărul nu este cel care ne convine nouă, adevărul este cel care justifică o atitudine prin legile firii. Un călugăr îmi spunea cândva, cu prilejul unui pelerinaj la mănăstirea Frăsinei, că adevărul este Dumnezeu. Ceea ce i-am răspuns mi se potrivește și astăzi: Cred că Dumnezeu este totul! Cred că Dumnezeu este adevărul și mai presus de adevăr, iubirea. Însă degeaba cred, dacă nu simt ca atare! Nu am primit nici o replică la răspunsul meu, însă după un timp am înțeles că el a citit în mine revolta și o credință poleită. Astăzi îi dau dreptate călugărului; nici eu nu aș fi oferit un răspuns celui plecat într-o căutare destul de ambiguă, mult prea neastâmpărat și neconvins în căutările lui mai ales la vârsta adolescenței târzii, când încă suficiente ți se pot ierta.
         Mă aflu într-un oraș complet străin, în toiul unei nopți agitate și alergătura gândurilor mi se oprește tocmai la acel călugăr. Îmi amintesc că l-am întrebat despre asceză, dacă se află în căutarea ei, iar el s-a mulțumit să clatine din cap și să zâmbească înțelept. Zâmbetul lui nu era deloc unul trist. Cu ochii minții îi revăd înțelepciunea și simt în mine un fior întunecat, care cere imperios o acțiune. În fapt, mi se întâmplă o revelație. Adevărul începe în mine, cu mine. Cunoașterea de sine este calea, este povârnișul ei. Fără cunoașterea de sine, fără acceptarea și asumarea a ceea ce suntem nu putem iniția nimic, nici o călătorie. Rațiunea-mi replică imediat, spunându-mi destule despre mine, amintindu-mi despre practica cultului personalității. Sinele apasă pe adevărul de la capătul revelației: Suferința nu înseamnă suficiență. Experimentează, implică-te total și necondiționat, asumă-ți vigoarea consecințelor, suferă până la epuizare, trăiește dincolo de aparențe.
         Mă ridic din pat și mă plimb gol în răcoarea întunericului nopții. Mă aflu într-un oraș străin. Îmi stă în putere orice-ul. Mă împresoară timpul riscului. Sunt un bărbat ajuns la maturitate care depinde doar de sine, care are în apărarea sa argumentul cunoașterii adevărului. Cu siguranță sunt în apropierea lui, dar totodată foarte îndepărtat de valoarea lui absolută. Un gând mă seduce! În fiecare lună voi locui într-un oraș complet necunoscut unde voi experimenta viciile și virtuțile umane. La îndemână îmi este partea cea mai ușoară, cea a viciilor. Rămân aici o lună și acest oraș va primi amintirea desfrânării. Sunt gol în mijlocul camerei, în mijlocul unui oraș străin, în mijlocul unei comunități care-mi va satisface nevoia de cunoaștere a sinelui, cum altfel decât prin interacționarea cu cei asemeni mie, dar sub robia nevoilor? Orașul acesta este bântuit de indiferență, condamnat la singurătate. Pensiunea funcționează doar pentru rătăciți ca mine. Fără să îmbrac ceva, cobor la recepție, unde cel mai probabil voi rupe rutina recepționerei. În acest oraș, în această lume, la acest ceas în noapte sunt doi subiecți antagonici și ideea experimentării unui desfrâu.
         În această primă noapte din restul vieții mele se va întâmpla întâia asumare din luna și orașul care au în comun depravarea...  


duminică, 8 februarie 2015

Destine-n deșert și delir...


Destine-n deșert și degeaba (poema a IXa)

Îmbracă-mă în suflet iubită,
'n al meu, că-n al tău de prisos,
iubirea noastră-i ostenită,
mă simt cangrenat până-n os;

din ceea ce ne mai rămâne
putem încropi un azil,
iubește-mă în harem de cadâne
și-ți poți purta iubirea-n vodevil.

În mine se-ntâmplă nimicul,
în tine-i orice și oricum,
fa-ți parte din lumea și circul
jucat în prezent și postum;

nu mă-ntreba despre mine,
căci sunt cu toate plecat,
mi-am rătăcit absentul în tine
de suflet m-ai deposedat.

Îmbracă-mă în suflet iubită
și lasă-mi înscris pe papir,
fă-ți parte din lumea cinstită,
destine-n deșert și delir...

sâmbătă, 7 februarie 2015

Destine-n deșert și deism...


Destine-n deșert și degeaba (poema a VIIIa)

Nu te-ntâlnesc decât prin gânduri
zorită înspre ce-i nedefinit,
în tine n-am aflat intrânduri,
nimic ce poate fi sfârșit;

de-aici îmi pari o lume interzisă,
de-aproape nici nu te mai știu,
tandrețea ta sfioasă și proscrisă
mă-ndeamnă tainic să îți scriu.

Din tot ce-am început a-ți scrie
nu s-a-ntâmplat nimic concret,
m-aș bucura, în lumea ta târzie,
captiv să-ți fiu într-un secret;

va fi un semn, cândva și oarecare
tandreții tale triste mă predau
nu-ți pune așteptarea-n calendare
mă poți păstra cu ce-o să-ți dau.

Nu te-ntâlnesc decât prin vrere
și-n lumea ta pierdută-n panteism,
concretu-mi cere o gravă remediere,
destine-n deșert și deism...

Destine-n deșert și de-altminteri...


Destine-n deșert și degeaba (poema a VIIa)

În lipsa ta nocturna-mi pare nudă
si vântu-mi cere să-l ascult,
în colțul pleoapei lacrima asudă,
croindu-mă într-un adult;

îmi port în palme gândul și obsesia
că între noi se cască un absurd,
în rostul lumii am lăsat impresia
că poți trăi în cuplul mut și surd.

Nu mai contează bârfa despre mine
că sunt prezentul timpului trecut,
iubirea noastră vrea recenzii bune,
chiar dacă aparținem timpului ”demult”;

Din călimara acelei nopți definitive
n-au mai rămas decât surâsul tău,
un epitaf pentru iubirile naive
și-un colț de drum de dincolo de hău.

În lipsa ta nocturna-i regăsire
în rostul lumii suntem pinteri,
în cuferi timpul zace-n amintire,
destine-n deșert și altminteri...

vineri, 6 februarie 2015

Primordiala iubire


Eu îți vorbesc despre a mea iubire,
tu mă urăști din ce în ce mai mult,
eu te surprind cu-a ta nemărginire
tu vrei să intru-n spațiul tău ocult;

îți prisosește un statut vestalic
m-ai da ofrandă zeului păgân,
te-aș poseda în eul tău ritualic,
al morții pas, să pot să-l mai amân.

În urma noastră-mi trebuie potopul
și tot ce-i înger/demon să dispară,
un puci al minții să ne dea esopul,
renaștere în primordiala fiară;

să-ți fiu adamul, alpha cel dintâiul,
evă să-mi fii, omega cea sfârșită,
cât colinda-vom singuri pământiul,
să știu că-mi ești mereu îndrăgostită. 

miercuri, 4 februarie 2015

Destine-n deșert și declin...


Destine-n deșert și degeaba (poema a VIa)

Sub piele mă-ncearcă frigidul,
în vene mă-ncepe un frig,
tristețea mi-aduce placidul,
tăcându-ți prin ludic te strig:

tu soare mă ceartă că-s noapte,
că port un refugiu-n idei,
proces de intenție, nu fapte
blestem peste semenii mei.

Divine ce-ți poate tristețea?
A mea e la capăt de drum,
străină de mine-i tandrețea,
un ieri, azi sau mâine-i oricum.

Egalul mă stăruie-n toate,
indiferența-i arma celor duși,
distanța tu stai și-o socoate
ce-s inimi la polii opuși?!

Din suflet îmi pleacă noblețea
căci port un refugiu-n suspin,
Divine salvează-mi tandrețea!
Destine-n deșert și declin... 


marți, 3 februarie 2015

Renunțare (II)


Sunt cel mai sărac din Paradis,
dacă mai poți numi astfel,
pământul.
Aici te-am cunoscut,
dar înainte de tine
m-au primit în incertul vieții
apa, piatra și vântul.
Din ele ți-ai făcut chip și trup
tot din ele ți-ai tras seva
și ți-ai conturat firea.
În ele te-ai întors,
ți-ai descompus conștiința
și-ai dat țărâna pe țărână.
Pe mine m-ai lăsat în afara ei!
Sunt câinele credincios
chemat să-ți apere de semeni
amintirea.
Însă te întreb, fără de rost:
”De amintirea mea cine te păzește?!”.
Tu, acum, aparții vântului,
eu, acum, sunt în bătaia pietrelor!
După amintirea ta,
cel mai mult iubesc apa!
Ea îmi spală rănile
și tot în ea
îmi limpezesc amintirile.
Dumnezeu i-a dat un păcat apei!
să nu renunțe niciodată,
să izvorască,
să curgă,
să spele,
să limpezească.

Sunt un câine bătrân și orb!
Aștept în afara țărânei,
în bătaia pietrei,
un ultim răsărit,
o ultimă adiere izbăvită din țărână... 

Destine-n deșert și departe...


Destine-n deșert și degeaba (poema a Va)

Cuvintele din rânduri așteptate
nu s-au mai scris, ori nu vor mai sosi
din toate cele care-s declarate,
eu am rămas cu ”Pleacă! Nu te-opri!”;

în firea mea rebelă, schimbătoare
am pus sechestru pe regret și dor
mai am motiv de sărbătoare,
dacă-mi vei scrie, sau când am să mor.

Bărbatul care-l știi, el nu mai este
statornicia am scos-o la mezat
de când trecutul nostru e poveste
m-am compromis, m-am complicat;

Prezența mea e una migratoare
nu schimb rebelul pe-un rigid concret
iubirea ta, mereu stăruitoare
îmi pare acum un lucru desuet.

Cuvintele nu se mai vor în rânduri,
trecutul nostru nu-i motiv de carte,
te voi păstra în lacrima din gânduri,
destine-n deșert și departe... 

luni, 2 februarie 2015

Destine-n deșert și desfrâu...


Destine-n deșert și degeaba (poema a IVa)

În negrul mătăsii privirea
se-nfruptă din sânul preaplin,
pe buze-mi tânjește sorbirea
aromei din nudul petalei de crin;

pe pântec așează-te tâmplă
odihnă în gânduri și gest,
în carne-mi frisoane se-ntâmplă
dorința învinge iubirea protest.

Sub coapse mătasea foșnește
și frigul îmi intră în dinți
instinctul în surd amăgește
iubește-mă și când mă minți;

în glezne ascunde-ți lentoarea
tentației chiriaș în marasm,
în noi stăpânește vâltoarea
adicției de starea orgasm.

Chimia ne mușcă în sânge,
și-un geamăt străpunge tăcerea,
organic iubirea se frânge,
zidit-am în carne plăcerea;

din negrul mătăsii privirea
mă ceartă că-s volburi de râu,
Divinul ne știe menirea,
destine-n deșert și desfrâu...