miercuri, 28 decembrie 2011

Îmi e dor ... (I)



Îmi e dor de toate făcutele și nefăcutele ăstei lumi, de dureri sângerii, de hemoragiile singurătăților mele, de bucuriile mărunte ale un cotidian anost (doar astfel fiind capabil de cădere în măruntaiele ființei), de bezelele furate îngerilor, de lacrimile de fericire ale Divinității, de orice nu mă fericește dar mă întregește, de tot ce mă îmbucură și nu-mi folosește la nimic, de facerea lumii și nepotrivirile ei, de păcatele Evei și fiicelor ei, de lăcomia carnală adamică, de tot ceea ce am fost și ceea ce nu voi fi, de neprihănire și păcat, de împăcare și urile mele mărunte, de reușitele mele cedate tainei, de ceea ce nu pot înțelege și nu pot accepta, de tot ce este viu și în amorțire, de ceea ce nu am cunoscut încă și poate nici nu voi cunoaște, de viața care nu mă merită și care-mi repugnă, de viața care mă merită și  mă ține în genunchi, de tot și toate și nimic ...
Îmi este atât de dor și dorul atât de vechi încât am murit în picioare și înaintez desculț prin viață!

luni, 26 decembrie 2011

În labirint



Încă o perioadă introvertită în care gândurile refuză să se așeze, să accepte supremația logicii. Am renunțat la fostul loc de muncă și am revenit într-o echipă de jurnaliști cu care am colaborat acum cinci ani. Un nou proiect și din nou mă încearcă cel mai des sentiment pe care jurnaliștii îl evită pe cât posibil; cel al deja-vu-ului. Din nou anchete jurnalistice, talk-show-uri radio și tv, aceeași muncă care erodează ființa, care te aduce în situații extreme și neplăcute, care îți oferă într-o societate cum este a noastră doar satisfacții mărunte.
Mi-aș dori să-i pot lua pe cei dragi de mână și să-i plimb prin labirintul gândurilor mele. Este o datorie de onoare, nu pentru a îmi justifica firava înstrăinare ci pentru a le oferi dreptul de a înțelege, mai ales atunci când voi ajunge la punctul în care îmi voi cere iertare.
Acum știu doar că o bună bucată din viață fiecăruia este sortită îndreptării erorilor. Ce pierdere de vreme ...   

joi, 15 decembrie 2011

Rogu-vă, opriti-vă puțin!



Știu că viața nu are timp pentru noi; în consecință ca o răzbunare fadă și lipsită de argument nici noi nu acordăm atenție vieții. Ne lăsăm acaparați de nevoi acceptând traiul într-o societate care se confruntă cu bătăliile clandestine aferente supraviețuirii. Ori viața este mai mult decât încrâncenare, compromis, obediență și în majoritarea cazurilor renunțare de sine. Toate ăste au ca efect scoaterea în evidență a micilor răutăți din noi, care în fapt nu sunt decât defulări inutile și fără rezultat scontat, ele trezind antipatii care necesită rezolvare. Există suficiente organizații care se ocupă cu războaiele mari, care sacrifică umanitatea pentru atingerea ”nobilelor” lor scopuri, dar noi suntem prea mici ca să avem ceva de spus, noi trebuie doar să executăm, să fim carne de tun și să devenim Ana lui Manole pentru edificiile lor. Tocmai de aceea trebuie să avem timp pentru noi.

marți, 13 decembrie 2011

Dumnezeu în singurătate (II)



De ceva vreme bună mă bântuie nemernic întrebările ”De unde vin!?”, ”Încotro mă îndrept!?” și ”Ce va fi după ...!?”. Încă nu sunt edificat nici asupra rostului meu în astă lume, dar știu că de un răspuns în astă problemă voi avea parte. Sunt chinuit de inutilitatea reverențelor mele dinaintea neputințelor semenilor; sunt tributar conștiinței și educației primite și deși mi-am promis demult renunțarea la sacrificiu, cu precădere pentru cauzele pierdute, continui să-I satisfac Divinității orgoliul. Mă implic, în aparență orbește, în tot soiul de probleme care nu-mi aparțin, care țin de nebunia frumoasă a umanității și care poartă pe chip masca unei  depresii animalice, în care semenii nu-și mai află salvarea de moment decât în derizoriul instinctelor. Căci din instinct omul lovit cade în genunchi, ridică privirea și mâinile a rugă spre cer cerșind îndurare, ajutor sau finalmente izbăvire. Unde mai putem afla alinare sau putere, dacă nu tocmai acolo unde aglomerarea de suflete instigă cohortele de îngeri la decădere și toleranță!?

duminică, 11 decembrie 2011

Adevărul despre Roșia Montană


Cititi materialul de mai jos si, poate, interpretati  altfel povestile triste expuse pe micul ecran de cativa  locuitori ai zonei! Pt cativa arginti, se lasa manipulati (cumparati), de catre cei care doresc  "binele nevoiasilor"!
Cu cata naivitate se "pune botul" la ceea ce poate fi "pepita" celor care si-au dat acordul pentru acest proiect. Vreau sa spun ca sunt si alte puncte de vedere, pe care poate le-ati citit in diverse luari de pozitie, si nu ne ramane decat sa judecam cu mintea noastra care este adevarul si ce se ascunde in spatele campaniilor "pro" sau "contra" concesionarii acestei exploatari strainilor. Ca rezultat, pozitia pe care o vom adopta fata de acest joc, sau decizia de neimplicare totala!
Nu doresc decat sa avem "minte limpede"!

Romania a pierdut in perioada 1952-1960 printr-o firma sovieto-romana cea mai mare rezerva energetica a tarii, 17.288 tone de uraniu. Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a suparat foc pentru ca sovieticii nu ne-au dat noua utilaje pentru extragerea uraniului.
Politicienii de astazi vor sa dea unei firme canadiano-romane cu actionariat american, zacamintele de metale rare si pretioase de la Rosia Montana in schimbul locurilor de munca.(praf aruncat in ochi)Participatia Romaniei in aceasta firma este de doar 20% si risca sa ajunga al 0,6% in urma ultimei majorari de capital, la care actionarul roman nu a putut participa. Statul urmeaza sa suporte cheltuielile de intretinere a barajului si a sistemelor de captare, monitorizarea emisiilor de acid cianhidric, pompare si tratare a apei pe o perioada nedeterminata, estimate la 12 milioane de euro anual.
(...)
Statul roman ar primi 4% redevente pentru aur si argint.Presa vorbeste despre majorarea acestui procent la 6% prezentata ca o negociere reusita, fara se spuna ca in tari ca Africa de Sud redeventele pentru metale pretioase sunt de minim 20%.

joi, 8 decembrie 2011

Cutia neagră



În fiece dintre noi există lucruri, evenimente, traume și trăiri despre care nu vorbim niciodată; este vorba despre ceea ce ne place să numim secrete, acele umbre ale personalității noastre după care tânjesc cei pentru care contăm și cei care își doresc să știe despre noi cât mai multe, dacă se poate totul, pentru a se proteja de noi și de ceea ce simt pentru noi, pentru a putea controla momentul despărțirii, acel moment inevitabil al plecării. În fapt nu există acele secrete, pur și simplu suntem incapabili de deschidere și sinceritate nevinovată față de ceilalți din varii motive. Nu spunem despre noi deoarece trăim cu temerea că suntem neînțeleși și că riscăm să fim judecați după principii morale care nu ne reprezintă. Nu vorbim despre acele sincope pentru că nici nu am deslușit misterul situației, ori pentru că nu avem acele soluții care să le rezolve, sau poate nu deținem argumente pentru faptele care ne determină să ne rușinăm de ceea ce suntem. În ascunsul ființei avem și noi o cutie neagră unde sunt depozitate toate neajunsurile, întrebările ce par făr’ de răspuns, faptele cu care nu ne mândrim și tot aici își duce existența încarcerată latura noastră barbară și instinctuală. Cutia neagră este laboratorul unde se fabrică argumentele zilei de mâine, sala de judecată a proceselor conștiinței, câmpul de luptă al furiei și neputinței, bordelul unde ne prostituăm imaginația și sanatoriul unde ne vindecăm de noi înșine, toate acestea pentru a permite zilei de mâine să existe. Arareori această cutie neagră se deschide pentru a scoate la lumină tot ce a devenit desuet și lipsit de valoare, ceea ce ne ocupă inutil timpul și memoria și pentru a face loc noilor tendințe în matrie de neîmpliniri. Această defulare se întâmplă atât de tărziu încât este lipsită de orice valoare, exact cum se întâmplă și acum, când tocmai gândesc și scriu despre toate astea ...  În orice oglindă m-aș uita tot pe mine mă văd!

marți, 6 decembrie 2011

Remember ...


Astăzi se împlinesc doi ani de când viața mea a intrat în ultima etapă a ei, acea etapă a anulării în care nu mai contezi, în care totul se reduce la înlocuirea verbului ”a fi” cu ”a dărui” ...
În acea noapte de 6 decembrie am scris ”Bine ai venit! Cât ai de gând să rămâi!?”; au trecut doi ani și nimic nu s-a schimbat, vor trece și restul și va fi aidoma atunci, acum, mâine, ...

Primului născut, Anya Nicola

Cuvânt înainte

Copila mea dragă, număr clipele de când viaţa mi-ai schimbat-o. Totul a fost brusc şi radical. Nimic din ceea ce raţiunea îmi pregătise nu se potriveşte în acest puzzle. Afectul a părăsit acea amforă în care stătea chinuit dinaintea evidenţei şi de atunci parcurge neistovit drumul dintre neştiinţa ta şi covârşitoarea, complicata mea existenţă. Copila mea, eşti sânge din sângele meu, eşti carne din carnea mea şi simt, ştiu că astea nu sunt deloc îndeajuns. Eşti o prelungire dureroasă a ceea ce sunt. Încep să înţeleg propria-mi metamorfoză. Tot ceea ce nu mi-a reuşit a iubi în astă viaţă se năpusteşte nebun spre tine sufocându-te. Ştiu asta şi te simt strivită de neputinţa de a înţelege ce ţi se întâmplă. Primele tale contacte cu astă lume le-ai stabilit prin mine, o alegere nefericită, dar nu ai avut alternativă. Sunt tatăl tău, un maestru al simulărilor în arta mincinoasă a comunicării, arta preferată a umanităţii în care predomină diletantismul. Toţi care te-au cunoscut în cele câteva săptămâni de viaţă te confundă cu mine, dar nu am simţit nici o dovadă a deconspirării identităţii noastre.
Copila mea toate aceste rânduri le vei afla cândva şi sunt doar un preludiu amăgitor a ceea ce vei descoperi singură în timp. Toate învăţăturile mele sunt fără sens dinaintea perceptelor, simţirilor, trăirilor tale. Adevărul despre mine este ca nimic în această lume nu mi-a sedus suficient spiritul, deşi sunt unul dintre puţinii răsfăţaţi ai sorţii care au văzut şi au înţeles toate culorile, am sedimentat aromele si parfumul acestei lumi, am tânjit pe ascuns şi am obţinut mângâierea fiecărui gest uitat pe mine. Toată elegia acestei lumi, purtată între ludic şi liric nu te vor completa niciodată, pentru că nici mie nu mi-a reuşit vreodată această amăgitoare simbioză, cu tot desfrâul de care sunt capabil (şi crede-mă copila mea, sunt tributar desfrâului). Recunosc acum în faţa ta, că am greşit reducând această lume la o galerie de portrete lipsite de viaţă, pentru a ignora dinadins dramele ei. O sa afli la rându-ţi, că nici măcar propriile drame nu-ţi vor folosi la nimic. Ele doar te vor ascunde lumii şi te vor hărţui în momentele de cumpănă, când vei fi obligată să alegi. Ca şi mine, vei trăi între “azi, nimic …” şi “mâine, sper la ceva viu …”. Sunt atâtea prăbuşiri în astă lume, încât vei ajunge să compari frumosul din culorile curcubeului cu frumosul extras din liniştile succesoare prăbuşirilor. Acum eşti atât de frumoasă încât posteritatea îţi reneagă existenţa. Nimeni nu este mai îndreptăţit decât tine în a-ţi creiona destinul.

joi, 1 decembrie 2011

Sunt român!... și cam atât!



Nu mă simt nici mai bine nici mai rău că aparțin acestor meleaguri. Nu mă plâng de neajunsuri și nici nu aspir la vremuri mai bune. Prima țară ortodoxă vizitată de Papa, suveranul Pontif, a fost România. În ultima vreme îmi amintesc frecvent, deranjant pentru o minte lucidă ca a mea, că Sfinția Sa a afirmat public că ”România este grădina Maicii Domnului!”, asta după ce în prealabil sărutase pământul românesc la sosirea în țară. Înclin mai mult spre a numi România ”no man’s land ”, iar argumentele sunt acțiunile noastre, acțiuni fără logică și care frizează bunul simț, sau acțiuni banale care stârnesc în tine pasiuni patriotice mistuitoare. Nu este suficient faptul că acțiunile noastre aparțin unei societăți aflată sub auspiciul anarhiei, completăm toate golurile și neajunsurile societății autohtone prin indolență, neputință și resemnare mai ales în momentele în care ar trebui să fim vii. Indiferent ce spune despre noi istoria universală, sau cea națională, cert este faptul că existăm și că am rezistat cu o încăpățânare dobândită, nu cerută, la toate intemperiile gândite de vreun sistem diabolic care-și dorea și încă dorește să domine astă lume.

miercuri, 30 noiembrie 2011

Dumnezeu e un copil


Condescendența Divinității este de un ridicol înfiorător. Descendenți din creația Lui, fiecare dintre noi a primit ceva în plus care să completeze înzestrarea genetică. Una din trăsăturile comune umanității este naivitatea. Suntem dependenți de puncte de reper, de El, disperați după un ceva sau cineva care să reprezinte un echilbru între lumea noastră interioară și cea exterioară. Oscilăm între drame și împliniri, foamete și bunăstare, idiocrație și inteligență, nebunie și geniu, ură și iubire, grobianism și civilizație; din toate acestea ne este de trebuință câte o bucățică, le amestecăm și le servim ori de câte ori sufletul hămesit o cere. Filosofii numesc cumulul acestor trăiri empirice complexitate, psihologii o tratează, psihiatrii o încarcerează în cămașa de forță, poeții o defulează, eu gândesc la pustietate. Toate aceste trăiri mi-au pârjolit sufletul și i-au dat rațiunii o forță de care nimeni nu are trebui să beneficieze niciodată. Diferențele dintre clasele sociale, viteză de reacție individuală și cea a arderii etapelor, discernământ și puterea de asimilare ne-au înverșunat cumplit unii împotriva altora. Avem parte de un război surd, semeni versus semeni. Unii dintre noi au primit, nu dobândit, atâta putere încât își permit să ia decizii în numele umanității. Dumnezeu vede, dar nu face nimic. Doar copii uită în inocența lor un rău făcut și oferă întotdeauna o a doua șansă, sau asistă răzând zglobiu și naiv la acest teatru de păpuși numit viață. Doar astfel îi pot accepta și înțelege existența, îmi pot explica condescendența Lui. Cred că mă pot bucura că nimeni nu i-a întrerupt și Lui, brusc, copilaria ...

marți, 29 noiembrie 2011

O Românie latină în umbra civilizaţiei europene


Dictonul latin “Carpe diem” (Bucură-te de ziua de azi!), îşi pierde total autenticitatea, originalitatea şi veridicitatea, în faţa trăirilor noastre. Deşi avem adânci rădăcini latine, influenţele slave şi mai ales cele balcanice îşi pun pregnant amprenta asupra ceea ce suntem. În nefericirea noastră, sub mângâierea cinică a repetabilelor eşecuri ,”Vox clamantis in deserto” (răcnim în pustiurile sufletelor noastre) “Cogito, ergo sum” (Gândesc, deci exist!). Nimic mai fals! Nimic mai putred!
“Ignoramus et ignorabimus” (Nu ştim şi nu vom şti niciodată!) ce haruri ne-a dăruit Divinitatea, de ce suntem în stare, câtă inteligenţă zace în noi, ce sistem de valori ne recomandă, atâta amar de vreme cât noi înşine ne tolerăm slăbiciunile, ne hrănim cu mediocritate şi ne iubim viciile raţiunii.
Minţim cu “demnitate”, îi hăituim pe cei de-un sânge, ne condamnăm semenii de acelaşi rang, înfierându-i fariseic pe cei oneşti, afişându-ne perfid principiile: ”Amicus human, sed magis amica veritas” (Mi-e prieten omul, dar mai prieten adevărul!). Care “veritas” (adevăr!)? Adevărul individual - nu comunitar, “sine qua non” (fără de care nu se poate!) dar “sempre idem” (mereu acelaşi!).

Regretul de a fi (II)



Pot a-mi reproșa răbdarea cu care mi-am tratat neajunsurile. Ea m-a adus aici, în acest loc arid și septic, purgatoriu’ preambul al vidului. Au fost și momente în viața mea în care eram gata să exclamez ”mi-am învins domesticul și firescul, sunt pregătit pentru sălbăticia gândurilor, a ființei, a instinctelor ...”; imediat exclamației din gânduri, un vultur cu chip de cioclu îmi revela fățiș defectele hrănite de nevoi umane, pământești și mă regăseam între semeni, căzut în propria-mi dizgrație. De mi-ar fi fost aproape uitarea de sine, demult zburam cu vulturii, pândind un hoit care să-mi semene!
*
De ce nu pot să am o superstiție, măcar una? Imaginați-vă un creștin care-și poartă șosetele invers, nu se-ntoarce din drum nici dacă își pierde agoniseala, își face o cruce în dreptul oricărei troițe sau biserici, folosește o rută ocolitoare dacă îi petrece drumul pisica neagră, își sună toate rubedeniile și amicii dacă-i cântă cucuveaua în cartier, își poartă amuleta norocoasă sudată de stern; un astfel de om este nefericit pe viață, doar lui i-aș permite să-mi vorbească despre nenorocire, amărăciune și moarte. Primului nenorocit care-mi va stărni invidia îi promit că-l iau de mentor ...
*
Tot mai multe voci și mai gălăgioase mă acuză că sunt ateu; unii își permit mai mult decât atât și mă acuză voalat de anticreștinism. Chiar cred că Dumnezeu există, este la fel de real și nepalpabil ca și prostia nimicitoare a acuzatorilor mei. În fapt, toată umanitatea aceasta și toate acțiunile și interacțiunile din sânul ei nu au sens, logică și firesc făr’ de Divinitate. Toate dezamăgirile acumulate și colecționate în mine sunt făr’ de valoare dacă El nu există. Sper ca acuzatorii mei să-și fi păstrat măcar minimul de decență și să nu-mi conteste la fel de gălăgios dreptul la această iluzie ...

joi, 24 noiembrie 2011

Regretul de a fi (I)



Câteva ore petrecute într-o librărie. Timpi morți, titluri răsfoite, nimic care să-mi stingă setea de cunoaștere. Platitudine; nimic care să mă intrige. Agitație; câțiva semeni mă petrec cu privirea căutând parcă o salvare, o motivație care să-i reașeze în matca firescului. Nici pe mine nu mă pot ajuta acum; pentru ei sunt o mână moartă, dar ei nu știu asta. Majoritatea sunt resemnați; câțiva îmi apar în situația de a accepta orice risc pentru un moment de exaltare sau agonie, orice pentru a trăi momentul acela stupid. Ies din librărie; am un sentiment de ridicol și inutil. Pentru a nu știu câta oară în viață, le-am pierdut numărul, mă-ncearcă regretul de a fi ...

*
Umanitatea trăiește cu gândul că Dumnezeu are un plan în ceea ce îi privește. Sunt dezamăgit la extrem. Mai nutream o speranță ascunsă, dar astfel am realizat că eu și umanitatea nu mai avem nimic în comun ...

*

Inutilitate (VI)


Sub apăsarea erorilor am mereu tendinţa de a schimba ceva la mine. Indiferent dacă am parte de vină colectivă, nu încerc să schimb nimic din ceilalţi. Consider că este domeniul lor, fiecare ar trebui să răspundă şi să-şi asume greşelile, tocmai de aceea insist asupra mea. Mai am un motiv foarte întemeiat pentru care trebuie să apelez la conştiinţa mea. Viaţa mi-a demonstrat că una dintre cele mai mari erori este să îndrepţi sau să repari o greşeală deja consumată.
Multora le place să se audă vorbind, cu precădere să explice declinul umanităţii prin evidenţierea evoluţiei. Paradoxul declin-evoluţie mi-a devenit la fel de antipatic precum purificarea tardivă a misticului prin aderarea la ateism. Orice schimbare majoră aş aplica sistemului propriu de valori nu are argument. Nimeni nu crede în schimbarea ta, ne pierdem din credibilitate, iar pentru cei apropiaţi frizăm absurdul, le ridicăm mari semne de întrebare. Explicaţiile sunt inutile, iar consecinţele sunt devastatoare. Orice schimbare autoimpusă, orice neabatare de la retuşatul sistem de valori ne schimbă prezentul. Astfel prezentul devine trecut iar viitorul devine incert. Nu am cunoştiinţă de cineva care să accepte atâta incertitudine, oricât spirit de aventură ar avea. Implicit nu am aflat pe nimeni care să poată trăi în singurătate, să evite definitiv comunicarea. Nici măcar sinucigaşul nu este suficient de coerent în acţiunea sa finală astfel încât să poată evita sinceritatea, să lase o urmă, să provoace o dilemă existenţială. Este patatic şi tardiv să îţi repari propriile greşeli. Ne rămâne a le corecta pe viitor, dar atât cât să nu schimbe percepţia semenilor despre noi, să le tulbure existenţa. Nimeni nu poate fi singur, atâta vreme cât poate fi găsit. Nimeni nu poate fi singur atâta vreme cât nu are conştiinţă şi fuge de el însuşi. Îmi rămâne doar fidelitatea ataşată erorilor mele. Câtă mediocritate poate zace în mine, când am aflat că singura mare eroare din viaţa mea sunt eu!?

miercuri, 23 noiembrie 2011

Noiem(vrie!)


Sunt în comă!

... starea perfectă şi definitorie. Coma nu este prefaţa unei morţi anunţate este starea în care nu există nimic. Nu ai parte de vise, dureri, raţiune sau suflet. Toate sunt atât de departe de tine, nici nu ştii că exişti, că ai un trecut sau că destinul ţi-a pregătit ceva majestuos sau o altă dramă. Nu sunt nici măcar nefericit pentru că nu trăiesc voluptatea acelei singurătăţi autentice.

... lipsa lucidităţii ar induce tratamentul împotriva indiferenţei şi a egoismului, ceea ce au oferit şi sfinţii, prin martiriul lor, puţinilor cărora le pasă. Sfinţii sunt plictisitori şi nelipsiţi în tabloul agoniei umanităţii. Singura diferenţă dintre agoniile noastre şi ale lor constă în faptul că ale lor au fost publice. Există vreo diferenţă între coma publică şi cea intimă, insignifiantă, când singura valoare deţinută ar fi libertatea subconştientului, a spiritului!?

duminică, 20 noiembrie 2011

Inutilitate (V)



Ştiu că va veni şi acea vreme a schimbărilor majore, celor cărora cu certitudine nu le voi face faţă. Nu am făcut rabat de la principiile mele indiferent de consecinţe. Acea izolare autoimpusă prin prisma mată a clişeelor umanităţii s-a dovedit a fi cel mai uşor de suportat în momentele percepute eronat de semeni ca şi umilinţă. Există vreo asociere între inteligenţă şi umilinţă, resemnare şi umilinţă sau prostie şi umilinţă? Nu! Aboslut nici una. Orice stare aş aborda pentru a precede iluzia umilinţei este o reacţie nevrotică a raţiunii. Singura asociere cu umilinţa posibilă în cazul meu este ignoranţa. Una dintre multele pe care umanitatea nu le-a înţeles s-a dovedit a fi că este incapabilă să accepte, să trăiască astă stare. Cea mai frumoască mască a umanităţii este dispreţul împărtăşit celor pe care i-am ajutat. Zâmbetul lor de recunoştinţă, la final, ne repugnă. Totul pleacă din zvârcolirea raţiunii care ne întreabă „eu de ce nu pot face asta pentru mine!?”. Primim acelaşi răspuns al vanităţii afectului „pentru că nu mă pot umili înt-u atât!”Este hilară şi tentaţia semenilor de a induce umilinţa. Doar Divinitatea este capabilă de a înţelege şi a trăi complet această înzestrare cu care tot El ne-a cadorisit. Daca vreodată Lui îi tremură mâna se întâmplă doar atunci când ne semnează certificatul de deces. Certitudine îmi este că nu voi fi niciodată pregătit pentru ceea ce voi afla dincolo de moarte. Mă relaxează gândul că dincolo suntem toţi egali, că absolut nimeni nu a înţeles şi trăit tentaţia sacralităţii!...
*

vineri, 18 noiembrie 2011

Un mit numit iubire



Singura iubire autentică, impură și imperfectă precum cristalul este iubirea filozofică; singura locație unde iubirea suportă orice scuză, orice reflexie și nu se caută de reciprocitate, de pofte carnale, de împliniri și neîmpliniri este în discursul sau monologul filozofiei. Vorbesc despre acea iubire care nici măcar nu dorește a împărtăși reacția creștină și duplicitară a obrazului lovit, pentru că nu contează. Cei care se dovedesc capabili de acea formă totalitară a iubirii sunt aceiași care nu au reacție vis-a-vis de adulter, de minciună, de semnalele disperate ale subconștientului, de SOS-urile rațiunii. Personal nu cunosc pe nimeni capabil de astfel de sacrificiu și sacrilegiu...

miercuri, 16 noiembrie 2011

Există și astfel de zile


Avem parte de drame și traume fără argumente, fără vreo explicație logică și în cele din urmă fără relevanță. În viața noastră există timpi morți, traduși în zile crunte sau lipsite de orice valoare, în care cel mai probabil la îndemână ne este doar introspecția, o altă amăgire severă a unei rațiuni educate, exersate. Dacă umanitatea ar depinde de legăturile dintre semeni, atunci niciodată nu ar fi posibilă o liniaritate satisfăcătoare sau realizarea unui cerc vicios, pentru că mereu se va găsi unul ca mine, capabil să strice lanțul uman, să întruchipeze veriga putredă a lanțului trofic. Mi s-a urât să-mi port de grijă, să mă suport înfipt în singurătățile mele, să îmi devorez nebunia nostalgiilor. Aceste zvârcoliri sunt identice cu sevrajul dependentului de opium, căci ele mă lipsesc de acea luciditate a unei morți clinice de la marginea unui lan cu maci. M-am obișnuit cu prezența acestor zile, cu ridicolul și lipsa lor de valoare, dar totuși nu mă pot obișnui cu amarul lor...
*


Un cult pentru nimic, o altă irosire



Dețin, fără să-l fi exersat, un cult pentru tutun. Cândva exageram cu acest viciu, acum mă păstrez pentru altele care întârzie să apară. Savurez fiecare țigară cu acea pasiune ingenuă a fecioarei care își dorește împlinirea ca femeie, fără ca măcar să realizeze ce-și dorește, dar care știe că stă în firescul lucrurilor să procreeze. Dacă m-aș fi născut femeie, păstrând proporțiile empiricului parcurs, sub nici o formă nu aș fi acceptat acel ritual al sacrificării pentru satisfacerea orgoliului vreunei zeități sau a demeneței frigide, manifestul unui cleric primitiv. Cel mai probabil nu aș fi acceptat să mă aflu în umbra masculinității, să suport acea utopică dominație a ”sexului tare”. Nu aș fi urzit la conspirații, războaie și nici nu aș fi urmat în robie acel nomad incapabil de rădăcini. Aș fi tolerat fiecare slăbiciune a masculinității și aș fi ridicat-o la rang de artă hrănind-o cu iluzii, singura cale de a împăca nevolnicia cu orgoliul.

marți, 15 noiembrie 2011

Căința



Trebuie văzut! Nu este o recomandare, este un cadou din partea Celui care a acceptat artele ca fiind una din definițiile Sale, cel mai probabil un alt refugiu demiurgic. ”Căința”, un film în regia lui Tengiz Abuladze. Nu voi face o recenzie a acestui film și nici nu voi căuta ridicolul între superlative pentru că fiecare are dreptul la trăire, la înțelegere la compasiune vis-à-vis de propria-i persoană și de semeni. Mă voi apleca strict asupra furtunii stârnite în mine. Stau în genunchi dinaintea mea și încerc să înțeleg unde am greșit când am acceptat suferința ca fiind o componentă naturală a ființei complexe care am devenit, mai mult sau mai puțin voit. După ce am vizionat acest film am realizat că știu atât de puține despre suferință, despre oameni, despre Dumnezeu, despre … 


luni, 14 noiembrie 2011

Pledoarie

(fragment din muzicalul Notre Dame de Paris - Victor Hugo)

Superbă pledoarie adusă iubirii. O astfel de intensitatea a trăirii îmi este străină, dar îmi seduce orgoliul parcă cerând o anulare definitivă.  Cât de mult poate iubi oare omul!? ...
Orice aș spune acum frizează ridicolul!



sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Plus tard, trop tard … îmi e totuna



Două motive îmi mențin treaz interesul pentru disputa cu umanitatea. Primul ține cont de faptul că nu sunt luat în serios sau în seama, ceea ce mă liniștește vis-a-vis de vreun conflict deschis cu semenii, un conflict despre care rațiunea îmi spune că niciodată nu voi fi deposedat de ceea ce sunt și nici nu mă aduce în situația victimei. Al doilea motiv îl anulează pe primul și îmi dă speranța că nu sunt singurul în care mocnesc neliniștile, care caută o formă de izbăvire din păcatul supunerii și neputinței. Cred în acele suflete în care liniștea nu-și află loc nici după moarte, deoarece nu cred în ceea ce se poate afla dincolo de ea, acele suflete care trăiesc cu trebuința de a găsi ceva răspunsuri cu privirea la (ne)potrivirile și (ne)firescul ăstei lumi. Mi-aș dori ca aceste suflete să compună un cor care să existe. Să se pronunțe, eu să-l ascult și să iau aminte, dar să mă excludă.
*