Sunt depășit complet cînd mă gândesc la mine, la Dumnezeu, la mine, la semeni. Dacă El ar fi atins de durerile uitărilor sale, percepând tristețile copleșitoare, și-ar abandona defintiv creația; ar alege părăsirea raiul promis preferând exilul în absurdul incertitudinilor Lui.
*
Autocunoașterea nu este posibilă fără așezarea sufletului golit de trăiri în complexitatea tragismul existențial. Intensitatea frământărilor indusă prin autentificarea dramei echivalează cu căderea Lui din înaltul cerului, sfărâmând rugile uitate-n Zidul Plângerii.
*
Tot ce mă urmărește din trecut, tot ce nu am putut închide pe tărâmul uitării mă alungă din apropierea vieții. Sunt convins că dacă am conștientiza că sinuciderea l-ar sărăci pe Dumnezeu, l-am pedepsi impunându-i astfel compania inconștienților.
*
Cu cât dovedesc mai multă indiferență față de semeni, cu atât mai mult simt dojenile educației creștine în care am fost crescut. Nu de remușcari duc lipsă ci de posibilitatea de a-mi mai iubi semenii, sau pe mine. Narcis nu a fost pedepsit pentru iluzia egalității cu Dumnezeu, ci pentru iubirea de sine, dinaintea Lui. Cel mai la îndemână lucru care-ți rămâne este a-ți împărtăși iubirea atunci când nu o simți.
*
A fi incapabil de iubire este ca și cum ți-ai scoate sufletul la licitație. Atunci, nu contează cine dă mai mult, ci cine suportă atâta nefericire. A iubi unul ca mine este ca și cum atunci când inima ta stă să cedeze ai accepta un transplant de singurătate. Și unde poți fi singur, decât dincolo de viață!?
*
Nu te poți salva de tine însuți câtă vreme gândești primordial la semeni, dinaintea ta. Singura diferență este că de tine nu îți e milă niciodată. Astfel mai poți fi salvat de mediocritate.
*
Când suferințele sunt atinse de logică, sufletul primește dimensiuni geometrice. Din nefericire nu am nici un cunoscut care poate suporta la nesfârșit claustrofobia geometriei sufletului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu