Inocență

Dinaintea ta mă simțeam mereu

precum un copil care ar îmbrățișa lumea

cu toate poveștile și dramele ei,

fără a le cunoaște dramele,

fără a le intui.

Dinapoia ta mă simțeam gol,

îmbătrânit,

înspăimântat de toate dramele mele trecute

din care nu am învățat nimic.

Când mă trezesc fără tine

realizez că inocența este pur și simplu

o altă expresie a nebuniei,

căreia,

într-un târziu,

cu toții-i devenim supuși…

Armistițiu

Știi, draga mea,

”Da! Ne iubim!”,

însă iubirea nu are termen de valabilitate

și nici nu o poți lua de pe raft

dintre carți

atunci când ne amintim

unul de celălalt.

Pot solicita un armistițiu între noi?

Măcar până ștergem praful de pe iubirea noastră

uitată pe raft,

păstrată între poemele

scrise cândva pentru tine… 

Degenerare

Adrenalina e vina tuturor amintirilor

și când mă gândesc la tine

mă simt ca într-un experiment pavlovian.

Ochii tăi,

buzele tale,

nuditatea ta perfectă

îmi stârnesc foamea de dragoste,

de trupesc,

de păcat…

În lipsa unei decizii unanime decretez:

”Consumul excesiv de adrenalină afectează iremediabil sănătatea mintală!”

Cum rămâne cu sufetul?!

Dă-l dracului, se regenerează el cumva;

o face mereu,

cu sau fără implicarea mea,

însă nebunii…

Nebunii nu și-au aflat niciodată marea iubire!…

În miezul păcatului

 

Știi, draga mea?! Sunt singur.

Și singurătatea ne face vânători,

de semeni,

de păcate,

de împlinirea lor.

Păcatele ca și blestemele trebuie verificate,

trăite,

consumate,

împlinite.

Îți spuneam la începuturile noastre:

”în acest univers impersonal, să te îndrăgostești este înfricoșător!”

și atunci, în clipa fricii,

ai vrut să-mi dai sărutul de adio,

dar eu te-am rugat să mi-l păstrezi pentru o ultimă întâlnire.

Știam atunci ca și acum

că amândoi aveam nevoie de minciunile noastre

pentru a ne supraviețui.

Intuiesc că m-ai dus în Eden

doar pentru a seduce șarpele

și acum,

după imensa cădere,

sunt în iad

propunând ca troc pielea șarpelui

pentru un sfârșit decent.

Trăiesc în orașul păcatului,

a doua mea casă

și păstrătorii păcatelor mă sfătuiesc

”fă-ți din pielea șarpelui jumătate de Caduceu

și cu gândurile tale

întregește-l pe rămășitele iubirii tale!”,

dar gândul meu îmi spune:

”Dacă m-aș putea răscumpăra

aș face-o doar pentru a lua-o de la capăt,

de la același capăt…

Numai cu tine!”.

Tu știi cât te iubesc

Tu știi cât te iubesc

cu tot ce sunt și port în mine,

să te iubesc îmi stă-n firesc

precum o respirație-n sine;

tu știi cât te iubesc

chiar dacă între noi distanță,

să te iubesc mi-e omenesc

și atunci când nu mai am speranță.

Tu știi cât te iubesc

și-n neclintire și în rece,

în mine sincerul grotesc

te cheamă și-apoi te petrece;

tu știi cât te iubesc

și dincolo de-a ta plecare,

tristețea ta îmi amintesc

și-am devenit un oarecare.

Tu știi cât te iubesc

nu pot a-ți da împotrivire,

ce să-ți mai scriu, să-ți mai vorbesc?!

Îți las o inimă-n privire!

Tu știi cât te iubesc

și uneori mai plâng de dor,

adu-mi aminte că-ți lipsesc

tradu-mi iubirea în ”ador”!

Tu știi cât te iubesc?!

Cât un firesc și-un nefiresc!…

Banalitatea poetului (Teoria nimicului)

Plouă. Mereu ploaia m-a inspirat,

m-a adus pe mine la mine,

m-a introdus în cămările secrete ale inspirației,

m-a adus în apropierea ta,

a semenilor,

trecutului,

prezentului,

povestindu-mi despre mâinele incert.

Însă acum ploaia nu mă trece dincolo de imensitatea nimicului,

nu-mi traduce zvârcolirile,

nici măcar nu mi le trezește.

Parcă aș vrea să îți scriu despre mine, tine

sau acest noi al prezentului,

același noi care din trecutul împreună

și-a zămislit tocul ușii care ascunde mâinele incert.

În umbra nimicului mă gândesc că unii poeți

își păstrează tăvălugul gândurilor

în miezul fluid al licorii,

numind cognacul sau scotchul bragă

și jocul cuvintelor, poezie.

Ascult cu repetiție ”If ever I recall your face”,

înghit puternic din al doilea pahar de scotch,

dar nimicul nu mă părăsește.

Îmi închipui că sunt un Guido al prezentului,

întocmai ca meșterul de cuvinte

din purgatoriul XXVI al fantelui Dante,

dar nici măcar de un infern nu am parte.

Ploua și eu am fost în ploaie,

am revenit din mijlocul ei

și mă gândesc într-un număr care nu suportă cifre

să-ți scriu,

să-ți spun despre mine,

despre vidul în care cuvintele mele,

trăirile mele,

iubirile mele,

au găsit rostul nimicului.

Mă recitesc și realizez că m-am autointitulat poet,

iar dinspre mine,

tine,

umanitate,

nicio replică,

același nimic.

Și totuși plouă,

și totuși scotch,

și totuși ”If ever I recall your face”,

și totuși mă străbate un gând:

în mijlocul nimicului crește un munte

pe care nu-l numesc bragă,

nici poezie,

nici nimic…

Acest munte îl botez

”banalitatea poetului”…