miercuri, 24 august 2016

Eternitatea se trăiește în doi (I)

 

         De când m-am așezat într-ale lumii trăiesc pe trei paliere suprapuse, aflate într-o perpetuă reașezare: lectura, scrisul și muzica. Prioritatea este impusă de starea de moment. Sunt convins că toate trei, amestecându-se între ele, completându-se și completându-mă, m-au făcut capabil de trăiri pe care mulți încă le caută. Cândva le făceam pe toate, scriam și cântam, iar atunci când nu făceam niciuna dintre primele două, mă puteai găsi în parc pe o bancă sau întins pe toată lungimea patului, citind. Acum mi-au rămas la îndemână doar lectura și scrisul, însă opțiunea întâia rămâne mereu lectura.
         Orașul mă obosea. Nu mă regăseam în tumultul generației mele. Pentru mine nu reprezenta nimic agenda zilnică, plină de adrenalină, a prietenilor mei. Orașul nu a dus niciodată lipsă de femei frumoase și nici de tristețea sau efemeritatea fericirii lor. Nu mă pot declara la acea vreme ca trăind în robia melancoliei, însă eram mult prea serios chiar și pentru o relație care promitea, o relație care deținea toate premisele unei iubiri care să mă corupă definitiv. Și cu toate acestea eram mult prea volubil pentru cât de antisocial mă știam. În grupul de prieteni sau în amestecul neomogen cu necunoscutul, eram mereu în centrul atenției, deși nu făceam nici un efort în acest sens. Mă gândeam destul de des care ar fi motivele acelei popularități și mereu ajungeam la aceeași concluzie: eram diferit față de prietenii mei. Acest gând mă determina să-i privesc cu suspiciune pe prietenii mei, pentru că nevoia lor de a avea în preajmă un om lipsit de nebunia adolescenței nu-mi spunea despre noi decât că suntem superficiali, că nu avem curajul ori poate nici nevoia, de a recunoaște că ne doream mai mult decât ceea ce ne ofeream noi înșine sau primeam de la ceilalți. Fiecare își dorește să scape de temeri, să crească într-o certitudine de bine care să implice măcar viitorul apropiat. Însă cum nu aveam aceste certitudini, și nici acum tinerii noștri nu le au, le substituiam cu trăiri intense și riscuri cât mai mici. Alegerile făcute atunci ne-au adus în prezentul în care ne aflăm acum, strivind sau conservând speranțele care ne făceau nopțile albe, frumoase și sincere...

* * *

         Nu știu nici acum, la această amiabilă etate (în raport cu viața) la care am ajuns, dacă există dragoste la prima vedere, dar știu că organic ni se-ntâmplă să ardem de la o simplă privire care trece dincolo de culoarea irișilor și demască intențiile neclare însă ascunse, din spatele unui flirt. Sunt stări despre care nu vorbim niciodată din primul moment, nici măcar cu noi înșine. Am avut parte de această banalitate și eu ca orișicare fericit(ă) care  are parte de prima nebunie, care-și dorește să moară atins de glonțul iubirii. Era acolo, ultima achiziție a grupului, venită alături de un alt grup de prieteni comuni, mai îndepărtați. Eram un fumător înrăit la acea vreme și ea privea pierdută prin perdeaua de fum a țigării mele. Era cu cel puțin zece ani mai în vârstă decât mine, dar trupul ei nu trăda acest fapt. Am căutat dovada intuiției mele privindu-i ochii, mai exact căutând riduri la marginile lor arcuite, apoi mâinile cu degete drepte, lungi și extrem de subțiri - parcă purtând însemnele fragilității. Pieptul mic și talia la fel de fragilă erau completate de finețea gleznelor captive în încrengătura răsucită a curelelor sandalelor romane. Minionă, puțin peste un metru și jumătate, tenul creol - cel mai probabil proaspăt revenită din concediu și părul negru strâns într-un coc discret care să-i lase vântului plăcerea atingerii gâtului zvelt, completau tabloul culorilor închise care o defineau. Singurul exces discordant, ochii. Verde închis, culoarea ierbii în răcoarea dimineții. Pare absurd, dar aceeași ochi mi-au inspirat zicala pe care o folosesc adeseori: ”la noi, două lucruri se calcă cu obstinație: iarba și demnitatea!”. Ochii ei nu doar împrumutaseră culoarea ierbii, chiar îi trădau demnitatea. Mulți au studiat-o în acea seară, foarte probabil că mulți au și dorit-o, dar nimeni nu primit nimic mai mult decât o privire și eventual un zâmbet de curtoazie. I-am căutat de câteva ori privirea; am găsit-o rar și nu-mi transmitea nici un mesaj, astfel că am renunțat inclusiv la ideea unei conversații de rutină.
         Pentru mine seara a decurs ca multe altele de până atunci. Tutun în exces, alcool formal și platitudini suportabile. Am ieșit în curte pentru o repriză de aer curat. Deși era o vară pe sfârșite, noaptea nu era răcoroasă. Îmi făcea bine aerul alterat doar de excesul de decibeli izbăviți din muzica de la etaj. Curtea era curată, gazonul tăiat și curățat, astfel că la capătul sudic al curții puteam zări licăririle văii care cândva se rostogolea peste roata morii vechi din avalul pârâului. M-am așezat pe o bancă strașnică, improvizată din caferi care cândva or fi fost un falnic stejar, și priveam ursele cerului.
         - Bună seara! Pot să stau lângă tine?
         Am tresărit, pentru că nu-i auzisem pașii. Fără să-i răspund măcar la salut, m-am ridicat și m-am mutat pentru a-i face loc pe bancă. Aveam mereu cuvintele la mine, dar nu eram în cea mai bună dispoziție pentru a face conversație, fie ea și formală. Însă trebuie să recunosc că-mi făcea plăcere să o știu aici, la o răsuflare de mine. Am privit-o scurt, mi-am scos pachetul de țigări și mi-am aprins o țigară.
         - Fumezi mult! Nu doresc să fiu cicălitoare și nepoliticoasă, însă consider că ai fi putut să mă întrebi dacă mă deranjează fumul de țigară!
         - Îmi pare rău domnișoară. Poate nu sunt ceea ce cauți, sau ceea ce ai întâlnit la viața domniei tale, însă eu mă aflam aici. Nu-mi revendic spațiul și timpul de acum, dar sunteți o intrusă. Nu am motive să vă întreb dacă pot fuma și nici motive să fiu amabil cu dumneavoastră, în afară de faptul că mă consider tipul omului educat. Ca atare, îmi voi duce la bun sfârșit nevoia satisfacerii acestui viciu. Însă din moment ce mi-ați făcut acest reproș, intuiesc că nu fumați, ca atare nu vă întreb dacă doriți o țigară.
         - Fumez, însă încerc să mă las.
         - În acest condiții nu va fi o următoarea țigară, dar aceasta o fumez până la capătul filtrului.
         M-am ridicat pentru a putea fuma în liniște. M-am dus câțiva pași mai încolo. Încă patru fumuri, câteva priviri spre aceleași urse și multe gânduri legate de prezența ei aici. Strivesc mucul cu talpa pantofului și mă întorc spre bancă. Aveam ceva curiozități, însă ea nu mai era. Îi văd silueta firavă în tinda casei. Își găsise un interlocutor nou, sau el o găsise pe ea, nici măcar nu conta. M-am așezat înapoi pe bancă. Parfumul ei era încă acolo, ținând locul umbrei care fusese mai devreme. Fără îndoială, nu mai eram același de la începutul plimbării mele nocturne. Voiam mai mult. Acum doream conversație, voiam răspunsuri. Îmi doream un gest, oricât de mic, un gest care să-mi spună că măcar pentru orice fragment atemporal contasem pentru ea.
         M-am întors în casă pe ușa din spate. O căutam discret cu privirea. Iat-o! Pregătită să plece. Aștepta probabil pe cineva care urma să o însoțească până-n oraș. Oare de ce nu aș fi eu acela? Mă opresc lângă ea și îi cuprind brațul.
         - Pleci? Te conduce cineva, sau pot să te conduc eu până unde dorești să ajungi?
         Renunțasem la pronumele de politețe. Poate că îmi doream să las impresia că sunt stăpân pe mine și pe situație, sau poate am dorit a-i atrage atenția asupra faptului că sunt bărbatul care știe ce vrea de la viață și ca atare își ia ceea ce-i este de trebuință.
         - Este târziu. Sunt puțin obosită. Azi dimineață am revenit din concediu. Am venit însoțită, ca atare voi pleca cu cine am venit.
         - Este în regulă. Doream să fiu doar util. Îți doresc o noapte plăcută sau odihnitoare.
         - Nu doreai doar să fi util. Îți dorești să ștergi impresia nefericită pe care mi-ai creat-o acolo, în curte. Pentru liniștea gândurilor tale îți spun că această primă impresie nu contează, pentru că nu te-am căutat. S-a nimerit să fi acolo când eu am avut nevoie de puțin spațiu și aer curat. Însă îți ofer ocazia să-ți repari imaginea. Accept invitația ta - neîmpărtășită - la o cafea, mâine după-amiază. Parcul mic, bastionul croitorilor, ora 18:00. Îmi plac punctualitatea și cafeaua etiopiană. Știu eu locul unde se poate bea o cafea de calitate. Etiopiană, bineînțeles! Întoarce-te la prietenii tăi. Noapte bună!...
         - Nici măcar nu-ți cunosc numele!...
         - Însă îl știu eu pe al tău, Florin. Noapte bună!...   

***