marți, 30 august 2011

Acceptare


Sistemul de valori este ceea ce definește individul în raport cu ceilalți și mai ales în raport cu universul. A te raporta la ceea ce definești tu, individul, ca fiind superior, nu este decât un monolog purtat la nivelul subconștientului și cel al rațiunii. Este suficient sã identifici repere? Și sã "adopți" idoli, pentru a te personifica, astfel încât sã poți renunța la canonizatele valori rezultate din moralitatea societãții în care îți duci "umila" existențã? La ce folosește sã cunoști sau sã intuiești viitorul atâta vreme cât îți sincronizezi existența dupã perceptele creștine? Nu am nimic cu aceste percepte, dar nu am gãsit nimic care sã îmi aducã rãspunsuri la zvârcolirile mele și nici nu m-a ajutat în a interpreta mai bine lumea. 

luni, 29 august 2011

Viaţa!?… Un sens giratoriu! Moartea!?…


Viaţa mea!?... o rutină nenorocită. Aceiaşi oameni, aceleaşi erori, identice minciuni şi scuze, dimensiunea grotescă a lipsei totală de imaginaţie la orice nivel: afectiv, raţional, spiritual. Nici furia, nici dispreţul nu mă ajută în cotidian. Imensă resemnare găsesc în chipul contemporan, iar neputinţa a devenit un reflex necondiţionat la provocările vieţii. Un singur punct de echilibru pentru mine, în toată această resemnare, familia. Nu acea familie pe care spun bătrânii „ţi-o dă Dumnezeu”, vorbesc de acea familie pe care am primit-o prin ceea ce am crescut în mine. Oricât aş schimba măştile dinaintea chipurilor rutina mă urmăreşte, cu aceleaşi fapte vorbite şi neîmplinite mă-ntâmpină semenii. Trăiesc un déjà vu perpetuu. Viaţa mea este o patetică tentativă de evadare dintr-un sens giratoriu! Moartea!?...
*

miercuri, 24 august 2011

Absurd, nebun și viu


În noapte toate sunt ale mele, toate cele care ziua mă ascund acestei lumi. Pentru că astă lume îmi pare mereu supusă neputinței. Semenii se preumblă printre ei cu palmele deschise a cerșire căutând orice aduce a izbăvire, iar cei care au renunțat la a cerși își poartă brațele atârnând precum existența lor obosită. Arareori observi câte-o privire ridicată spre cer a rugă, locul unde în astă anormalitate semenii i-au transformat soarelui puritatea luminii în privirea Dumnezeirii. Cum poți cerși speranță când tu însuți ai renunțat de timpuriu la ea!? Întocmai precum sunt, neatins de domesticire, am ales să trăiesc noaptea. Liniștea-mi devine neliniște și ființa mi se cufundă în tina nenorocirilor mele.

marți, 23 august 2011

Sonoritatea vizuală a amurgurilor pierdute


Știu! Dar nu sunt deloc obligat a începe prin a explica această decadență. Nu mă simt obligat nici a mă irosi într-o explicație tardivă la finele acestei noi defulări inutile. Dar poate totuși o voi face; și dacă o voi face va fi fad, fără vlaga haotică sangvină ce-mi ține legată ființa de trup și trupul suspendat între cer și pământ. Doar în amurg l-am cunoscut pe Icar. Recunosc că nu știu de ce mă simt mai apropiat, când liniștea nu-mi este conturbată nici de durerile pământului sau de tentațiile eterului. În toate aceste zbateri și tentații aflu o liniște care mă agită; aceeași neliniște mă cuprinde în amurg când totul se așterne dinaintea privirii în nunațe violacee, când semiobscuritatea ascunde complexitatea defectelor umane. Irisul se dilată căutând frenetic repere de orice origine și natură, iar auzul îmi stimulează imaginația separând la frecvențe imense omul de natura și mecanică.

duminică, 21 august 2011

Nu am de ales


A fi om, a fi conştient de propriile revelaţii existenţiale este un blestem. Cum poţi trăi în singurătatea dintre limitele nedefinite ale lumii, între pământ (căruia-i aparţi) şi cer, bine şi rău, dragoste şi ură, ignoranţă şi dependenţă, adulare sau dispreţ? Care ar fi motivaţia pentru aceste acumulări, a te opune tentaţiilor vieţii? La ce-mi folosesc toate cunoştiinţele prelucrate prin raţiune, acceptate prin filtrul afectului, păstrate ulterior în gulagul memoriei? Toate acestea nu ar necesita un răspuns, dacă la naştere aveam de ales între a fi animal sau om.

joi, 18 august 2011

Amin!


Cât de departe îmi par toate și cât de sordide. Mă încearcă în permanență un gust de fiere; paradoxal, în puterea obișnuinței începe să-mi placă. Fiecare zi mă instalează în fotoliul spectatorului absent. Privind în urmele și umbrele trecutului meu mă oblig să privesc un film din care nu înțeleg nimic. Capitolele se deruleaza cu repeziciune, se amestecă, etapele se ard într-o flacără albastră. E singura culoare scăpată în acest film alb-negru... Și mut! Îndeplinește toate condițiile pentru a fi un film clasic, dar proasta-i calitate se tradează prin acțiune. Nu există coerență, logică, creativitate! Dramele desfigurează personajele și pentru că totul este prost conceput trebuie să se insiste pe extreme, încercând absurd să le fixeze, chiar să le definească. Nici măcar nu mă întreb de ce privesc acest serial. Nu înțeleg de ce trebuie să fiu tributar și cui și ce trebuie să ispășesc prin apartenența la acest spectacol haotic. Este filmul meu, așa zisa creație a subconștientului, singurul capabil să reacționeze până dinaintea morții. Acel idiot sinistru care face praf această stupidă capodoperă sunt eu. Normal ar trebui să fiu furibund, să plimb sfinții pe cerul gurii, să am spume la gură precum epilepticii, dar nu! Nu am nici o reacție. Mă scald într-o resemnare suspectă. Acesta nu sunt eu! Normal că sunt eu, pentru că mă știu capabil de orice, nici o trăire nu-mi este străină, am trecut prin tot ce ființa-mi a fost capabilă că compună, să-mi aducă. Înainte de ceea ce ai parte dincolo, trebuie să stai pe aici. Mi-am mobilat cum m-am priceput mai bine iadul și raiul l-am colorat în cel mai frumos verde posibil. Interesant! Mie nu-mi place verdele, dar cu toate astea il visez în fiecare noapte. Chiar și ziua dacă sunt atins de reverie. Flacăra iadului nu este albastră ca in film și nu are nici acea vlagă care să te seducă. Arde incolor și mocnit ca o flacără de veghe. Ceva totuși mă intrigă la filmul acesta. În fiecare capitol, apare când ți-e drama mai dragă un personaj, șters, aproape imperceptibil care spune ceva. Filmul e mut. Evident nu înțeleg ce spune, nici în calitate de actor, nici de spectator. Își spune replica și pleacă. Ciudat! Nici măcar nu îmi dau seama cum este îmbrăcat. Nici măcar nu îl cunosc, dar el inisită persuasiv să apară; să-și spună replica. Am încercat să citesc de pe buze ceea ce spune, dar nu înțeleg nimic. Într-una din zile, extrem de iritat, mi-am chemat niște amici la vizionare. La fel și ei. Nimic! Tabula Rasa. Apoi a devenit o obsesie pentru toți deconspirarea replicii. Inutil. Într-un târziu am renunțat. Straniu. Acesta nu sunt eu; nu m-am educat în vreun sens al renunțării sau al resemnării, dar mi le-am însușit.
*

miercuri, 17 august 2011

Nu știu să trăiesc simplu


Dacă aș fi întrebat cum mi-aș descrie viața, privind mai atent spre trecut nu aș putea spune mai mult decât anostă. Nu știu a minții ca majoritatea semenilor și nici nu am suficientă aplecare pentru a-mi pigmenta puținele întâmplări care m-au sustras anonimatului. Aș putea declara o tinerețe aparent zbuciumată prin niscavai acte de bravură, două-trei ieșiri în decor cu iz de filantropie, și vreo două suferințe atinse de lirismul specific dobitocilor tributari consecvenței, ăste toate complet inutile. Căci împerecherea în ființă a lirismului cu suferința nu este ceva neobișnuit, dar a-i da acestuia liber la exprimare îmi pare cea mai stupidă angoasă a afectului.


(VIII)


Cine posedă cheia libertăţii mele? Cui îi este de trebuinţă înlănţuirea mea? Temniţa gândurilor este atât de îngustă şi anostă încât orice invazie a compasiunii divine ar trebui exorcizată. Sunt obişnuit să trăiesc cu sclavia neputinţei dinaintea destinului; ştiu că sunt plin de anomalii şi toate astea se datorează nimicniciei ăstei lumi, pe care din nefericire dupa adopţie am asimilat-o. Precum un orb adulmec mirosul rânced al pasiunilor care sălăşuiau cândva în mine, acum rupte şi aruncate. Dacă aş fi cu adevărat liber şi mai presus de toate capabil să fac să-mi duc la capăt destinul aş călători pe culmile munţilor cei mai înalţi, pe fundul celor mai adânci ape sau pe întinderea celui mai arid deşert. Dar toate astea îmi sunt interzise; şi cum tot ce îmi este interzis stârneşte în mine revolta raţiunii mă simt cuprins de acele zvârcoliri care chircesc orice rigiditate fermă sau liniştea unei vaste întinderi. Am ajuns să trăiesc pentru că munţii nu se prăvale în ape şi deşertul ştie ce să facă cu libertatea semenilor ...
*

marți, 16 august 2011

Formele uitării


Am încercat toate substitutele care pot fi atribuite uitării. Am apelat la orice atrocitate sau blândeţe menită să-mi umple vidul din mine; o irosire atemporală, o tentativă patetică a suspendării mele din propria-mi istorie. Ce suntem, mai mult decât o epistolă nescrisă, inaccesibilă contemporaneităţii!? Pendulând între ratări şi inexplicabilele beatitudini, rezultat al unor palide reuşite, ne îndreptăm spre aceeaşi finalitate fără drept de recurs. Dinaintea morţii suntem toţi egali; tot geniul de care am dat dovadă în evitarea sau atingerea destinului este nul. De atâtea ori am murit în mine, încât iminenta apropiere a neantului îmi aduce a izbăvire, îmi conferă o linişte revelatoare, dominantă dinaintea zvârcolirilor mele. Ocupaţia de bază mi-a devenit rutina înmormântărilor mele. Îmbălsămarea suferinţilor noastre este veridică numai prin uitare, care îşi va însuşi întotdeauna chipul ultimei ratări. În fiecare dintre noi zace un muzeu al suferinţei. În mine, inerentă este muzica lui Bach, reînnoirea colecţiei de portrete şi solitudinea în vizită. Astfel îmi reuşeşte a mă verifica de existenţă.

Când nimeni nu te-ascultă!

confesionar hibrid cu audiență directă!

Este o iluzie, speranţa că există cineva care să te asculte, să îţi audă ţipetele din tine. Aş putea înşira o multitudine de motive pentru care nu se merită a te face auzit, dar dacă aş împlini această idee, acest exerciţiu de sinceritate nu ar fi posibil. Recunoaşterea tăcerilor tale în mod public echivalează cu un atentat îndreptat asupra conştiinţei tale. Totul pleacă din noi înşine. Dacă avem puterea de a accepta că suntem lipsiţi de sinceritate faţa de noi înşine şi devenim capabili de a ne dedica zilnic unui astfel de exerciţiu, am avea parte de preludiul purificării. Recunoaşterea porneşte de la acceptul că niciodată cel de lângă tine, oricât de însemnat ai fi pentru el, nu este dispus să îţi acorde acea atenţie după care normalitatea tânjeşte. Absolut nimeni nu este dispus să se aplece asupra durerilor sau bucuriilor tale, pentru că acelaşi nimeni nu întruneşte condiţiile unui echilibru perfect care să-i permite un moment de rătăcire în labirintul condiţiei tale umane de moment. A ştii să asculţi este o calitate interzisă muritorilor, pe când a te preface că asculţi ne este la îndemână, chiar dacă echivalează cu păcatul minciunii. Dacă îi reuşeşte conştiinţei asumarea păcatului, atunci te mai poţi salva.
*

vineri, 12 august 2011

Carcera amintirilor


Sub nici o formă nu-mi pot evita trecutul. Orice formă de organizare a memoriei aş alege nu reuşesc a evita rutina empiricului. Sufletul meu este o frescă sub continul asediu al penelului vieţii. Chipurile care mi-au petrecut destinul capătă desluşite contururi şi măştile se aşează tăcute pe gesturile mele. Inevitabilul constă în apartenenţa mea la umanitate şi erorile ei. Reuşitele semenilor m-au transformat într-un laş; nimeni nu are nevoie de prieteni când se află în glorie decât pentru a-şi personaliza victoriile mărunte. Viaţa începea pentru mine doar după decăderea din glorie.

joi, 11 august 2011

Spune-mi


Spune-mi despre tine, despre păcatele Evei
şi tainele ei păstrate în tine
aminteşte-mi despre slăbiciunile mele
şi despre cum îmi închideam gândurile
în colivia ruginită şi inutilă a minţii mele
să nu te ajungă
să nu îţi devoreze iluziile.

miercuri, 10 august 2011

Nu regret nimic


Nu mă pot trata nicidecum de mine. Îmi este clar că tot ceea ce sunt este suma ridicolului şi sublimului de care am avut parte. Tot ceea ce a însemnat interacţiune a lăsat urme evidente în ceea ce umanitatea numeşte evoluţie. Ceea ce suntem nu se datorează vreunui câştig interpretat ca maturizare ci mai degrabă a tot ceea ce se identifică cu renunţare. Gândiţi-vă la ideea de sacrificiu.

marți, 9 august 2011

(VII)


Am ezitat adeseori în expunerea deliberată şi complet nudă a gândurilor ce mă petrec în spaţiul şi timpul liniştilor mele. Extrem de rar am parte de aceste timpuri, dar întotdeauna când le simt prezenţă stărui în a mă gândi ce responsabilitate enormă reprezintă pentru sine tapetarea memoriei de moment, a raţiunii semenilor cu adevărurile personale. Poate că ecoul acestor gânduri se regăseşte şi în luciditatea singurătăţii altora, dar niciodată mai mult ca acum nu am înţeles adevărul. Nu datorez nimic nimănui şi nimeni nu are vreo datorie faţă de mine. Putem renunţa la absolut toate perceptele morale; ele nu înseamnă nimic în raport cu ceea ce guvernează astă lume.
*

Plagiindu-ne viaţa


Mărunt! Sincopic! Tragic! Hilar! Demiurgic! Revelator! ... Aş putea continua astfel la nesfârşit şi totul ar fi inutil pentru a descrie ciclicul ludic al vieţii. Totul se reduce la trăire, la acceptare, finalmente la resemnare. Trăim repetitiv, la alte repere, fiecare experienţă care ne marchează destinul. Nici o eroare anterioară nu seamană cu alta. Nici o eroare anterioară nu ne precede revelaţia abisului. Insistăm dement în aceeaşi eroare fără a putea justifica întrucâtva acţiunile noastre. Primul şi ultimul gând mă duce la ideea de speranţă. Trei alternative pot exista în cazul de faţă: speranţa că nu vom eşua, speranţa că vom îndrepta eroarea anterioară sau cea mai suportabilă idee, speranţa că vom rata mai puţin decât în situaţia anterioară. Sentimentul de déjà-vu ne trădează acţiunile prin reticenţa evidentă. Nu găsesc nici un argument logic care să-mi determine aceste întoarceri în timp. Sunt complet lipsit de apărare în faţa acestei nevoi de atrofiere a afectului, de anulare a raţiunii.
Suntem ca un Lazăr ridicol, lipsit de credinţă şi totuşi viu. În arterele noastre curge nevoia de moarte dar noi luptăm inconştient pentru viaţă. Unde să aflăm răspunsurile decât în ratările noastre şi cum putem să credem în veridicitatea lor decât repetându-le la nesfârşit!? Tot acest déjà-vu înfăptuit mă duce cu gândul la dispariţia fenicienilor, tributari neputinţei dinaintea resemnării. Paradoxul din noi, pricinuit de replica raţiunii ne forţează limitarea destinului şi existenţa ciclică, din păcate ireversibilă. Toate aceste ratări uitate între alte repere îmi conferă un dispreţ demn de mine, de semenii care-şi plagiază viaţa.
*

luni, 8 august 2011

Ploaia


Se rup în cer frânturi de vise
ce cad în mine
şi mă ard!
Ascund cuvintele ucise...
Să te mai am!?
Ar fi hazard!

Căutându-mă de tine


Într-un final târziu încep să înţeleg. Totul! Cu precădere cât de mult ai însemnat pentru mine. Nu mi-a fost teamă niciodată să rostesc „te iubesc-ul” normalităţii, deoarece deşi simţeam autenticitatea şi unicitatea acestui simţământ, eram paralizat ca un adolescent abdicând primei iubiri. Până la tine nu am înţeles şi apreciat real frumuseţea. Tot ce-mi subjuga privirea s-a dovedit a fi o reflexie fantomatică a frumuseţii în oglinda afectului. Niciodată până la tine, deşi te descopăr tardiv, nu am putut trece de acea formalitate estetică a aspectului carnal. Cu tine trecusem dincolo de instinct; mi s-a întâmplat pentru prima oară în viaţă să-mi îngheţ poftele carnale, să lupt cu tot ce au cultivat în mine raţiunile, pentru a-ţi înţelege şi accepta farmecul.

duminică, 7 august 2011

Inutilitate (II)


Zilele trec şi simt că mă irosesc. Momentele, secundele, minutele din viaţă pe care odată le trăiam la maximă intensitate îmi par un perpetuum mobile al platitudinii. Nimic nou care să-mi confirme utilitatea. Adevărul este că nici nu caut noul, acea scânteie care mi-ar seduce măcar pentru acel moment, ratat de altfel, afectul, raţiunea sau spiritul. Mă învârt concentric în acelaşi spaţiu al ratării, printre cei tributari identicei stări. Aceeaşi singurătate, dar în lipsa plăcutei ei salbăticii. Nici o emulaţie, străină mie, nu simt, sau măcar o zbatere firavă a pleoapei, nu observ. Toţi cunoscuţii mei refuză luxul de a simţi, a trăi. Nu cred că este vorba de vreo capitulare în acest spaţiu al rătării, pur şi simplu este o anemie molipsitoare, mai vie decât oricare dintre noi ...
*

vineri, 5 august 2011

Singur


Eu sunt mai singur decât marea
M-am sfărâmat mereu de stânci
Nu ţi-am cerut prin val favoarea
Să-mi fi tu ţărm ci să m-alungi.

Eu sunt mai singur decât creasta
Pe care fost-am noi cândva
Acuma mă colindă oastea
A unui neam ce nu mă vrea.

joi, 4 august 2011

Iertarea care pedepseşte


Sunt tot mai aproape de paralizia completă a fiinţei. Semenii mă copleşesc cu ignoranţa lor. O merit deplin! Tributar principiului “ochi pentru ochi” primesc la rându-mi ce am avut de oferit. Sunt trist pentru că ignoranţa lor nu mă întristează. Primul simptom al paraliziei a fost aprofundarea tratatului pentru indiferenţă. Şi cum “Liberul Arbitru” este ocupat doar cu cuantificarea eşecurilor personale, viaţa şi-a luat liber din mine. Nu mai am parte de nici o revelaţie, nici o fantomă a trecutului nu pare interesată să mă petreacă.

miercuri, 3 august 2011

Ştiu atât de puţine


Arareori ma ajută timpul să mă prăbuşesc în neantul gândurilor; îl numesc „neantul” deoarece ştiu că aceste gânduri sunt nimic pentru prezent. Ele vin din trecut şi primesc viaţă în viitor, deşi pe moment suportă doar conturul unui destin oarecare, al meu. Atins de această absurdă dimensiune a memoriei tot ceea ce am creat sau distrus mă răscoleşte. Copilăria şi adolescenţa mea au avut de toate. Răsfăţ, iubire necondiţionată, violenţă domestică, compasiune, rutina şcolilor absolvite sau parţial parcurse, iubiri neîmpărtăşite, anturaje utile, plăcute sau compromiţătoare, minciuni mai mult sau mai deloc nevinovate, adevăruri brutale.

Ucide-mă tandru



Ascunde-ţi de mine pasiunile toate
Iubirea şi ura le simt prin tandreţe
Dă-mi viaţa şi moartea în ceasul din noapte
Aleg sihăstria, renunţ la tristeţe.

Nebunul din mine îşi cere dreptatea
Porneşte războaie, te vrea pentru el
Reproşul mi-e arma, iar scutul mi-e teama
Căci fără de tine nimic nu-i la fel.

Catharsis


Pasiunilor mele josnice li s-au urât de mine. La acest moment mă încearcă acele trăiri specifice hedonismului. Sunt muritor, astfel îmi arog dreptul infailibil de a mă păstra în eroare, nepăsându-mi de durerea semenilor sau pedeapsa divină. Nu îmi este la îndemână scoaterea ghimpilor din suflet decât prin înlocuirea unui păcat cu un altul. Sunt un colecţionar învenerat al păcatelor, readucându-le în motivarea acţiunilor mele, mai intens cu fiecare ocazie ivită.

marți, 2 august 2011

Dincolo de absurd locuiesc îngerii


Nu ştiu nimic despre îngeri.
Dar ştiu atâtea despre absurd şi tot ce este de trebuinţă pentru a-l păstra viu în mine. Nu este nimic deosebit în a trăi la limită, dacă nu deţi cultul absurdului. Pentru a atinge acele limite care permit simbioza afectului şi raţiunii este imperios necesar a-ţi însuşi ideea renunţării. Simplu trăiesc numai cei care se tem. Căci, nu este simplu a renunţa la ceea ce eşti sau ceea ce semenii cred că eşti pentru a te defini.

luni, 1 august 2011

(VI)


Tot ce a însemnat pentru mine cândva iluzie s-a dovedit a fi suma dezamăgirilor suportabile afectului, refuzate raţiunii. Aritmetica existenţei mele mă expune permanent acelei inegalităţi dintre ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la mine şi ceea ce am de oferit. Amândoi atingem infinitul, doar că la mine persistă minusul. Introspecţia mă fereşte de umilinţă, dar în cazul Lui, orice greşeală ar fi făcut prin creaţie totul se acumulează, tristeţi, raţiuni, suflete. Orice acumulare a Lui îmi aminteşte cât de bine îmi este în singurătate.
*
Orice gest de înăbuşire a iubirii este un reflex al dispreţului dinaintea vieţii. Teama de a fi refuzaţi sau cea adiacenta pierderii ulterioare a dăruirii devine atât de insuportabilă încât devine de-a dreptul încântător sa te minţi că nimic nu-ţi este de trebuinţă. Este mult mai simplu sa-ţi jigneşti existenţa abandonându-te în ardoarea credinţei în El. Nu-ţi mai rămâne decât abandonul dinaintea rugilor şi indiferenţa faţă de păcat!
*

Bolnav de indiferenţă


Adeseori mă oblig să nu rămân indiferent provocărilor vieţii. Această sforţare interioară nu are nici un mecanism argumentat de raţiune sau afect, de fiece dată s-a dovedit a fi o reacţie chimică prin care îmi regăsesc neutralitatea în conflictele mele cu indiferenţa umanităţii, o stare naturală a cotidianului. Mi-a fost absolut necesar acea perioada lungă de trăiri absurde, de zvârcoliri atroce ale afectului pentru a primi resemnat doza de bestialitate prin care lumea şi-a răzbunat incapacitatea de a-mi înţelege geniul.

„Praf în vânt”


 
„Încă o noapte reuşită cu mine” se gândi el, strivind ţigara de pereţii de ceramică ai scrumierei. Avea parte de acele nopţi în care nimeni şi nimic nu-i putea lua liniştea. Nici măcar prezenţa ei nu-l agita, cum se întâmplase uneori, mai ales în ultimul an. Se ştiau de patru ani; cu toate acestea fiindcă se vedeau doar odată pe lună, uneori chiar de doua ori per lună, aceste întâlniri nu-şi pierduseră farmecul acelei iniţieri în necunoscutul cotidian al fiecăruia, un cotidian anost dar plin de suspans atunci când îşi împărtăşeau rutina. Era o spovedanie reciprocă, plină de ironii, exact ceea ce duhovnicului nu-i poţi povesti fără să te certe din priviri.
„Hm! Parcă astă noapte este altfel. Ceva este diferit!” gândi el stins, din nou. Nu-i scăpa nimic, pentru că o cunoştea foarte bine. Îşi putea permite şi să fie absent, să ignore respiraţia ei regulată şi acordată perfect gândurilor ei şi tot ar fi ştiut de zvârcolirile ei. El i se oferise precum o carte deschisă, dar pentru ea filele erau albe. Nici vorbă că ea ar suferi de lipsă de inteligenţă, pur şi simplu era mult prea preocupată de gândurile ei. Principala ei ocupaţie, atât în cotidian, cu precădere în nopţile lor era ea; se căuta de acel sine pe care ea însăşi îl suspendase undeva între el-lume-Divinitate, un triunghi amoros complet ratat, dar pe care ea se încăpăţâna să-l păstreze viu în trăirile ei.
-Te rog mai spune ceva, se decise ea în cele din urmă, să spargă ora de tăcere care îi petrecuse.