luni, 25 noiembrie 2019

Inocență



Dinaintea ta mă simțeam mereu
precum un copil care ar îmbrățișa lumea
cu toate poveștile și dramele ei,
fără a le cunoaște dramele,
fără a le intui.
Dinapoia ta mă simțeam gol,
îmbătrânit,
înspăimântat de toate dramele mele trecute
din care nu am învățat nimic.
Când mă trezesc fără tine
realizez că inocența este pur și simplu
o altă expresie a nebuniei,
căreia,
într-un târziu,
cu toții-i devenim supuși…

luni, 18 noiembrie 2019

Armistițiu



Știi, draga mea,
Da! Ne iubim!”,
însă iubirea nu are termen de valabilitate
și nici nu o poți lua de pe raft
dintre carți
atunci când ne amintim
unul de celălalt.
Pot solicita un armistițiu între noi?
Măcar până ștergem praful de pe iubirea noastră
uitată pe raft,
păstrată între poemele
scrise cândva pentru tine… 

marți, 12 noiembrie 2019

Degenerare



Adrenalina e vina tuturor amintirilor
și când mă gândesc la tine
mă simt ca într-un experiment pavlovian.
Ochii tăi,
buzele tale,
nuditatea ta perfectă
îmi stârnesc foamea de dragoste,
de trupesc,
de păcat…
În lipsa unei decizii unanime decretez:
”Consumul excesiv de adrenalină afectează iremediabil sănătatea mintală!”
Cum rămâne cu sufetul?!
Dă-l dracului, se regenerează el cumva;
o face mereu,
cu sau fără implicarea mea,
însă nebunii…
Nebunii nu și-au aflat niciodată marea iubire!…

luni, 11 noiembrie 2019

În miezul păcatului


 

Știi, draga mea?! Sunt singur.
Și singurătatea ne face vânători,
de semeni,
de păcate,
de împlinirea lor.
Păcatele ca și blestemele trebuie verificate,
trăite,
consumate,
împlinite.
Îți spuneam la începuturile noastre:
în acest univers impersonal, să te îndrăgostești este înfricoșător!”
și atunci, în clipa fricii,
ai vrut să-mi dai sărutul de adio,
dar eu te-am rugat să mi-l păstrezi pentru o ultimă întâlnire.
Știam atunci ca și acum
că amândoi aveam nevoie de minciunile noastre
pentru a ne supraviețui.
Intuiesc că m-ai dus în Eden
doar pentru a seduce șarpele
și acum,
după imensa cădere,
sunt în iad
propunând ca troc pielea șarpelui
pentru un sfârșit decent.
Trăiesc în orașul păcatului,
a doua mea casă
și păstrătorii păcatelor mă sfătuiesc
”fă-ți din pielea șarpelui jumătate de Caduceu
și cu gândurile tale
întregește-l pe rămășitele iubirii tale!”,
dar gândul meu îmi spune:
Dacă m-aș putea răscumpăra
aș face-o doar pentru a lua-o de la capăt,
de la același capăt…
Numai cu tine!”.

miercuri, 6 noiembrie 2019

Tu știi cât te iubesc



Tu știi cât te iubesc
cu tot ce sunt și port în mine,
să te iubesc îmi stă-n firesc
precum o respirație-n sine;
tu știi cât te iubesc
chiar dacă între noi distanță,
să te iubesc mi-e omenesc
și atunci când nu mai am speranță.

Tu știi cât te iubesc
și-n neclintire și în rece,
în mine sincerul grotesc
te cheamă și-apoi te petrece;
tu știi cât te iubesc
și dincolo de-a ta plecare,
tristețea ta îmi amintesc
și-am devenit un oarecare.

Tu știi cât te iubesc
nu pot a-ți da împotrivire,
ce să-ți mai scriu, să-ți mai vorbesc?!
Îți las o inimă-n privire!
Tu știi cât te iubesc
și uneori mai plâng de dor,
adu-mi aminte că-ți lipsesc
tradu-mi iubirea în ”ador”!

Tu știi cât te iubesc?!
Cât un firesc și-un nefiresc!…

sâmbătă, 2 noiembrie 2019

Banalitatea poetului (Teoria nimicului)




Plouă. Mereu ploaia m-a inspirat,
m-a adus pe mine la mine,
m-a introdus în cămările secrete ale inspirației,
m-a adus în apropierea ta,
a semenilor,
trecutului,
prezentului,
povestindu-mi despre mâinele incert.
Însă acum ploaia nu mă trece dincolo de imensitatea nimicului,
nu-mi traduce zvârcolirile,
nici măcar nu mi le trezește.
Parcă aș vrea să îți scriu despre mine, tine
sau acest noi al prezentului,
același noi care din trecutul împreună
și-a zămislit tocul ușii care ascunde mâinele incert.
În umbra nimicului mă gândesc că unii poeți
își păstrează tăvălugul gândurilor
în miezul fluid al licorii,
numind cognacul sau scotchul bragă
și jocul cuvintelor, poezie.
Ascult cu repetiție ”If ever I recall your face”,
înghit puternic din al doilea pahar de scotch,
dar nimicul nu mă părăsește.
Îmi închipui că sunt un Guido al prezentului,
întocmai ca meșterul de cuvinte
din purgatoriul XXVI al fantelui Dante,
dar nici măcar de un infern nu am parte.
Ploua și eu am fost în ploaie,
am revenit din mijlocul ei
și mă gândesc într-un număr care nu suportă cifre
să-ți scriu,
să-ți spun despre mine,
despre vidul în care cuvintele mele,
trăirile mele,
iubirile mele,
au găsit rostul nimicului.
Mă recitesc și realizez că m-am autointitulat poet,
iar dinspre mine,
tine,
umanitate,
nicio replică,
același nimic.
Și totuși plouă,
și totuși scotch,
și totuși ”If ever I recall your face”,
și totuși mă străbate un gând:
în mijlocul nimicului crește un munte
pe care nu-l numesc bragă,
nici poezie,
nici nimic…
Acest munte îl botez
banalitatea poetului”…   

luni, 28 octombrie 2019

Timpul



Ce a fost între noi, nu mai contează,
pentru că a primit eticheta amintire.
Chiar, pentru cine mai contează trecutul?
Pentru mine, pentru tine,
pentru un oarecare ea sau el?!
Trecutul contează doar ca timpul prezent,
pentru că doar prezentul contează
și clipa, chiar cu efemeritatea ei,
trebuie trăită, împărtășită, să ne bucure sau întristeze,
dar ea trebuie să conteze.
După fiecare sfârșit sunt alt om, sunt altcineva.
Trecutul mă întristează,
tristețea mă schimbă,
aparțin unui alt prezent.
Și mă întreb: dacă toți avem un timp al fiecăruia
și fiecare primește un timp pentru un ceva unic,
o iubire sau o despărțire,
un câștig la loterie sau un atac cerebral,
nașterea copilului tău sau un infarct,
oare pietrele ce cred despre timp?
Pietrele au primit dreptul la nemurire, nu-i așa?
Pentru ele timpul nu se poate măsura decât după anotimpuri
sau după vârsta erelor,
aleatoriu poate și a generațiilor.
Pietrele ne pot spune despre evoluția omului,
dar nu despre ultima iubire,
deci timpul trecut nu contează nici pentru ele.
Dar, ploaia?! Are un timp el ei, desigur,
care se poate cuantifica
doar prin cantitatea de viață
sau de necaz pricinuită.   
Vântul?! Trăiește mai puțin decât ploaia, dar mai intens.
De la vânt putem învăța prețuirea clipei,
bucuria întâmplării și forța exprimării,
dar nici pentru el trecutul nu are valoare,
pentru că doar prezentul îl face viu,
uman între neoameni,
neom între cei cu frica de Dumnezeu,
impasibil dinaintea clipei, minutului, orei...
Tocmai de aceea,
din cauza vântului,
ploii
și a pietrelor,
nicio iubire nu trebuie să conteze
și niciun trecut să îmi schimbe prezentul.
Dar eu sunt un apropiat de-al lui nimeni și nimic,
un simplu om,
mai slab decât vântul, ploaia, pietrele…
Sunt doar un supus al timpului!  

marți, 1 octombrie 2019

cum vrei să te iubesc?!...



să te iubesc ca pe-un descântec,
ca pe-un blestem neîmpăcat?!
e dorul tău în suflet un despintec,
sărutul tău pe buze un păcat?!

să te iubesc ca pe o rătăcire
într-un pustiu ce duce spre-a ierta?!
să fii tu oare dreptul meu la fericire
și inimii să-i cer a dezerta?!

să te iubesc, tu cea dintâi femeie
și ultima ce firea mea o vrea?!
de vrei cu tine viața mea se-ncheie,
așa că dă-mi ce-ți pot înapoia!...

duminică, 29 septembrie 2019

Frunza



E toamnă draga mea și-n sânge,
o simt în ființă și în gând,
în mine inima se frânge,
mi-s frunza răzvrătită-n vânt;

în toamnă caut un refugiu,
o șansă dincolo de timp,
să-mi scot iubirea din litigiu
mi-s frunză fără anotimp.

Nu cred să prind încă o iarnă
lipit de umbra-ți pe pământ,  
sărutul tău de mă-reîncarnă,
m-aș agăța de-un fir de vânt;

să fiu târât pân’ la lumină,
să port în mine un rest de viu,
cu mângâierea ta m-alină
și în apus un gând să-ți fiu.

Dar toți avem numai o viață,
o inimă și un trecut,
prefer o adormire-n gheață
și vara-n care ne-am știut…

miercuri, 25 septembrie 2019

Și dacă...



… ar ploua pe veci
te-aș regăsi în picuri
și-n gravul ploii toamnei reci
m-aș vinde pe nimicuri;

… -n taină tu mi-ai sta
fără să-mi schimbe vrerea,
de-ntregul meu m-aș lepăda
chiar de mi-ar fi pieirea.

… -n chinuri te-am constrâns
să-ți văd în carne zorii,
din toate mi-ai rămas un plâns
și ploile, și norii…   

…-o veghe-ar ajuta
o ultimă-ntâmplare,
în veciul ploii-aș căuta,
o mare de iertare…

duminică, 23 iunie 2019

Clipe



sunt mult prea mult ca să te mai încap
și prea puțin ca să nu mai îmi pese,
trecutul nostru e un handicap,
ne-am început în clipe ne-nțelese;

sunt mult prea șters în noaptea selenară
sau mult prea viu ca să-ți mai fiu iluzie,
păcătuiesc ca-n clipa originară,
și timpul meu din clipă își ia transfuzie.

sunt tot ce sunt, așa cum ți se-arată
și ce nu sunt păstrate-s în pustiu,
cu tine am dus o viață separată
și fără tine-n clipe, nu mă știu;

prea multe clipe să te mai încap,
niciuna pentru noaptea selenară
și inima-mi din tine n-o mai scap,
înfiptă-n coasta mea originară…

luni, 3 iunie 2019

Poem pentru cine m-ar putea iubi



Așa cum mă știu între lumi,
așa plecat din mine,
îți scriu prin versurile-antumi,
ce simt doar pentru tine;

și cum mă știu făr’ de noroc,
cântându-ți de iubire,
să te găsesc, mă vând prin troc,
mă dau despăgubire.

Și mă mai știu neterminat,
abstract contemplativ,
prin troc devin împuținat,
iubind în relativ;

dar te-aș iubi așa cum știu,
așa cum pot a face,
întregul tău promit să-ți fiu
or iadul să mă-nșface!

Îți jur că sunt așa cum sunt
și că-ți voi fi în vrere,
să te iubesc în amănunt,
prin vers sau prin tăcere;

să te iubesc nemărginit,
în locul dintre lumi,
din plus spre minus infinit
de-acum până-n postumi…


duminică, 5 mai 2019

Alter ego (LXIV)



Viața mea?! O galeră mereu pe ape
line sau tulburi
căutând uscatul,
acel paradis promis muribunzilor.
Toate insulele mici,
în care mi-am tras sufletul,
sunt iubirile mele neterminate,
netrăite definitoriu,
neîmplinirile reciproce.
Eu?! Sunt singurul osândit al galerei,
vâslind în ritmul tobelor
care se aud
doar la orgiile zeilor…