marți, 29 decembrie 2015

În anotimpul pradei


         O țigară aprinsă în colțul gurii. Scrumul desenează buze pe coapsele tale. Ar mai fi loc de încă un reproș, dar tocmai mi-ai sorbit ultima fărâmă din ceea ce cândva puteam numi vanitate. M-ai absorbit complet. Mă chinui să respir în măruntaiele iubirii tale...

         Mi-aș bea mințile, dacă ele nu ar fi la tine...

         Înainte de a te cunoaște iubeam răsăriturile.  Înainte de a te iubi pe tine aveam și apusurile. Acum locuiesc într-un labirint fără ferestre; nici măcar pe zidirile interioare...

         Sângele tău are aroma cognacului învechit în anii nesfârșitei melancolii. Carnea mea miroase a țărâna din podgoria dializelor tale...

         Cu tine am trăit totul! Și până la tine, trăit-am oare ceva?! Cel mai probabil, platitudinea infinitului...

         Cu tine mi-au reușit ambele iluzii: amărăciunea și fericirea. Între ele nu ne-a mai rămas nimic...

         Când nu ești, tânjesc la un cognac și o țigară...

         Singurătatea mea are rafinamentul tău...

luni, 28 decembrie 2015

Necuvintele...

(Poarta iadului - Auguste Rodin)


         Am ales să mă rămân în tăcere. Am ales să trăiesc în afara oricărei rostiri. Însă, încă mă pot înscrie la cuvânt dinaintea hârtiei. Pe buze-mi stă pecetluit tot desfrâul adunat în furia tăcerii. Atunci, din nou, am ales. Să-mi cobor desfrâul în călușul palmelor. Apoi să-l mut în vârfurile degetelor, prin a căror mișcare știută numai de mimul neastâmpărat al minții, să te înfirip în fumul țigării. Primitivismul desfrâului meu frivol te știe firavă. De-un viu neverosimil. În nevoia unui asediu nesfârșit și nestăpânit, stârnit din parte-mi.

         Tăcerea mea îți vorbește atingeri...

         Senzualul...
        
         Niciodată mai departe de preludiu...
        
         ... mi-e permis un singur păcat: sărutul.

         Buzele noastre se caută de tăceri...

         Gurile noastre flămânde se caută de necuvinte...

duminică, 27 decembrie 2015

Lună plină

 

          Încă puțin și se termină. A fost un an greu. Pentru toți. Cei care spun că au avut parte de un an bun se mint singuri. Nu există ”un an bun”. În cel mai fericit caz, satisfăcător. Un an întreg, 365 de zile, înseamnă o vârstă. Un an înseamnă experiențe care ne-au bucurat, ne-au adus în lumină întreținând iluzia speranțelor personale, însă pentru majoritatea înseamnă neșansele care i-au trecut de partea eșecului, ceea ce cu certitudine este o dezamăgire.

          Nu am scris nimic în ultima lună. În fapt, am scris sporadic, însă m-am recitit și m-am considerat prea rutinat pentru împărtășirea acelor gânduri. Am șters tot ce am scris. Am preferat un decembrie al trecutului, un decembrie al unui viu supus nostalgiei. Recunosc! Nu mi-a adus nimic. Nu mi-a revelat tresărirea unei bucurii, oricât ar fi fost de mărunte. În acest decembrie m-am locuit între gânduri, între lumi lipsite de orice perspectivă. Și atunci am ales neutrul, acea stare care te detașează până și de sinele resimțit doar prin absență. N-am perpetuat, n-am ocrotit, n-am renunțat, nu am fugit! M-am regăsit doar în simplitatea respirației.

          Nu mi-au plăcut niciodată gândurile care au început cu ”dacă”. Reflectă stări și situații ipotetice. Sunt pierdere de vreme. Identice sunt și gândurile care încep cu ”poate că...”, ”am fi putut să....”, ”cred că...”. Lipsa ipotezei nu va induce niciodată concretul. În cel mai pozitiv caz îmi va forța mâna pentru a a-mi demonstra mie, cel care nu crede decât în palpabil și concret, că absurdul are arareori valoarea unui răspuns la întrebările fără răspuns. La fel este și acum când scriu. Stau în fața cu un pahar de vin și îl privesc lipsit de orice tentație sau interes. Paharul mă ”privește” la rându-i de câteva ore bune. Licoarea și sticla nu vorbesc, altfel ne-ar reproșa multe, multora. Cel puțin, pentru un moment mai lung, am renunțat la cognac și mere coapte. Însă nu am renunțat la absurd. Absurdul este și limpezimea vinului, nesfârșirea ceții din oraș, sau galbenul lunii pline. Absurd îmi este și tentația absurdului. Pentru mine nu se anunță nimic, nu se pregătește nimic în afara bătăii secundei, ceea ce înseamnă revenirea mea printre contemporanii lipsiți de etica existențială, de prezența unei nevoi subțiri dar reale. Sunt tot mai departe de orice împlinire, de orice gând aparținând unui concret.

          Aparțin respirației, absurdului și lunii pline...   

duminică, 29 noiembrie 2015

Încă un anotimp în vechiul noi... (III)

 

         O îmbrățișare lungă. Puternică. Pornire cu nerv, susținută de un dor dureros. Îndepărtările trupurilor sunt mai dureroase decât îmbrățișarea. Acea senzație de sufocare, urmată de tăcere. Doar ochii vorbesc. Caută trecutul în prezentul aparent neverosimil. Se întâmplă o revedere după un timp al fiecăruia. Un timp care nu s-a scurs în normalitatea destinelor. Privirile caută gesturi neuitate, lipsite de neîntâmplari. Caută prezența ascunsă a dorului, a perpetuului îndrăgostelii răbdate în timpul scurs printre anii petrecuți între străinii absenți în simțire, de trăirea din plin a singurătății purtate între semeni.   
         - Nu te-ai schimbat deloc. Zâmbește. Mă refer la faptul că nu observ riduri în plus, nici o îmbătrânire prematură a chipului tău. Pare ca și cum nu ți-ar fi fost dor...
         - Mă încânți. Ceea ce-mi spui reflectă că am avut dreptate în tot ceea ce gândeam despre tine. Mă bucură faptul că ești aici, că suntem, chiar dacă pentru scurt timp, chiar dacă pentru o cafea și o țigară povestită, așa cum ne plăcea nouă.
         - Ce gândeai despre mine? Nu mă grăbesc deloc, dar nici nu pot sta foarte mult. Mi-ar fi plăcut să ne vedem la tine, dar un asemenea gest reciproc ar însemna o recidivă. Nu știu dacă sunt pregătită pentru asta. Îmi doresc și nu-mi doresc ...  
         - Sunt aproape 700 de zile de când nu mai știam nimic despre tine. Faptul că ai făcut o remarcă despre ridurile mele, mai precis lipsa lor, îmi spune că ți-a fost dor. Cel puțin cât mie. Însă, te rog, dă-ne timp pentru reîncarcerarea în simțuri. Știu! Sunt pretențios. Am rămas același. Poate că în toate...
         - Ai dreptate. Ai rămas același. Nici punctualitatea ta nu a prins rădăcini în timpul scurs printre noi. Ai întârziat, ca de obicei. Un obicei vechi, pe care nu l-ai schimbat. Din nou acel zâmbet răvășitor.
         - Îmi vorbești despre punctualitatea mea, ca în vremurile bune. Ce înseamnă punctualitate? Trebuie să țin cont de timp? Care timp? Niciodată timpul nu m-a grăbit în gândire, decizii, fapte, acțiuni. Timpul meu nu coincide cu cel al lumii. Timpul meu se scurge altfel. Stabilisem aceiași parametrii ilizibili cotidianului și pentru timpul nostru. Trebuie totuși să recunosc! Ultimii doi ani înseamnă timp irosit, însă după era lumii, timpul în care lucrurile se întâmplă în inerția lor. Noi nu eram inerți, noi eram vii. Și cred eu, încă suntem! E ceva numai al nostru, care nu schimbă emoția, triumful rațiunii, decăderea în totalitarismul iubirii!...
         - Pfff! Totalitarismul iubirii! Mi-au lipsit enorm fabulațiile tale. Mi-au hrănit sufletul și mintea. Îmi erau dragi.
         - Îți erau sau îți sunt?
         - Nu forța prezentul dragul meu. Îmi ești...
         - Nu spune nimic. Te acopăr! Ești la fel de frumoasă...
         Am ridicat privirea. Era într-adevăr, foarte frumoasă. În mine se revoltă o lume uitată. Parcă eram noi, draga mea. În cafeneaua noastră, un cuplu se pregătea pentru incertul apropiat, un incert pe care și-l doreau cumva cert doar pentru ei. O revenire pentru minutul de iubire pentru care oamenii ar muri. Și eu aș muri pentru acest minut. Pentru un ”te iubesc” lipsit de orice ambiguitate, plin de forța firescului îmbrățișării, ”te iubescul” care salută o reunire a sufletelor peste bolta invizibilă a timpul irosit. Mă ridic pentru regăsire. Nu regăsirea noastră. Ea mai poate aștepta. Regăsirea acestui decembrie, care stă să vină. Să ne vină!...    

joi, 26 noiembrie 2015

Încă un anotimp în vechiul noi... (II)


         Mi-a rămas din ultimul nostru decembrie doar numele și chipul tău. Trecut-au peste noi câteva anotimpuri, însă sunt convins că timpul nu ți-a însemnat chipul. Erai mult prea tânără inclusiv pentru măria sa timpul și atunci el a ales să se răzbune pe mine. Iubirea noastră nu ar mai trebui să fie, nici măcar în istoria nescrisă a neîmplinirilor. Îndepărtarea dintre noi s-a mărit și ceea ce am fost și am avut a ieșit din grația anului idilic. Pentru această înstrăinare există pedeapsa uitării, a dizolvării în amestecul străzilor orașului. Am putea trece neobservați unul pe lângă celălalt, putem bea o cafea în aceeași cafenea așezați în antiteza nesfârșitelor îmbrățișări, care acum aparțin trecutelor anotimpuri.
         La început mi-a fost greu. Am luat cu asalt străzile noastre, m-am întors în mijlocul bibliotecii noastre virtuale, am zăbovit în infinitul neverosimil din cotidian în cafeneaua cu miros de cicoare. Am recitit titlurile pe care ți le-am recomandat cu dragul inimii mele, am ascultat lipit de geamul ferestrei din bucătărie toată muzica tinereții noastre. Căci da, draga mea! Iubirea noastră a fost tânără și acest fapt s-a datorat intensității ei și greșelilor copilărești cu care ne-am descurcat întotdeauna. Apoi a venit și timpul închegării sângelui. Agonia mea devenea tot mai lividă, dragul de tine tot mai îndepărtat și eu în perspectiva vieții fără tine, din ce în ce mai distinct. M-am împăcat cu mine, apoi cu tine. M-am împăcat cu firescul destinelor care ne-au ocupat spațiul vacant lăsat în lume prin plecarea noastră. Străzile orașului s-au acomodat cu noile ritmuri impuse de perechile noi de îndrăgostiți. Cafenelele au primit noi mușterii neinițiați în ale iubirii.
         Aș vrea să-ți pot spune că nu m-am schimbat. Că sunt același care te aștepta citind și zăbovind între merele coapte aburinde, cognacul încălzit și aroma cuișoarelor din țigara mereu aprinsă. Nu-ți pot promite nimic mai mult decât că voi continua cu lectura din amurg până în miez de noapte. Îți pot oferi certitudinea că în juru-mi s-a păstrat același iz, că aroma aspră și amăruie a cognacului nu s-a schimbat deloc, că merele coapte sunt la fel, că temperatura cafelei care te aștepta este aceeași.  Îți mai spun că datorită amestecului cuișoarelor cu tutunul, țigara emană același miros tămâios. Despre mine?! Sigur mai grizonat în tâmple și cel puțin un rid al frunții mai adâncit. Rugăminte: dacă mă vezi cumva, întâmplător pe stradă sau în cafenea, prefă-te că nu mă vezi. Astfel pot rămâne cu tine, aici în scriitură. Am un motiv în plus să scriu, să-ți scriu, să fac focul în șemineu, să încing cuptorul merelor ce te vor coaptă (pregătită pentru mine, pentru noi) precum vor fi ele, să încălzesc cognacul, să le amestec pe toate cu gustul săruturilor tale. Iubire mi-ai fost, adorată-mi rămâi; decembrie se întoarce la mine...    

marți, 24 noiembrie 2015

Elegie (opt/a VIIIa)


Sunt funingine.
Cândva, parcă-ntr-un ieri,
fost-am tăciunele dorului mocnit
și înainte de tăciune
am fost zeul ofrandelor tale.
M-ai iubit strigându-mă pe nume
și te-am iubit îmbrățișându-te.
Ne-am iubit cu sinceritatea unei copilării întârziate.
Ne-am iubit cu evlavia păcatului neîmplinit.
Și înainte de iubirea noastră,
de ceea ce am fost parcă-ntr-un ieri
și de funingine,
am fost cel în care Divinul a ascuns focul.
Numai tu, draga mea,
strigându-mă pe nume,
te-ai jucat cu focul,
te-ai dat ofrandă zeului
și te-ai osândit oedipian,
ducând molima iubirii prin lume.
Căci din povara dorului mocnit
și-a ta osândă oedipiană
am aflat secretul nefericirii.
Mai spune-i lumii despre noi,
iar pe cei orbiți de firescul iubirii
vindecă-i.
Spune-le secretul!
Arată-le cum îți ungi pleoapele cu funingine!...

luni, 23 noiembrie 2015

Încă un anotimp în vechiul noi...


         Lumina zilei sosește numai dinspre răsărit. Pentru mine și încă câțiva aidoma mie, pe care însă nu-i cunosc, ziua începe înspre apus. Orașul începe să palpite la vremea în care noi suntem mult prea obosiți de la preaplinul iubirii. Cafenelele orașului se pregătesc de noi idile sau le adăpostesc pe cele vechi. Nici una dintre vechile iubiri nu sunt mai în etate de o zi, o luna sau un an. Iubirile vechi se păstrează în șemineul unei sufragerii venerabile sau în albumele foto alb-negru. Uneori mă mai surprind din tranzistorul vechi de pe pervazul ferestrei din bucătăria apartamentului nostru. Când vreo odă închinată iubirii sparge liniștea bucătăriei mă apropii de geam, îmi sprijin fruntea de sticlă și simt cum vibrația muzicii mă pătrunde prin riduri, coboară în rama privirii și-n umeri pentru ca apoi s-o pierd prin palmele răsfirate pe sticlă. În timpul pe care sunetul și-l asumă pentru a se-ntoarce la sursă, îmi cobor gândurile în forfota străzii. De aici de sus, din habitatul iubirii noastre, și numai în momentele de singurătate, orașul îmi pare disecat, analizat de miile de pași apăsați pe caldarâmul străzii, sfârtecat de graba celor ce-și doresc tot mai mult. Parcă aș asista la o necropsie, pentru că în măruntaiele străzii, fiecare își caută un loc cât mai în față pentru a vedea sau a primi un rol în spectacolul vieții.  La fel se întâmplă și în cafenelele aliniate în straja străzii, diferența fiind doar de aroma, de gust, de savoarea cu care viața este absorbită. Tutunul, cafeaua, cognacul schimbă viziunea asupra vieții, asupra celor cu care suntem atunci. Tocmai de aceea iubirile din cafenele nu sunt mai vechi de o zi, o lună sau un an; cele care depășesc anul au aroma unei nostalgii târzii, conservate în încrengătura viciilor momentului. Acum, citindu-mă, ai aflat de ce te-am păstrat în bucătăria veche, în tranzistorul fixat de lenea atemporală a timpului pe pervaz, în șemineul nefuncțional de atunci - de la ultima ta venire aici -, în praful barului mobil, în mirosul tău impregnat în așternuturi. Când cobor în cafeneaua de vizavi nu te iau niciodată cu mine. Prefer o carte, tutunul, cafeaua și eventual un cognac. Pe scurt: prefer o carte și pe mine cu viciile mele. Cognacul, numai dacă amurgul mă prinde în cafenea. Îmi place când revin în casă. Ești acolo, omniprezentă, grijulie, darnică, iubitoare. Mereu ai grijă de nostalgia mea cât lipsesc de acasă. Ultimul tău telefon m-a făcut să mă reîndrăgostesc de tine. Nu mai știu când a fost, azi, ieri, ultima zi a toamnei anului trecut sau penultima zi a toamnei de acum doi ani, dar sunt pregătit pentru ce m-ai rugat: ”Desfundă și tu hornul șemineului că vin. Nu apela la un coșar că omul îți va aduce un noroc incompatibil cu cel pe care eu, iubindu-te, ți l-am adus mereu. Și nu vin singură, dragul meu. Vin în același timp cu mirosul și gustul merelor coapte. Păstrează-mi și mie din cognacul tău vechi de treizecișicinci de ani, cel pe a cărui vârstă sper să o depășesc încă locuindu-te...”.     
   

miercuri, 18 noiembrie 2015

Viața...

 

         ... e o mare minciună. Perpetuă. A mea, a ta, a noastră. Nu există rațiune fără secrete. Nici suflete. Secretele au născut raționamente. Am cedat unor filozofii de viață care nu ne reprezintă. Ne-au deformat deciziile. Acțiunile. Secretele nu ne păstrează în preajma onoarei. Nu cred în cei care spun că o eroare, păstrată în intimitatea ființială, le-a schimbat viața în bine. Un secret aducător de liniște este totuna împărtășirii, recunoașterii, dezvăluirii lui. Atunci nu îl mai putem numi ori identifica în firescul substantivului secret. Ce am păstrat doar pentru mine mi-a dezvăluit natura egoismului și consecințele lui. Secretele m-au transformat într-un laș anonim. Tot ele m-au învățat despre regret. L-au asortat lașității mele. Fiecare nou secret asimilat m-a înstrăinat ți mai mult de mine, m-a dus departe de grădina liniștii, acel ipotetic eden personal. Sub povara secretului, păstrării lui, am abordat atitudini teatrale, false. De minciunile sădite în noi nu vom scăpa niciodată.

         Viața îmi este un compromis total. Aceste adevăruri nu substituie ideea unei spovedanii publice. Ele sunt doar adevăruri. Am încercat ideea de a-mi depune secretele în cei aidoma mie, păstrători de taine crâncene. Credeți că m-am eliberat? Doar am împărțit povara lor și am adăugat povara secretelor păstrătorilor. Între împărtășirea unui secret și anularea lui prin devoalare e o diferență ireconciliabilă. Să ne recunoaștem măcar nouă înșine, să ne încărcăm cu un ultim secret: viața noastră este un șchiopătat frenetic, puternic.

         Vreun regret?!... Ceva?!... Cândva aveam un mers liniștit, ferm elegant. O călcătură demnă de substantivul om, de înzestrarea ființială, de rațiunea sinelui nealterat...      


joi, 5 noiembrie 2015

Cel mai greu îmi e să spun adio zilelor de atunci


         A te iubi îl simt mai în etate decât sunt. Nu mă simt iertat deși nu mă știu în a-ți fi greșit. Mi-am încrucișat destinul cu multe altele și nu mi-au rămas din aceste călătorii decât câteva nume, chipuri și, arareori, nostalgii. Am păstrat infime punți între mine și ceea ce am primit și am avut. M-am născut pentru a umbla singur prin lume. Am aflat mult prea târziu că umblătura-mi lasă urme, că mi-a rămas captivă în neestetica cicatricilor unor suflete străine mie. Nu am simțit niciodată povara iubirilor ce mi-a fost purtată în pustiu sau ascuns, dar o simt înzecit pe cea care o car în umbra nedefinită a neveșniciei.
         Mi-ar fi fost mult mai simplu sau poate suficient de o trecătoare dacă m-aș fi mulțumit doar să te iubesc. M-am complicat iubindu-te cu toate pedepsele și iertările creștine, încropind un altar din tulpinile măduvei noastre. Am încropit un tot pe care timpul nu-l ucide, pe care apa nu-l surpă, din care nu mă mai pot extrage, suflare cu suflare. Pentru mine, mâine înseamnă egalul dintre soare și ploaie, robia stânjenitor de plăcută a nostalgiei. Mi-am decorat drumul destinului cu chipul tău și multele lui zâmbete, multele lui mirări. Secundele au greutatea gândurilor mele, inima-mi respectă rutina funcției clopotelor dintr-o turlă rurală și toate bătăile ei se liniștesc în altarul măduvial. Fluvial și/sau fatal sunt cele mai potrivite antonime pentru a mă defini. Fluvialul - incompatibilitate sangvină, fatalul - complicele iubirii ce mi-a rămas din ceea ce ne-am fost, unul-altuia.  
         Din toate celor ieri și rutina a toate celor mâine m-am ales cu un adio, m-am ales cu neputința și nedorința rostirii sau cea a împlinirii gestului...    

luni, 2 noiembrie 2015

Ce-mi poate spune?!...


Ce-mi poate spune timpul despre tine,
când viața-i o secundă, un minut, un ceas,
că porți în trudă, existența-n sine
și un destin grăbit și fără de popas?!...

Ce-mi poate spune viața despre tine,
când moartea stă la pândă-n umbra ta,
c-ai obosit între ce-i rău și bine
și printre semeni ai misiune grea?!...

Ce-mi poate spune moartea despre tine,
când veșnicia-i persecuția iubirii stăruite în etern,
de vei plăti păcatele puține,
vei fi iertat de drumul spre infern?!...

Ce-mi poate spune veșnicia despre tine,
când totul se repetă, în obsesiv și prea târziu,
că-n timpul vieții până-n moarte
e prea puțin pentru ce am vrut să-ți fiu!...         

miercuri, 21 octombrie 2015

Nevremea toamnei din mine

 

         Nopțile mele nedormite sunt tot mai pline. Starea de trezie păstrează în mine zgomotele diurne. Aud pași apăsați, tocuri izbind cimentul holurilor sau scrijelind asfaltul, foșnetul eșarfelor sub torsiunea gâtlejurilor răsucite, moartea picăturilor ploii pe copertina umbrelelor sau a marchizelor uitate de comercianții sezonieri din piețe, râgâitului șomerilor din bistro, urletele orgasmelor prefăcute dinapoia ferestrelor lăsate dinadins deschise, țipetele copiilor din curtea școlii, gâfâielile pensionarilor care ratează ultimul troleibuz, perorația bezmetică a studenților înfierbântați la vederea unui sfârc stârnit de vântul rece al toamnei, soneria interfonului vecinei prostituate de lux, reflexul verbal nervos al șoferilor ambuteiați în trafic, fâlfâitul bizar al aripilor unui înger, lătratul castraților comunitari păstrați în fauna cartierului, rugăciunile muribunzilor, picamerul neobosit din fața gării, sirenele inutile ale salvărilor - salutul lugubru al morții, bluesul din mașina mea, scrâșnetul tramvaiului vechi, rutina cerșetorilor din centru vechi al orașului...
         
          Unde să-ți mai afli locul în nopțile mele, draga mea, dragă?!...             
                                                                      

luni, 19 octombrie 2015

Doze


Viața m-a poftit la masa ei alături de toții nenăscuții,
la fel cum suntem cu toții și acum,
indiferent de ora mesei.
M-a hrănit din ea cu prea puțin.
”Ia-mă în doze mici, imperceptibile” mi-a zis
și ca atare, m-a avut în cătarea dezamăgirilor ei.
M-a lovit cu foamea în sânge, în carne și-n candoare.
Mi-a lăsat liberi genunchii,
mi-a lăsat libere brațele
și mi-a pus greutatea sufletului
în triunghiul strânsorii genunchilor cu brațele
ce-mi sprijină fruntea.  
Viața îmi hrănește suferințele
cu aceleași doze mici, imperceptibile.
Agreează doar victimele vii și flămânde.
Cel mai puternic mă doare întrebarea:
cine sunt eu să-i refuz vieții, universitalitatea?!...

Mă sting în aceleași doze mici, imperceptibile.
Of  Divine! Iubesc cu aceeași măsură,
aceeași cu care viața mi-a măsurat foamea... 

miercuri, 7 octombrie 2015

Iubirea mea-i ciuntită


         Tocmai ce m-am extras dintr-o conversație. ”Spune-mi povestea statuilor tale...” fost-a una dintre solicitări. În timp ce scriam mi s-a relevat un fapt care m-a aruncat într-o cumplită îndoială. Una care tinde să devină o altă certitudine. Am iubit enorm la viața mea. Poate pentru zeci, sute sau mii de vieți neîmplinite. Că aceste vieți ar putea fi ale mele sau ale altora, chiar nu mai contează. Am vizitat multe cimitire. M-am plimbat printre pietrele tombale și le-am ascultat povestea. Sau mi-am închipuit-o. Am încropit povești despre anonimii ăstei lumi. Am țesut imaginativ existențe captive în drame sau bucurii, sculpturilor tombale le-am atribuit viul creației și neviul celor ce le poartă în pragul veșniciei lor. Le-am atins în căutarea mâinilor care le-au stors din piatră sau marmură, m-am contopit cu răcoarea pietrelor, cu puterea împotrivirii sutelor de anotimpuri care le-au petrecut. Povestea lor este aceeași și acum. Povestea pașilor mei este aceeași, doar că ceva lipsește. Lipsește din adâncul decorurilor, iubirea. Nimeni din ceea ce am iubit nu m-a însoțit vreodată în periplul sculpturilor-pietre tombale. Cu nici una dintre femeile iubite nu am împărțit povara acestor povești țesute de timp și imaginația-mi nestăpânită. Cu siguranță, vina îmi aparține. Nu am lansat nimănui o invitație în acest sens. Acum mă gândesc cât de potrivită ar fi fost întrebarea: ”Mă-nsoțești la o plimbare prin cimitir?” sau ”Nu ți-ai dori să împărțim lumea apusă a lui Staglieno?”. Foarte probabil instinctual am ales probitatea singurătății mele. Căutându-mă prin memorie, cu siguranță aș găsi pe cineva care să mă însoțească, cineva care să o facă cu dragul de mine, sau cu dragul pentru aceeași lume a viilor neîmpărtășiți lumii. Poate cineva chiar mi-ar fi propus ceva de genul, dar nu a avut curajul. Însă îndoiala stârnită-n mine are legătură cu nesinceritatea sau incompletul dăruirii mele. Cu siguranță (aici este certitudinea) nu am iubit complet, sau am făcut-o cu frică. Despre cimitire se spune că au fost create pentru cei ce nu mai sunt și pentru poeții încă nedovediți, poeții care nu mai aparțin contemporanilor lor. Cum îl putem defini pe cel/cea care iubește? Iubind complet și definitoriu nu mai existăm. Trăim în cei pe care îi iubim. Categoric! Suntem carne, oase, tendoane și sânge, dar ne-am stins complet în ceea ce iubim. Pentru noi înșine suntem morți iar pentru dedicații iubirii suntem viul cel mai viu din lumea noastră comună. Acesta este și motivul pentru care dintr-o piatră tombală pot extrage un gest, un strigăt, o iubire neîmplinită sau o tăcere devastatoare. Aidoma mă extrag și eu, puțin câte puțin, din ceea ce mai sunt, din ceea ce am avut de oferit.
         Pentru mine e prea târziu de împlinire. Iubirea mea va fi pentru vecie ciuntită. Povestea iubirilor mele va fi identic de relativă precum expresia neterminată a pietrei mele tombale. Singura trăire care nu poate fi simulată este iubirea, iar singura netrăire este moartea...        

marți, 6 octombrie 2015

Îndeajuns


Dacă prindem un nou răsărit
atunci lumina să ne-ncingă imaginația.
Să ne prindem în hora îmbrățișărilor.
La marginea dimineții
un hamac,
un cântec de leagăn
și brațele vântului legănându-ne.

Dacă prindem o eclipsă de soare
atunci în ea să ne ferim de iscoadele lumii.
Să ne contopim carnal în aura astrului negru.
La marginea eclipsei,
un alint,
un cântec de sirenă
și brațele lunii legănându-te.

Dacă prindem ultimul amurg
atunci noaptea să îmi fie cortină.
Să ne dizolvăm în spectacolul desfrânat al lumii.
La marginea nopții
un ultim sărut,
un ultim omagiu iubirii
și brațele eternității legănându-mă...

Ce-i rost în ”Neplecare”?


         Întors în toamna tot mai golită. De viață, de soare și corole. Ajunși tulpini de-o palidă răzleție la marginea aleilor noastre. Ar mai fi cu putință o ultimă întâlnire, dar fără chipuri și trupuri. Atunci și fără gesturi. Dacă tandrețea i-ar fi de folos toamnei, mă frământă bizarul sentiment că toamna ne-ar fi tocmit să i-o aducem. Cum altfel decât purtând-o? Ne-am dizolvat în uzura ăstei toamne. Ți-aș scrie un gând în eterul viu dintre noi, prin care ți-aș spune că mi-e dor de decembrie, cognac și mere coapte. Dar până atunci mai este mult și nu pot garanta nici pentru supraviețuirea gândului. Încă mai sunt pe aleile parcului pentru că-mi trebuiesc toate aduse în uitare. Nu pot fi adunate decât de aici, într-o conspirație treime: noaptea, strada și toamna...

         Merg pe stradă și trimit rugă cerului să nu te-ntâlnesc. Mă rog ca umbra ta să-i lase tihna umbrei mele. Două singurătăți sub asediu: a mea și a toamnei. Despre singurătatea ta nu mai știe nimeni nimic. Uneori mai întreb toamna, alteori mai întreb noaptea, nicidecum despre tine. Întreb dacă mai am un rost în neplecare...
        

luni, 5 octombrie 2015

Să-mi fie...

 

         ... de aerul dintre noi și restul. Ne-am procopsit astfel împreună cu un popas dinaintea oricărei atingeri și pentru ca popasul să ne fie îndestulător și de folos l-am aranjat cu toate ce-s utile unei meditații, unei decizii înțelepte. Am pus în acest popas muntele sau marea, vântul și cerul spulberat de el. M-am gândit ca la nevoie să aduc și pădurile sau iarba câmpiei să ne fie odihna sufletească în umbră sau la adăpostul furtunilor de vară. Să ne întindem cu toții în verdele ierbii sprijinind cerul în gândurile noastre. Nici o tihnă născută în aerul dintre noi și restul nu va semăna învolburare.
         ... de vidul dintre mine și tine. Aici nu mai găsim nimic de pus ori de așezat, pentru că toate-s dincolo. Din convalescența noastră aș risca doar nerostirile. Locul lor este în vidul dintre mine și tine. Mi-e dragă tăcerea noastră, însă mai drag îmi este ce-am pus între noi și restul ...    

vineri, 2 octombrie 2015

Elegie (șapte/a VIIa)


Ascunse luminii
umbrele noastre stau tăcute.
Poate gândurile aflate-n revoltă
să ne dea o măsură a apropierii,
ușoară apăsare
peste pieptul bătăilor plăpânde.
Ne-am născut oameni
ca să simțim, dincolo de pavăza carnală,
fiorul rece al iubirii;
să o creștem în fierbintele cărnii,  
să ne cutreiere,
să o ducem în mai departele lumii,
lipsită de puterea suferințelor noastre.
Ființial stând în tine
știu că fără această putere
te-aș iubi nemărginit
și cele nespuse ar fi în risipă.
Nerispirea și sfârșitul
le găsești aici, în mine,
cel de la căpătâiul elegiei.

De mi s-ar întâmpla o dată iubirea,
cu tine cu tot,
aș scrie aidoma, m-aș risipi aici...

marți, 29 septembrie 2015

Elegie (șase/a VIa)


Pârjolite ajuns-au iubirile mele
și dintre toate,
tu și numai ceea ce ți-am purtat,
le-am înfierat cu simbolul pângării.
E un frig teribil în singurătate,
eu un frig mai crâncen decât întunericul.
În nemișcarea sangvină
se-aud strigându-mă pe nume
toate cele neîmplinite;
m-au țintuit în umeri
pe crucea unui nor încărcat de ură.

Dacă m-aș putea uita în umărul tău,
deasupra singurei inimi
care m-a înțeles vreodată
și aici norul mustind a ură,
să ne fulgere cu iertare...

duminică, 27 septembrie 2015

Compromisul ”Neplecare”

 

         Această toamnă care nu mă iartă. Care simte în mine trăirile ei și iminența unui sfârșit. M-am golit din sihăstriile munților și m-am adunat în singura sihăstrie posibilă mie. Sihăstria străzilor orașului. Toamna rupe din măduva copacilor, îmi pune dinaintea juliturilor de pe genunchi covorul în galben și roșu al resemnării, al acceptării sorții. Mi-e toamnă în toate. Mi-e toamnă în ruga tăcută din privirea urcată-n bolta cerului. O pasăre trece pe deasupra mea fără să înțeleagă ce-a străpuns-o, fără să știe ce povară va duce cu ea. Nu se va întoarce din cauza dorului meu, ci din cauza dorului ei. Și ea portă iubirea pentru oraș. Oare iubirea ei are impuritățile iubirilor mele? Nici o sihăstrie nu-mi va oferi un răspuns la astă întrebare, cum nici sihăstria străzilor orașului nu mi te-a abandonat. Și ruga mea devine întrebare: ”Doamne, cum de ceva atât de mic își poate accepta iubirea și slăbiciunile și eu nu pot?”. Mă străbate un gând: cine poate iubi necondiționat, poate și zborul!

         Dacă iubirea este motivul revenirii, cum poate fi tot ea motivul plecării?...