Ce mai faci tu?

Ce mai faci tu, ispita mea eternă?!,

cea care din risipe s-a-întrupat,

care m-a smuls din traiul meu de bernă,

să-mi dea iubirea la gustat?

Ce mai faci tu, cu sângele albastru

ce-ți alerga prin trupul colivie,

mai ții captiv al meu suflet sihastru

sau vrei să-l urci pe crucea ce-l învie?

Ce mai faci tu când drumul ți-e departe

și noaptea nu mai ține cont de zi?!

Îți amintești? Ești semnul meu de carte,

cea care firea-mi poate îmblânzi!

Ce mai faci tu când eu te strig pe nume,

când strig tăcând și tac strigându-te?!

Mi-ai fost esența operei antume,

urându-mă, iubindu-te…

Ce mai faci tu când anturezi nimicul,

cu mine întors în bernă și dezastru?!

Mă iartă de iubire și promiscuu,

păstrându-mă în sângele albastru…

nicăieri, niciunde, nicicând și peste tot

în cameră pereții umbra-ți poartă,

pe birou un toc și alba coală,

sortiți s-avem aceeași soartă

și nicăieri cameră goală,

gânduri spălate-n marea moartă,

iubiri purtate până-n boală,

ești nostalgia mea deșartă,

niciunde urme de morală,

chiar de te simt pierdută toată

furată de a nopții smoală,

zadarnic duc iubirea-n artă,

nicicând nu-mi vei mai fi egală.

umbra ta pe-a mea o ceartă,

niciun cuvânt pe alba coală,

iubirea ta pe-a mea n-o iartă

și peste tot camera goală…