luni, 26 mai 2014

Sunt clovnul preferat al Divinității




Motto: ”... singurul lucru frecventabil îmi este ispita Divinității într-ale decăderii omului ...”

Cu toții ne naștem în nefirescul unei purități absurde, care în rânduiala celor lumești nu s-a creat pentru dăinuire; căci dacă nu-i creatură pământească făcută pentru cinstirea eternității, nu există nimic fără săvârșirea păcatelor. Unde se-ntâmplă fatalitatea se-ntâmplă să fie și omul, uitat în afara grijii ulterioare creației. În circul ăstei lumi am supraviețuit doar prin prezența dezgustului vis-a-vis de viul tuturor sufletelor decedate.
Cu fiece ratare am murit încă o dată și-mi părea că dinadinsul întâlnirii cu îngerii se amână mult prea mult și că în fapt această amânare este totuna acelei eternități promise. În mine mor, dându-și rând, cuvintele și asta după ce carnea și sângele s-au subțiat în drumul căii lactee. Prin testament pot lăsa ăstei minciuni agonice numită umanitate doar zâmbetul, o vagă dovadă a unei ființialități împotrivite dogmelor creștine, aceleași care mie mi-au adus insuficiența unei existențe între semeni, iar Lui suficiența unui grotesc prin libertatea instinctelor.
Nu sesizez nici o diferență între clovnul nefericit proiectat în lume pentru paradoxul unei fericiri atemporale sau domesticirea noastrei sălbăticii sufletești, cea care ne făcea atât de frumoși, provocarea preferată a zeilor. Ce-am fericit aici mă va neferici în noaptea vieții și ceea ce-am nefericit, l-a fericit pe El. Intuiesc replica Divinului, dinaintea utopicului monolog rostit în tăcerea marii judecăți: ”Alea iacta est” ... Înainte de a fi omul, a fost apusul ...

Îngândurarea ploii


Motto: ... îndurăm doar pentru că  existăm într-un ”mai îndepărtat” și ”undeva”  ...

Frivolitatea ploii mă liniștește. În joaca ei mă scoate din nemișcarea prăfuită a gândurilor. Simt în căderea ploii un privilegiu al iertării, un privilegiu care doar cerului îi este în putință. Cândva m-am definit între canoanele ăstei lumi zămislite într-un abund de nefiresc. M-am închipuit în toate felurile minții și mi-am ales o definiție care mă reprezintă, dar căruia sufletului meu îi provoacă multe neajunsuri. Căci sufletului meu niciodată nu-i de suficiență vreo cunoaștere, chiar fie ea aprofundată; el se cere de jertfa împlinirii, de bucuria măruntă a multelor beatitudini eliberate prin împingerea trăirii și simțirii la capătul-orizont al lumii.
Într-o iubire, iubind și lăsându-ne iubiți, ne umplem antagonic prelungind astfel - din instinctul unei disperări - momentul cedării. Ne stă în ființă nevoia cedării, nevoia traversării unei imense agonii. Învățăm până la stăpânire totul despre îndurare și tristețe, sfârșind în pasiunea dulceagă a nostalgiei. Și ah! ... cât de dragă ne este nostalgia unei împliniri definitive prin ratarea unei iubiri definitive. Nostalgia își face sălaș în ruinele acelei iubiri iar lacrimile necăzute vor avea izul florii mucegaiului. Toate-n noi sunt ferecate dinapoia unei grele tăceri, însă sufletul ușurat va pluti în reveria nostalgiei.
Dacă mi-e dor de ceva când mi se-ntâmplă în ferestre frivolitatea ploii, atunci mi-e un dor nebun de victima, aflată-n mine-n devenire, cum altfel decât iubindu-te?! ...


miercuri, 21 mai 2014

Născut în paragina toamnei


Motto: ”... când orbii se-ating  
 timpul
 rămâne în urmă ...”

Mă simt un străin încarcerat în capcana oaselor. Mă preumblu pe străzile unui oraș lipsit de lumină; întunericul îmi ascunde timpul, însă în juru-mi se-ntind în taifasul tăcerii trupuri ce caută lumina. Se simte în aste tăceri apăsarea unei imense nevoi. Sunt prea mulți căzuți în orbirea minții, sunt mult prea puțini așezați în reflexia unei licăriri sufletești.
E nevoie de un senin între noi, un senin care să ne izbăvească de blestemul umbrei ce-am devenit. Nu există contururi, căldură și șoapte, se-ntâmplă doar temeri, căutări și gemetele izbirii de trupuri. Se-ncaieră gândurile nerostite, un soi  de încrâncenare fără scânteie a lașităților. Există totuși contextul general al speranței. Lumina va reveni și va porni o nouă eră, renașterea rămășițelor lumii din întuneric, sau mai bine nașterea unei lumi noi în care toți suntem ... ; nici nu mai știm ce vrem a fi, ce vrem a suntem.
Când se va-ntâmpla renașterea pentru cei altminteri orbilor, nu va fi nici o primăvară; fii-va o toamnă în paragina ei, undeva la marginea lumii ... 

luni, 19 mai 2014

Similitudinea amurgurilor


Chiar acum se-ntâmplă un amurg. Acum când scriu ...
Ar trebui să conteze, dar nu ... nu se-ntâmplă nimic. Mai bine nu mint: nu simt nimic. Mie, celui căruia fiecei clipă îi cer ceva spre mirare, i se-așterne gândul unui legământ nerostit și nerostuit al tăcerii. Nu-i loc de tristețe; chiar mă temusem de asta. E loc de ceva ce nu mă-ncape, nu-mi este de trebuință și astfel nu se poate defini.
Pentru o scurtă vreme m-am temut de orbire, căci nimic nu-mi clătea sarea din lacrimile secate, acelea care-s rostuite în dezrobirea sufletului. Apoi ... m-am temut de surzire, căci nici de vântul dinspre miazănoapte nu mai ascult. Mereu mi-au pricinuit o durere plăcută nopțile sub bolta cerului, seninul în care steaua polară-mi făcea cale gândurilor și cerea vântului izbăvit dinspre nordul ei să le ducă spre semeni, spre cineva adoima mie, care să nu mă știe, dar care să-mi știe citi gândul, și-l înțelege.
Acum e amurg și-mi pare același din ultima vreme, din ultimele zile, ..., săptămâni.  Dacă nu-mi vine iertare înspre ceva s-o-ndrept, poate ar fi ceva rost de viață nouă dinspre miazăzi. Straniu!... Acolo se-ncheie toate. Ar putea fi ceva?! Și de n-ar fi viul, decât liniște, poate se schimbă-un amurg ... 
Cât mi-e de dor, acum, ... de mine copilărind. Mă-ncearcă o cruntă vinovăție ...

duminică, 11 mai 2014

Înainte pot merge și singur ...


Trăiesc într-o lume fără idealuri, direcție și principii. Omul nu dispune de timp pentru sine, pentru acea singurătate introspectivă care l-ar ajuta enorm în autodefinire. Sistemul de valori este tot mai abrupt și sărac în conținut. Îndrumătorii spirituali se vor stinge cu rândul și lasă umanitatea pradă unui pustiu spre care semenii se îndreaptă docil; nu mai aflu nici un soi de revoltă dinaintea destinului comun, un destin pe care ni-l pregătesc cei care contează. Mă fericește gândul că aceia care cred că sunt singurii care contează vor capitula brutal și sângeros, pentru că în egoismul lor nu surprind autenticul și firescul. Ambițiile și orgoliul i-au condamnat deja la neputință. Sunt identici nimicului spre care se îndreaptă, pe care l-au creat, căruia-i slujesc inconștient.
Simt în mine o așezare în liniștea cunoașterii. Orice revoltă la nivel general este inutilă; prefer monologul retoric al unui rătăcit, fiindcă în el aflu sinceritatea albastrului marin și ceresc, aflu durerea și căutarea unei izbăviri. Nu fac referire aici la moarte, pentru că ea ne va așeza pe toți în locul ales de noi prin ceea ce am împlinit pământesc, îmi îndrept gândul spre ceea ce omul este în fapt în sinea lui, înspre acea redescoperire care îl repune în drepturile ființiale. Omul care s-a abandonat are forța de a reveni în el, de a-și reconstrui din ruine destinul, a-și stabili ținte demne în concordanță cu sufletul lui, în directă relație cu sinceritatea acceptării rațiunii sinelui. Frivolitatea îl va părăsi pe cel care se recunoaște, cel care se va împlini prin valorile autentice familiale; acela care va începe a iubi simplu se va bucura de puținul cel mult oferit prin trăirea sentimentului ca atare.
Niciodată nu va fi de suficiență a ști despre tine, despre semeni, lume și arta supraviețuirii în astă mare înșelătorie, este obligatoriu a trăi prin tine, a-ți asuma fiecare rigoare a revenirii și îndreptării. Filozofia ne învață răspunsurile și ne deschide noi orizonturi, chiar cu riscurile unui amestec haotic al ideilor, însă ea nu va pune niciodată în practică aceste idei în locul nostru, tocmai pentru că acei care și-au asumat curentele filozofice au făcut-o trăind prea puțin cu lumea, mai mult și intens în planul personal al singurătății și dramei. Curajul nu trebuie înțeles ca fiind dovada încrâncenării în arta războiului cu lumea sau arta supraviețuirii, curajul trebuie perceput ca lupta dintre sine și minciuna ce-am devenit fugind de realitate. Curajos este cel care se acceptă cu bune și rele, cu neguri și zâmbet, cu ură și iubire. Curajos este acela căruia îi reușește conviețuirea cu el însuși, care își asumă condamnarea la carceră a viciilor și defectelor care l-au prăpădit în agonia vicisitudinilor. Curajos este cel care a înțeles martiriul ființial.
Regăsesc tot mai puțini semeni care-mi seamănă-n simțire și trăiri. Distanțe tot mai mari ne separă, dar totuși coexistăm. Respir, simt și trăiesc și ăste mi-au ajuns de suficiență pentru a fi. Când va sosi vremea să rămân ultimul, am deja știința și puterea de a continua și de unul singur. Nici măcar unicitatea nu-mi mai este o povară ...   
  

miercuri, 7 mai 2014

Din taina unei păduri uscate


Făcuta-mi din amintiri pădure. Mi-s toate prea vechi și duioase, și fiecare stă închisă în scoarța unui copac. Copacii își poartă cafeniul unei toamne prea mult prelungită. Ce-a fost în tiparul tristeții se termină în sângeriul mugurilor speranță, iar ce stins-a în bucurie, se-ascunde în venele frunzișului des. În parte stă moartea, în alta stă viul și-mpreunate sunt iadul și raiul strivite sub copitele armăsarilor sălbatici, cei care-mi poartă în libertate gândurile. În vremea furtună  ce s-abate asupra ființei, pădurea se strânge într-un singur trunchi chircit precum carnea ce-mi tremură trupul. Seva pădurii devine rășină, hrănindu-mi venala conștiință salvată de securea rațiunii. La umbra trunchiului se odihnește un înger și-l simt pe Dumnezeu îndatorat ... 

vineri, 2 mai 2014

Tratându-mi nefericirea ...


     Nebunia nefericirii se află în toţi care mai suntem. Suportabilitatea noastră, când mă gândesc la semeni, atinge paroxismul şi traiul în comun mă nefericeşte cumplit. Cum se poate trăi în toleranţă când nimic sfânt nu mai regăsesc în cei asemeni mie, doar prin carne şi oase? Sunt cuprins de o silă cumplită dinaintea fiecărui gest de falsă generozitate. Privesc în om şi simt în el o inadaptabilitate crâncenă a sinelui cu devenirea ori tendinţa de reaşezare între cele lumeşti. Omul este un atelier în care destinu-i făureşte declinul, în care tot ce-a pregătit Divinul spre a fi har se fereacă într-un delir al singurătăţii.
     Am ajuns, suportându-vă, să mă tratez de agonia unei nostalgii străbune. M-aş fi preferat un sălbatic în hoarda ce bântuia somnul amăgiţilor, să spintec orice spirit închis în colivia tăcerii şi ruşinii de a fi altfel, să eliberez sângele de spaima sincerităţii. Fiinţialitatea nu ar trebui să existe în afara a ceea ce suntem, nu ar trebui să accepte nici un soi de alter ego - concept al supravieţuirii. Care este scopul vieţii când nu mai suntem , când ne-am îndepărtat de esenţa noastră, de sinele care refuză carcera falsităţii? Îmi este de certitudine, din dens în mai dens, că scopul scriiturii mele nu este înspre scuturarea semenilor şi trezirea lor din somnul neraţiunii şi neiubirii, mai degrabă scopul mă vizează direct înspre salvarea din nefericirea de a fi contemporan ăstei lumi, atemporal sfinţilor - privilegiaţi ai eticii singurătăţii ...