sâmbătă, 29 decembrie 2012

Minte-mă




Minte-mă în ceas de ziuă ca și când nu aș mai fi
rupe-mi lumea și-o fărâmă, du-mă-n nopțile târzii;
minte-mă în ceas de noapte , fiică-a Herei cu ochi verzi
curmă-mi visele din noapte fără teama că mă pierzi.
Minte-mă în ultim ceasul ce-mi aduce izbăvirea
lasă-mi mie agonia, tu rămâi cu nemurirea,
minte-mă cum știi mai bine, tu cea fără de regret
o să-ți las ca amintire umbra marelui estet,
cel ce a știut s-obțină tot ce-n tine e lumesc,
cel care a-știut să mintă când spunea “eu te iubesc” …

joi, 27 decembrie 2012

(H)Umanitate


Niciodată nu am scris pentru cei mulți, pentru că cei "mulți" nu au nimic de spus niciodată, sau cel putin în cazul meu ceea ce au de spus, personal, nu mă mai impresionează absolut deloc. Nu am mai nimic în comun cu umanitatea și tocmai de aceea nu am expectații de la ea. Voi continua să scriu în stilul personal, indiferent de câte critici stupide și hilare îmi voi atrage. O voi face pentru mine și cei ca mine; pentru cei care adevărul nu este un obstacol al vieții ci o provocare. Voi scrie pentru cei care au curajul de a se diseca și a se îndrepta spre ceea ce sunt prin autoeducație, nu pentru cei care sunt produsul imaginației personale, ori și mai grav, produsul imaginației semenilor. Prefer autenticitatea și nihilismul, durerea și absurdul vieții, dacă astfel este ea construită; prefer așijderea micile bucurii ale vieții decât marile minciuni și iluzii cu care trăiesc cei "mulți" și aici le amintesc doar pe speranța și fericirea. Las mediocrității ceea ce îi aparține și voi continua, cu mai mult spor, să tai în carnea vie și fragedă a prostiei și autosuficienței universale. Las aici o probabilă ultimă reverență pentru acest an, doar celor care merită ...

miercuri, 21 noiembrie 2012

Poate eu, poate tu




Poate eu, poate tu, umblăm singuri prin lume
căutând pe pământ a iubirilor urme,
inconștienți în neant însetați de lumină
poate tu, poate eu, vinovați fără vină,

poate eu, poate tu, avem suflet ruină,
exilați înspre iad suntem trupuri rugină,
nu cerșim mai nimic, nici măcar îndurare
poate tu, poate eu, nu simțim ce mai doare,


poate eu, poate tu, am aflat ce-i păcatul
prea târziu, nu avem cum desface lăcatul
pus de viața în noi de nevoi și-amăgire
poate tu, poate eu, suferim prin sortire. 

Poate eu, poate tu, umblăm singuri prin lume
căutând pe pământ ale șarpelui urme,
ne iubisem cândva pe o laviță veche
poate tu, poate eu, suntem suflet pereche.



Dacă ...

... dacă pe moment nu-mi vine a nimic, nici măcar a scrie sau citi, măcar să am răbdare să ascult ...


marți, 13 noiembrie 2012

Captiv într-un destin între sacru și păgân




Este puțin ciudat pentru un veșnic nemulțumit și gânditor, precum unul ca mine, să trăiești cu conștiința că exiști. A mă accepta contemporan ăstei lumi, pentru mine este un fel de provocare demiurgică, acel perpetuum mobile aferent supraviețuirii. Cum oare mă pot adapta lipsei de rigoare emanată de respirația greoaie a umaniății, când mă știu tributar prejudecăților și încorsetat în principii? A le avea pe ambele este ca și cum ai trăi iadul și raiul deopotrivă. A fi educat înseamnă a-ți însuși principiile cu care ai scăpat din casa părintească; a fi erudit presupune și perpetuarea acelui proces autodidactic, prin care teoria se regăsește în cele din urmă în practica acțiunilor noastre.
Sunt multe care mă nefericesc la mine, dar mereu mă opresc la limite. Mă obsedează lipsa iluziilor și a speranței; sub acest asediu continuu al rațiunii și conștiinței singura armă care mă reprezintă este sinceritatea. Dar, ce poate face sinceritatea într-o lume în care absurdul, minciuna și fariseismul domină? Nimic. Nici măcar nu poate fi recunoscută. Sunt un anonim între maniaco-depresivii care se mișcă în deplina libertate prost înțeleasă și aplicată ăstei lumi. Eu mă declar un spirit liber, dar sunt un biet captiv care atunci când întinde mâna să ajute, pentru a nu fi perceput ca cerșetor trebuie să mintă. Cum putem elimina paradoxul “a fi sincer trăind în minciună” decât insistând pe zicala “cea mai bună minciună este adevărul”!?

duminică, 7 octombrie 2012

Păcatul iubirii




Păcatul iubirii stigmat mi-e în oase,
prin vene îmi curge veninul de Evă
mă afli prin piețe, azile și case
Geneza mi-e mama, pământul mi-e sevă.

Se poartă prin lume războaiele surde,
sirene anunță decesul iubirii
păvaza mi-e trupul zeițelor nude
căci rană mi-e ființa supusă robirii;

prin rugă mă zbat să trec în neființă,
să uit despre toate și tot ce-am iubit
pârjolul din mine îi dor și dorință
îți las amintire un suflet ciobit.




marți, 2 octombrie 2012

Vidul (III)




Motto: “ De ce îi este omului de astăzi?
    De iubire și de sens
                          Nicolae Steinhard


Nu-mi mai este de nimic…
Nici platitudinea nu mai are gustul searbăd al rutinei. Nici un mister nu mi se relevă dincolo de cortina ăstei lumi. Dramele semenilor sunt perfect identice și lasă aceleași urme de soi; chipuri sculptate în lutul resemnării. Niciuna din formele pe care le poate întruchipa tristețea nu-mi pare autentică. Orice s-ar pierde prin trăirea vieții nu-i este de suficiență agoniei pentru a-mi oferi o zvâcnire a tâmplei. Ceea ce umanității aduce a compasiune mie îmi seamănă unui adulter consimțit cu moartea. Orice trădare merită nepedepsită atunci când prin dezgust și nevoia de răzbunare ne trezește la viață. Ofer toate frunzele aflate în agonia toamnei pentru un licăr de viață în păsări și semeni, pentru ca fiece asfințiț să aibe un rost, pentru ca cenușa să-mi fie judecată în înaltul cerului sau măcar pe cupola lumii!
Ciudat cât de mult îmi place toamna și ploaia și vântul și gândul că …
… nu-mi mai este de nimic …