joi, 29 septembrie 2011

Imobilitate


 

Revenirile în amintiri nu îmi fac deloc bine. În ciuda unui trecut aparent glorios, dar în fundamentalitatea lui extrem de energic și empiric, aceste întoarceri în timp îmi induc blocaje în memorie și atitudine. Totul se întâmplă independent de voința mea și mă irită cumplit. Sper să regăsesc ceva, sau aceste sincope mai degrabă reflexive decât intenționate sunt menite să reducă acea inerție a vieții în care rutina a devenit un stil de viață!? Nici un sistem filozofic nu accepta înlocuirea unui blocaj cu altul; ca atare subconștientul reacționează ca unul educat în sălbăticie, avid de aer și libertate.

miercuri, 28 septembrie 2011

Nostalgii inutile (I)



În adolescență mă îndrăgosteam rar, dar relativ ușor. Mi se întâmpla să-mi doresc avid acea frumusețe rece și naturală, să mă spăl de păcatele și durerile iubirilor precedente în albastrul acelor ierni cu care ea mă seducea. Dintotdeauna mi-au fost străine acele nevoi carnale care definesc parțial natura umană; adoram să cotrobăi în străfundurile ființei dragi, să-mi confirm acele intuiții care mă țineau prezent și viu în orice relație. În prezența ei, adeseori îmi doream să fie absentă, iar în lipsă îmi doream să o știu lângă mine, să mă chinuie cu disprețul pe care-l afișa de fiecare dată atunci când dependența îmi trăda slăbiciunile. Ciudată și deopotrivă interesantă această natură umană, această disproporționalitate între puterea interioară și nevoia de a fi dominat cumva, la orice nivel, dar dominare să fie.

Nimic concret


Ce pot să mai fac, acum, când după sute sau mii de încercări și probabil tot atâtea eșecuri mai mult sau mai puțin conștientizate, realizez că nu mă pot substitui nici unei forme de supraviețuire la care s-a adaptat umanitatea? Ceva din mine refuză insistent acea resemnare specifică omului, prin care evoluția se identifică cu canonizarea existenței, trăind mereu între limitele impuse de rigiditatea unei rațiuni educate forțat prin aderarea la felurite sisteme de valori, toate lipsite de conținut și trăire, dar sufocate de iluzii.

joi, 22 septembrie 2011

Probabil că ... da !



În ultimele zile am căutat să vorbesc, să mă exprim, mai puțin. Lipsa de timp fizic m-a determinat să fiu mai atent la ceea ce îndeobște ignor, nevoile mele. Mă gândesc de vreo trei zile, cu o intensitate absurd de nesemnificativă având în vedere cât de aplecat sunt spre fatalitate și ruina umană, dacă aș fi capabil să plec, să renunț la tot ce am agonisit, pentru ce am luptat în astă viață.

vineri, 16 septembrie 2011

(X)


Nu știu de ce sunt trist în astă noapte. Înclin să cred că odată cu anonima mea intrare în astă lume am primit și o doză consistentă de tristețe; mi s-a întâmplat mult prea des să mă regăsesc în astă stare. Din fericire mă bântuie acea tristețe ușoară, care savurează liniștea nopții, în care singurele vibrații acceptate sunt cele ale afectului. Mă mistuie acea tristețe care aduce a ușoară melancolie precum o briză primăvăratică care prevestește o nouă renaștere. A câta oare!? Nu dețin nici o suferință, nimic chinuitor, doar acea tristețe caracteristică conjugării verbului ”exist” …
*
Mi-aș dori să pot da vina pe viață pentru ceea ce sunt, să-mi pot găsi scuze pentru toate eșecurile. Nu m-ar deranja grosolănia unei astfel de minciuni, cu precădere afișată dinaintea semenilor, dar mi-e teamă de modul în care s-ar putea răzbuna viața. Un coșmar teribil, în care viața își impune valorile și stilul gregar mi-ar fi fatal. Dacă vreodată se va întâmpla ca viața să-mi curgă prin vene trebuie că timpul s-a oprit total și sunt blocat atemporal în prezent, fără viitor, fără trecut, fără motivația de a fi …
*

joi, 15 septembrie 2011

Câte ceva din cotidian



Am un amic pe care îl suspectez de ciroză cronică la nivelul intelectului. Când vâd un bețiv nu mi-l pot închipui decât precum un ficat imens și bolnav; așa și cu amicul meu, când mă gândesc la el vâd un trup trufaș capabil de mișcări care trădează o imensă forță stăpânită, dar vai, ... Amicul meu este colosul din Rhodos decapitat! Oare cum aș putea să-i spun asta cu delicatețe!?
*
 În tinerețe eram suspect de cuminte. Modestia mea era atât de evidentă încât nu își permitea un orgoliu. Ultima revoltă a orgoliului, dobândit între timp, a fost atât de agresivă încât modestia mea zace de atunci în comă. Sincer, nici nu-mi amintesc când s-a întâmplat !

miercuri, 14 septembrie 2011

Orbul şi idealistul (I)


O insignifiantă bucățică din romanul pe care l-am început acum vreo 4 ani și care stagnează de mai bine de un an. Sper să am inspirația și timpul să-l finalizez măcar anul viitor.

Capitolul 1

Ispitirea martirului

Îl întâlnisem în parc. Stătea rezemat de bancă cu trupul perfect mulat după curbele ei. Cu capul puţin înclinat asculta copacii. Palmele uşor crispate îl ancorau de realitatea morţii. Prin lemnul cariat al băncii se scurgea spre aleea pietruită strigătul copacilor care-şi plângeau confraţii rânduiţi ca sarcofagele, umbre negre străjuind aleile. Dintre toţi care căutau liniştea numai el părea să înţeleagă limbajul plopilor. Mantaua militară roasă de molii şi fără galoane îi învelea parţial trupul firav. Bocancii scâlciaţi şi fără şiret lăsau la vedere două glezne subţiri pierdute în dezbinata dechizătură a bocancilor. Mă aşezasem lângă el. Doream să-l ascult, să-l întreb despre viaţă, să-i aud vocea. Încremenisem sub trăirile lui. Nu aveam curajul să îi adresez nici măcar un salut. Mă simţeam umil sub forţa trăirilor lui. Îi simţeam superioritatea. Extrem de rar mi se întâmplă să fiu intimidat de semeni. Liniştea lui îmi spulbera siguranţa. Eram convins că acea linişte domina zvârcolirile noastre. Cu certitudine curiozitatea mea îl deranjase mai mult decât propria-mi prezenţa, pentru că brusc, dar fără să se întoarcă spre mine, m-a întrebat:
- Ce vezi când mă priveşti?
Tăceam. Îmi căutam cu febrilitate cuvintele.
- Nu este nevoie să fii tăcut. Şi nici să faci pe înţeleptul. Răspunde te rog la întrebare! După greutatea tăcerii tale îmi pari suficient de inteligent, dar în acelaşi timp nepregătit pentru întâlnirea cu mine.

Trauma acestei vini universale



Nu mă pot dezice de ceea ce sunt. Odată cu mine au crescut și instinctele pe care le-am primit în dotare în momentul scăpării în lume. Dețin aceleași nevoi care conferă fiecăruia supraviețuirea, diferențele constau în momentele la care s-a produs conștientizarea, acceptarea și în cele din urmă resemnarea. La momentul conștientizării individuale eram vizibil deranjat de calitățile care mă recomandau. Mai apreciate, prin desuetul ăstei lumi căruia îi aparțineam, primau mai mereu defectele; de ele au nevoie semenii, tot cu ele își hrănesc iluziile cei care iubesc și sunt capabili de orice iertare, precum și cei capabili de orice trădare. Atunci, identic aș proceda și acum, am ales cea mai grea variantă; să păstrez ce mie îmi era de folosință și lumii de dispreț, să îmi iau defectele la purtare și să le educ până la momentul plecării. Am aprofundat conștient sau uneori nevinovat cele șapte păcate capitale, m-am dedat unui desfrâu autentic căutând ulterior cu febrilitate reversibilitatea ființei. Instinctelor animalului din mine le-am oferit sangvinitatea pasiunii, amarul plăcut al orgoliilor și parfumul păcatului. Toate ăste fac din mine acum un erudit al trăirii și interpretării păcatului. Nevoile și poftele mele sunt educate și mistuite în acea reversibilitate a ființei, dare ele există și încă mă bântuie.      
”Nu stă departe de vinovăție cel care și-a mărturisit păcatul cu sinceritate” spunea Albert Einstein. De oricâtă rațiune aș fi capabil, sentimentul vinovăției există, mă copleșește și mă obligă.

marți, 13 septembrie 2011

De ce scriu!? (II)



De când mi-am deferit public o parte a gândurilor, construind acest blog, câțiva cunoscuți și chiar străini îmi atrăgeau atenția asupra faptului că risc să fiu perceput negativ, ca un personaj trist, poate chiar sinistru; uneori sunt acuzat voalat de un sublim ridicol prin prisma faptului că port un război inegal cu soarta și Divinitatea, pe cât de inegal pe atât de inutil. Zâmbeam și replicam doar cui consideram că merită, doar cui credeam că poate înțelege.

Adevărul este mult mai simplu și mai aproape înclusiv de cei care mă combat, chiar dacă o fac doar în gândurile lor. Nu am aderat niciodată la acele forțe interioare gregare care să îmi amorțească rațiunea, afectul și spiritul, care să mă arunce în acele turme umane resemnate. Îmi place la cei asemeni mie acea nesupunere dinaintea fantasmelor și întunericului nopții, acea luptă a inteligențelor neasuprite și neîngrădite cu acele rațiuni perfect lucide care străbat doar în cotidian și refugiile umane saturate de vicisitudine. Sunt precum un biet artist care în idealismul său vede în scena vieții raiul păcătoșilor iar în culisele scenei simte mirosul agoniei, decăderii și al morții subite. Gândiți despre mine ca și despre voi; suntem umilința și deminitatea, tristețea și bucuria, drama și lirismul vieții, resemnarea și optimismul, tot ceea ce mințile lucide ale cotidianului și contemporaneismul gergar nu va fi niciodată.
Cât despre ceea ce scrie un obscur autodidact ca mine, sau dezavuează un poet prin lirismul și ludicul împrumutat din culisele sau scena vieții, cel mai bine s-a exprimat Marcel Proust, plictisitor dar pe alocuri genial, atunci când a spus: ”stilul nu este o chestiune de tehnică, este o calitate a viziunii” ...

Derapaje (II)


Procesul maturizării presupune o îmbătrânire prematură a eu-lui interior, o amorțeală tot mai acută a simțurilor, o saturație cumplită a vieții. Avem senzația unei sfârșeli; suntem cuprinși de dorința subită de a-l cunoaște mai bine pe Dumnezeu. Nu poți lega o prietenie cu Divinitatea cerșind iertare pentru ignoranță. Cei mai puțini aleg asceza fără a înțelege nimic din acea totală renunțare, în fapt un compromis ridicol cu sinele. Numai frica de moarte ne poate îndepărta de rațiune, dar tot ea ne aproprie de simțire, ne ascute instinctul devenind prădători. Reușind să învingi această teamă poți spune că ți-ai învins cele mai teribile incertitudini și temeri, că ai primit dreptul la viață printr-o renaștere care se manifestă doar la nivelul rațiunii, pentru că odată posedat acest drept te vei întoarce la viață de odinioară, la ignoranță. Sentimentul mincinos al puterii și liniștii ne va obtura atentatul la sangvinitatea afectului, singurul capabil să păstreze acel echilibru aferent decenței. De aici și sentimentul permanent al déjà-vu-ului și lipsa oricărei pasiuni. Decesul neanunțat al afectului este singura moarte reală și singura durere care nu se uită. Restul este o nerecunoscută inițiere în acea iluzorică eternitate la care doar ascezii aspiră.

duminică, 11 septembrie 2011

Ţara Maramureşului – ţara tradiţiilor, lemnului, pământului şi Casa Domnului


Auzisem şi citisem în mărunta mea existenţă suficiente argumente laudative la adresa Ţării Maramureşului pentru a fi tentat să plec într-un scurt pelerinaj. Periplul meu prin Maramureş, sălbăticia meleagurilor, păstrarea cu sfinţenie a meşteşugurilor şi tradiţiilor , simplitatea şi ospitalitatea oamenilor, dar cu precădere conversaţia dintre afectul şi raţiunile mele existenţiale, avută în Casa lui Dumnezeu, sunt argumentele care duc la această pledoarie. Mi se întâmplă pentru prima dată când realizez că nici măcar cuvintele nu mai au însemnătate ...

Pe drumul european E58, lasând în urmă meleagurile Clujului şi Sălajului întâlneşti o frumoasă poarta marmureşeană prin care ţi se aduce la cunoştiinţă că ai intrat în judeţul Maramureş, deci implicit ai păşit în Ţara Maramureşului. Peisajul nu diferă cu mult faţă de ce ai lăsat în urmă venind din Cluj şi tranzitând Sălajul, dar îţi este imposibil să nu sesizezi arta meşteşugarilor care prelucrează lemnul. Fiecare poartă de intrare în curţile maramureşenilor este din lemn şi păstrează aceleaşi motive moştenite prin tradiţionala relaţie tată-fiu. Aici emanciparea nu îşi are locul, iar dealurile care străjuiesc satele de eventuale intemperii sau nevoii de expansiune a industrializării capitaliste sunt păstrate intacte. Maramureşenii respectă lemnul şi pădurea, lutul şi pământul, deşi meşteşugul prelucrării lemnului şi olăritului sunt principalele surse de venit. Cu certitudine, fiecare copac al pădurilor de pe dealuri are propria poveste şi ei ştiu asta. „Daca lemnul ar putea vorbi probabil istoria noastră ar fi scrisă altfel”, îmi spunea un localnic. Drumul spre fosta capitală a Maramureşului, Sighetul Marmaţiei se face dinspre Baia Mare prin pasul Gutâi. Înainte de intrarea pe făgaşul serpentinos al drumului, treci prin Baia Sprie, un oraş care a făcut istorie şi a crescut din exploatarea minereurilor din munte. Cu toate că şi în stânga şi în dreapta drumului găseşti imaginile deprimante ale invaziei comunismului, clădiri mari şi obosite, devalizate de timpul care nu iartă pe nimeni, pădurea adăposteşte de ochii curioşilor grotescul fostei exploatări miniere. Nici aici pădurea nu a fost atinsă, privind semeţ şi aplecat spre cei care vor să-i suprindă tainele prin obiectivul aparatului de fotografiat. Acolo pădurea a fraternizat cu muntele, ameninţând orice tentativă de invazie a omului. De pe platoul din vărful pasului Gutâi, ţara Maramureşului îţi apare ca un loc unde sălăşuiesc total libere, toate sălbăticiile pădurilor noastre. Cât poate suporta privirea, pădurea şi muntele domină orice încercare a omului de a-şi întemeia un loc de unde să-şi reconstruiască viaţa. Singurul compromis pe care natura l-a făcut, sunt cele trei stâni răzleţe. Şi acest compromis, numai natura îl ştie, iar eu sper să-l intuiesc ... 

Guvernele postdecembriste au fost mereu conduse de prim-miniştri masoni


Motto: „Tendinţa din ce în ce mai vizibilă a masoneriei de a acapara toate funcţiile importante în stat reprezintă un pericol pentru România.”
Radu Timofte, fost director SRI, senator PSD în Senatul României


Din cele opt guverne care s-au succedat în România după evenimentele din decembrie 1989 (fără a le lua în calcul interimatele), cel puţin cinci au fost conduse în mod cert de prim-miniştri a căror apartenenţă la francmasonerie este confirmată.
Petre Roman a condus primele două guverne postdecembriste. Mason de nivel înalt, intens susţinut de Marele Orient al Franţei şi de lojile italiene, Petre Roman participă activ în septembrie 1990 la întâlnirile cu Marele Suveran al masoneriei italiene, Elvio Schubba.

Un document inedit, publicat în 1990, demonstrează apartenenţa sa la masonerie. Este vorba despre o scrisoare care îi poartă semnătura, alături de menţiunea strict secret, adresată ca de la frate la frate, ambasadorului României la Cairo, Ion Angelescu. „Sunteţi autorizat”, scrie Petre Roman, „ca imediat după primirea la preşedintele Mubarak, să îl asistaţi la ceremonia afilierii în loja Memphis-Misraim din Cairo pe trimisul nostru, fratele Gelu Voican, adept al Ordinului nostru cu gradul de Cavaler Kadosh, în Loja de Rit scoţian, rectificat şi acceptat în care aţi primit Lumina”. Fratele Gelu Voican la care face referire ordinul lui Roman este nimeni altul decât Gelu Voican Voiculescu. Acesta ocupa pe atunci funcţia de viceprim-ministru, adică era adjunctul lui Roman. Deputatul Vasile Matei a dezvăluit ulterior, în februarie 1998, că Petre Roman şi Adrian Năstase (ministru de externe în al doilea guvern Roman) nu fac parte din aceeaşi lojă masonică, dar sunt amândoi francmasoni.

Fobia vitezei luminii



”Și a zis Dumnezeu: <<Să fie lumină>>. Și a fost lumină” (Facerea- Geneza, Cap.1). Îmi este limpede că tot ce este viu, pământul, apa, omul, planta, nu poate viețui fără lumină. În mine persistă și mă zvârcolește întrebarea:”Cum se face că totul se naște în întuneric, pământul și apa și omul și planta!?” …

*
Îmi este clar că sunt adeptul retoricii. În fapt, retorica se regăsește la loc de cinste în toate epocile. Astă lume s-a format prin retorică, a evoluat prin ea și va sfârși datorită ei. Interesantă este doar tăcerea Divinității …

*

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Inutilitate (III)



În ultima vreme am parte de câteva ședințe de terapie; în fapt staționez într-un stadiu de introspecție selectivă, care ar trebui să elimine balastrul acumulat de tot haosul, parțial organizat, pe care am reușit să mi-l permit. Realistic vorbind, îi permit rațiunii să interogheze subconștientul, iar acestuia i se permite orice formă de revoltă. Cred că psihiatrii definesc o astfel de atitudine ca fiind una pozitivă. Așa ar trebui să și fie având în vedere că încerci să te cureți de ce este rău sau mult prea bun în viața ta, cel puțin în cazul meu, eu nefiind obișnuit cu prea bunul.

miercuri, 7 septembrie 2011

Delirium


Când Dumnezeu nu are timp pentru mine mi se-ntâmplă frumosul; atunci am timp pentru mine, pentru semeni, pentru gânduri și iluzia unei libertăți absolute, necondiționate de eternitatea îngăduită de albastrul cerului sau întunericul nopții. Mi se întâmplă să trăiesc un delir al afectului în care mă simt întregind paradoxul de a fi complex și complet; fiind văduvit de acea luciditate care mă reține în firescul ăstei lumi îmi permit să mă răsfăț în luxul trăirii pe orizontală, inestetic să urc și să cobor spre sfinți, să mă antrenez în acele conversații iraționale și ridicol de sublime, căci ce altceva sunt sfinții, decât acea inchizitorie poliție divină capabilă de interogatoriul asemeni introspecției!?

marți, 6 septembrie 2011

Oscarul merge la …



Mă dezgustă tot ce poartă amprenta românismului. Totul este desuet, de la politică și sport, de la care ne așteptăm cu toții dealtfel, până la relațiile interumane. Stau și mă întreb cui naiba îi este atât de imperios de trebuință să fim îndobitociți în asemenea hal încât să nu ne mai deosebim de nefericiții atinși de alzheimer. Nu mai aplec demult urechea și privirea la acele teorii conspiraționiste, iar ghimpii rațiunii lucide care mă definește m-au transformat în cel mai versat fachir.

(IX)



În adolescență îmi încredințasem viața gândirii aristotelice. Eram sedus de logică și absolut tot ceea ce făceam sau mi se întâmpla trebuie să suporte argumente. În timp devenisem un adolescent cuprins la interior de o tristețe sobră; simțeam că sunt un neînțeles. Nimic din această sumbră tristețe nu trebuia să răzbată înspre semeni, familie sau iubite; singurul dialog autentic era între mine și Divinitate, iar restul devenise o exersare îndoielnică a perfidei arte a conversației. Singura reminiscență din adolescență, pe care o păstrez ca un stigmatizat blestem divin, ar fi iubirea ce o port artelor; pot zâmbi când afirm că ”totuși, … mai am ceva sfânt în mine”.

*
Nu-i înțeleg pe semeni de ce trăiesc cu acea nevoie acerbă de a se face plăcuți. Niciodată celor cărora le dăruim efortul de a le deveni utili, plăcuți sau poate chiar amanți nu vor trece dincolo de ideea de a ne privi sau accepta mai mult decât un animal de companie. Cei care au înțeles în cele din urmă fenomenul dețin măcar un papagal în casă, restul se dețin pe sine.

*

luni, 5 septembrie 2011

Încă servesc acea cafea proletară!

 (Evoluție)

Trebuie să îmi forțez limitele pentru a lua decizia perfectă. Hm! ...
Decizia perfectă nu este deloc un eufemism, este o realitate care mă definește. După ce reușesc să mă trec dincolo de mine mă pot desface bucăți fără durere, fără resentimente ulterioare, implicit fără să îmi îmbrac afectul în regrete. Mă privesc complet disfuncțional și încerc să-mi înțeleg mecansimele care-mi determină rațiunile și acțiunile. Nu am nici un motiv, privindu-mă astfel, să-mi reiau viața din punctul acela mort unde am rămas. M-am dus acolo tocmai pentru a mă anula. Viața este constituită din modele de proiect neexplorate total și decisiv. Nici nu ar fi nevoie, pentru că altfel aș rămâne blocat într-unul dintre ele. Fiecare proiect are povestea lui, astfel încât viața noastră devine o înșiruire de povești fericite și nefericite, vesele sau triste.

vineri, 2 septembrie 2011

Ești mai mult ...


Se poate intui. Ești mai mult decât pot înțelege, decât pot suporta uneori. Uneori s-ar traduce atunci când mâ gândesc la tine. Când acest ”uneori” înseamnă 24 de ore, atunci, chiar și mie care nu mi se mai întâmplă nimic de ceva timp, este de la sine înțeles că agonizez. Singura salvare îmi parvine din rămășițele rațiunii. Acele rămășițe care mă condamnă la triviala normalitate din care m-ai extras. Până azi credeam că tu trebuie să fi cea salvată. Azi am aflat că de mine îți este cu trebuință să fi salvată. Ce bine ne este amândurora, dar fiecăruia cu el însuși. Fiecare cu propriile spaime ale gândurilor zilei de mâine.

joi, 1 septembrie 2011

La limita inferioară a existenţei


Mă întreb, undeva în "mica" mea existenţialitate, undeva între reformele eterne şi ciclice ale evoluţiei mele "cât de mic mă pot suporta"!?
A fi "mic" la stat înseamnă oare a fi invizibil pentru semeni, oricât de multă demnitate şi orgoliu ai avea!? Avem urme vizibile de tălpi pe suflet, pe creştet, urme savurate cu indiferenţă de anturaje închipuite şi căutate cu persuasiune, care să ne accepte şi să ne confere o definiţie, sau identitatea de turmă!