vineri, 12 aprilie 2013

Despre păcatul iubirii (II)



... când mă întorc în mine și mă gândesc la cum pot iubi nu-mi este de trebuință decât acea trăire intensă, pervertită ulterior în sentimentul imolării (autosacrificare prin ardere), să mă preling imaginar spre rugul unde mi-am răstignit toate închipurile platonice; căci trebuie a recunoaște că mă sufoc făr` de paroxismul iubirii și al senzației că dincolo de ea nu mai este cu putință nimic de aflat, simțit și trăit. Să stai fixat în extaz, să te completezi prin exprimarea bestialității ce te definește pentru a-ți impune dominarea sexual-animalică, iar ea să-ți fie împărtășită, a te lăsa sedus de agonia plăcerii trupului încordat de dorință abandonat într-o ultimă suflare, precum cea a izbăvirii dinaintea morții, știind că se poate muri iubind astfel. Mă știu că doar iubindu-te astfel pot suporta inevitabila povară a singurătății, când tu nu mai ești, iar eu trebuie să mă împac cu fascinația amăgirii. Voi împrăștia nefericirea în fiece trup și afect ce mă va străbate după tine, până la momentul unei alte imolări în care voi schimba doar lemnul rugului, pentru o trăinicie mai îndelungată a flăcării. Cu fiece ardere îmi șterg din umbra demnității pe care o port cu mine, pierzându-mi astfel și din uzul rațiunii. Ce poate fi mai mult precum sublimul decât să urzești împotrivă-ți, iubind cu sufletul curat și complăcându-te în mizeria desfrâului carnal!? Blestemul iubirii, în fapt este neîmpărtășirea ei; elogiul iubirii îl aduci nu prin contemplarea sentimentului ci prin trăirea ei extatică. Îmi doresc ca iubirea să fie percepută ca un păcat, să fiu judecat și condamnat la veșnicia morții și dacă voi fi lăsat să aleg, atunci să fiu executat prin ardere pe rug, să pot iubi și dincolo de moarte ...       

duminică, 7 aprilie 2013

Sunt bărbat, deci nimic din ce-mi poate oferi femeia nu-mi este străin





 
… astfel ar trebui să se exprime orice bărbat care a iubit/iubește femeia, cea apropiată sufletului, a altuia, sau o străină. Cert este că oricât te-ai dedica acestui motiv care stă la baza tuturor războaielor (mai puțin celor religioase) este prea puțin; uneori trăiesc cu amărăciunea faptului că o facem chiar inutil. Nu-mi sunt îndeajuns amărăciunile aduse-mi de relația cu umanitatea, trebuie să mă și accept nevrotic în încăpățânarea de a înțelege eternul feminin. Diferența majoră între femeie și umanitate constă în faptul că dacă în cazul umanității plimbându-mă printre semeni revin în mine mai sărac și mai determinat să mă refugiez în singurătățurile mele, în cazul unei “plimbări” prin afectul și gândirea unei femei mă întorc în mine ațâțat, uneori (aparent) iremediabil îndrăgostit. Mă salvez prin certitudinea reverenței dinaintea unei iluzii, că pot iubi defintiv și irevocabil, când știu cât de mult vid zace în mine. Este foarte adevărat că acest vid cere imperios un substitut, o eliminare, dar tot certitudine îmi este și nevoia asiduă de singurătate, de liniște. Ori, să recunoaștem orice femeie înseamnă viață, trăire, devotament, atașare, dăruire, sub nici o formă liniște. Din nefericire nici noi și nici ele nu știm aduce echilibrul decât în forma lui primitivă, precară.  În definitiv iubim pentru că ne este nouă de trebuință, pentru că ardem să oferim, să evadăm și irosim în necunoscut; suntem incapabili să primim natural, să trăim cu acea detașare a iubitorului de arte, de frumos. Ne dorim totul oferind doar puțin. Nimic nu este simplu, nici măcar pentru eternul feminin; întotdeauna dinapoia nurilor și diafanului vom afla mai devreme sau mai târziu singurătatea, acel pustiu înfricoșător, un fel de exil în tainele numai de ele știute. În tenebrele femeii, dacă ajungem la ele, poți afla fericirea (chiar și în forma ei filozofic-utopică), în tenebrele noastre nu găsești decât urmele manifestului acelei fericiri scăpate de sub lacăt. Ce de obicei, trist obicei, la noi mai nimic, la ele totul …      

luni, 1 aprilie 2013

Despre viață nu pot scrie decât în genunchi



Am avut răbdare cu mine o noapte și m-am recitit. Într-o singură noapte mi-am parcurs ultimii șase ani din viață, m-am reîntâlnit cu mine în cele mai potrivnice perioade. Mi-au fost de trebuință câteva ore bune ca să îmi revin. Niciodată nu am văzut în mine atâta încrâncenare și rebeliune împotriva vieții, precum ceea ce răzbate dintre acele rânduri. Îmi cunosc sadismul, dar nu mă credeam capabil de atâta furie, chiar bestialitate pe alocuri. Într-un sfârșit pot spune că mi-am înțeles contestatarii, dar (pentru că mi-e la îndemănă) mă pot explica. Voi face o reverență vieții dar sub nici o formă vreo concesie. Aleg bruta din mine în detrimentul falsității. Am oroare de tot ceea ce umanitatea a adus la rang de artă: minciuna, lașitatea și desfrâul.

Cel mai probabil, precum semenii am venit pe lume la pachet cu singurătatea. Foarte puțini suntem condamnați la singurătate, cei mulți sunteți condamnați la viață. Pentru orice concesie mi-a făcut viața am plătit împătrit. Avem tot dreptul de a cere orice vieții atâta vreme cât oferim ceva la schimb. Eu nu am oferit și nu am cerut nimic de la viață, pentru că de timpuriu am înțeles că meritocrația este o searbădă nădejde. Am întâmpinat viața cu fervoarea condamnatului la moarte, care se roagă pentru ca ultima zi să-i fie cea mai lungă din viață. paradoxal, iluzia evadării definitive, iluzia morții nu o voi primi niciodată tocmai din cauza acelei congenitale condamnări la singurătate, o condamnare fără termen de expirare, fără putință de împlinire a vreunei dorințe de reconciliere. Când știi că ceea ce tu trăiești este autentic și unic nu poți privi decât cu compasiune astă lume și să o suporți dincolo de limitele suportabilității, să te înarmezi cu răbdarea zâmbetului. Să trăiești cu aceeași intensitate detaliile vieții înseamnă că timpul se dilată numai pentru tine; suferințele nu suportă între ele termene de comparație și trăiești liniar orice bucurie sau dezamăgire. Totul are același gust, cel al fierei. […]

Sunt multe pe care le-am înțeles și revizuit în mine, recitindu-mă. Mă bucură oarecum faptul că furia acea nedisimulată s-a estompat. Atât de real, viu și autentic eram în acele scrieri că nu am făcut altceva decât să permit șuvoiului durerii să devină lavă, să mă ardă mocnit. Recitindu-mă am senzația că nu puteam și nici nu voi putea scrie vreodată despre viață decât în genunchi ...