M-am educat să trăiesc aproape la limită. Când îmi ating limitele mă
refugiez în melancolia unui trecut plin de zvârcoliri, de drame mici şi
reuşite pe măsura dramelor mele. Memoria mi se dezvăluie ca o bibliotecă
demiurgică, în care universul meu creat din paradoxuri se clatină.
Deţin mii de rafturi, mii de amintiri şi o aşezare haotică, dar
controlată în plan vertical.
Orice senzaţie de deja-vu îmi repugnă,
pentru că la nivelul raţiunii îmi pare că trăiesc ciclic, iar evoluţie
pentru mine nu există. Repetativ, chiar dacă la alt nivel, persist în
aceleaşi greşeli, suport acelaşi tip de personaje şi ne conversăm în mod
diferit pentru identicele dileme ale raţiunii existenţiale. Timpul
nu-mi foloseşte la nimic, nu-mi rezolvă nici o problemă, nu-mi
desluşeşte dilemele şi nici nu mă vindecă de erorile trecutului.
Indiferent de vremea în care voi trece dincolo, voi fi la fel de juvenil
ca atunci când am trăit la limită pentru prima dată. Oricât aş fi de
pregătit pentru moarte când ea va veni o voi acuza de impoliteţe şi îi
voi reproşa vizita nepotrivită. Mi-aş dori să pot să-mi împlinesc
destinul, cu precădere să-mi vindec cumva afectul. Dar timpul îşi ştie
rostul lui. Nu mă iartă şi nici nu mă vindecă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu