duminică, 31 iulie 2011

(V)

Cât de tăcută poate fi singurătatea! Numai în această linişte poţi auzi freamătul conştiinţei şi bătăile inimii umbrei tale. Te priveşti lipit ţărânei. Câtă josnicie poate fi în a muri fără că Dumnezeu să ştie!?
*
Timpul nu ar trebui să suporte nici o unitate de măsură. Când nici timpul nu ne vindecă de suferinţe, zilele sau nopţile ne sunt totuna. Când poţi muri din cauza capriciilor destinului, singura măsură acceptată este viaţa. Uneori mă întreb cum sună conversaţiile dintre Divinitate şi avortonii care nu au cunoscut măsura timpului ...

Vacant


Dacă aș fi Dumnezeu această lume nu ar exista. Știind ca nimeni nu a existat inaintea mea, dar posedând prin natura lucrurilor înțelepciune nu aș crea un joc care să mă discrediteze; aș evita să fiu înfierat și anulat de propria-mi creație. Natura lucrurilor!? Nu exista așa ceva, numai dacă eu am creat lumea. Dar eu nu sunt El, în consecință nu sunt capabil să mă joc cu absurdul și când îl abandonez plictisit, să îl pierd în locul de joacă preferat, umanitatea. Nu aș deține căderea naivă a superioritații.

sâmbătă, 30 iulie 2011

Supravieţuindu-mi


Mi-aş dori să mă pot uita undeva. Nu are nici o relevanţă locul unde mi-aş îngropa trăirile, doar să fie singurul drum pe care îl voi face într-acolo. Nu-mi este de trebuinţă o nouă existenţă, nici măcar un alt început. Aş încerca uitarea de sine, dar acest concept îi este complet străin conştiinţei mele. Cu cât mă ating mai profund aste gânduri, cu atât mai indezirabilă îmi este propria-mi fiinţă. Sunt incapabil în a-mi face viaţa un real infern pentru a-mi împinge gândurile înspre realizarea în fapte. Nici a mă ierta de neputinţă nu-mi este la îndemână. Nimicul a devenit o noţiune abstractă. În fapt mă zbat între două respiraţii, străine una alteia, simple convulsii ale reflexului de existenţă. Tot ceea ce m-ar determina să mă simt viu, depresia şi bucuria, amăgirea unei iluzorii fericiri sau dispreţul din contrele violente şi bucuria împăcării cu semenii, viaţa şi Dumnezeu, au ars demult în mine până la cenuşa fără miros şi gust.

vineri, 29 iulie 2011

Drama de a fi


Nu mă voi înţelege niciodată. Fiindu-mi inaccesibilă propria-mi fiinţă, complexitatea ei, nu îmi voi înţelege nici semenii. La ce îmi sunt de trebuinţă prietenii, când dincolo de trădare nu mai este loc decât de dezamăgire!? Câtă sminteală poate încape în mine, astfel încât să pot ignora dispreţul ce-l port deasupra vieţii!? Când nu mai aştepţi nimic de la semeni, când neîncrederea stă aşezată cuminte în spatele comunicării, îmi este imperios a renunţa la vise, la acele aspiraţii pe care le găsesc numai în legăturile afective dintre mine şi semeni. La ce bun toate astea!?

Supravieţuind vieţii!


Oricât aş încerca să mă dedic artelor, în sensul acceptării supravieţuirii în tagma lor, mă văd nevoit să mă împiedic de rudimentara , chiar puerila întrebare, ”De ce?”. A supravieţui vieţii înseamnă a mă abandona total nopţilor mele, a-mi relua teribila metamorfoză a raţiunii, a-i permite afectului să sângereze liber. Ieri am servit ignoranţă semenilor, aşezându-mă la o cafenea cu o carte în mână. Alegerea lecturii, cu desăvârşire a fost una insiprată, deoarece exerciţiul de ignoranţă mi-a reuşit pe deplin. Inutil să spun că semenii mi-au întors ”respectul”. Poate două, trei perechi de priviri curioase au mijit pentru a intui titlul din mâna mea, nicidecum pentru a-mi crea insuportabila indecenţă a unei descompuneri spre analiză. Mă întrebam în drum spre casă, sedimentând revelaţiile acestei experienţe, ce aş putea să le spun semenilor, ce am fi capabili a ne împărtăşi!? Când afli despre tine că eşti departe de orice adevăr cu privire la sensul vieţii sau al morţii, nu-ţi rămâne decât decenţa tăcerii şi evident, teribilele convulsii aparţinând spiritului.
*

joi, 28 iulie 2011

Asediul singurătăţilor mele ...


Doamne! Câtă melancolie poate zace în mine. Îţi vorbesc ţie despre acea tristeţe uşoară, plăcută chiar. Vorbesc de acea nobilă trăire care te-a încercat şi pe Tine, după ce ai creat Universul. Acea stare care te-a cufundat în reverie, care ţi-a adormit simţurile atunci când ai creat omul. Pentru ca altfel nu îmi pot explica cum ne-ai cadorisit cu toate slăbiciunile noastre, acele slăbiciuni care ne fac vulnerabili până la capitulare. Mă posedă acea melancolie căreia îi este străin gândul sinuciderii, acel gând care-l seca de viaţă pe Tolstoi, după ce a conştientizat gustul amar al inutilităţii vieţii. Căci, ce este viaţa, dacă nu un nonsens!? Refuz cu îndărătnicie să caut răspunsurile în Tine, pentru că îţi simt până-n străfundurile sufletului meu singurătatea. Nu metafizica ancestral ataşată gândurilor mele mă aşează în melancolie, ci regretele tale de a ne şti neîmpliniţi. Fiecare căutare a mea te provoacă şi pe Tine la căutări. 

(IV)


Sunt depășit complet cînd mă gândesc la mine, la Dumnezeu, la mine, la semeni. Dacă El ar fi atins de durerile uitărilor sale, percepând tristețile copleșitoare, și-ar abandona defintiv creația; ar alege părăsirea raiul promis preferând exilul în absurdul incertitudinilor Lui.
*

miercuri, 27 iulie 2011

Luciditatea păcatelor noastre



Acceptarea conceptului „a fi om” este primul păcat asumat de noi. Asumarea raţiunilor construite din acelaşi concept devine al doilea păcat. Aplicarea raţiunilor prin natura evoluţiei individuale şi sociale ne condamnă la exilul definitiv din creştineasca iertare. Luciditatea păcatelor noastre este infailibilă, radicală şi empirică. Orice eveniment social care creează presiunea percepţiei prin şocul vizual sau auditiv ne schimbă radical, dar numai pe moment, raţiunile existenţiale.

Dreptul la viaţă


Cât de mult mi-aş dori să mai am timp să citesc o carte! Sau să stau liniştit în faţa unui coniac şi să cuget la nimicuri; să privesc un film şi să-l percep ca un eveniment normal din viaţă. Numai gândul că aş putea să-mi pierd o zi într-un muzeu, privind şi mirosind a vechi, a mister şi a sfidare la adresa vieţii mă înfioară şi-mi consumă ultimele resurse.

Niciodată nu este prea târziu pentru nimic


Am timp pentru orice. Îngrijorător este că am timp pentru toţi. Deprimant a devenit faptul că nici măcar banalitatea nu mă mai bucură. Tocmai pentru că dispun de enorm de mult timp, uneori îl pierd zâmbind absent perechilor sau singuraticilor care se plimbă pe alei şi mă privesc, parcă pentru a-mi cere acceptul să fim contemporani. Absentul din decor sunt numai eu, cel care dispune de timp şi care lustruieşte zilnic aceeaşi bancă, identic de solitară pe alee ca şi mine.

marți, 26 iulie 2011

De ce nu-mi pierd timpul cu semenii


Remarc cum contemporanii nu înţeleg nimic din ceea ce ni se întâmplă. Este trist să observ că românului i-a dispărut complet pofta de viaţă iar zâmbetul a devenit apanajul falsităţii. Mai mult ca niciodată în istoria noastră suntem aplecaţi complet spre fatalitate. Instinctul supravieţuirii îl observ în spatele fiecărei acţiuni care defineşte calitatea omului.

Raţiunea, un parazit al sufletului


Împăcarea afectului cu raţiunea îmi provoacă teribile convulsii. Nici nu mai realizez cine mă domină şi-mi determină acţiunile. Raţiunea a devenit un parazit al sufletului; toate sentimentele şi trăirile se regăsesc în atemporalitatea măruntei mele existenţe. Fără filtrul raţiunii, sentimentele mele nu-şi află direcţia şi nici sursa. La rându-i, raţiunea s-a coborât în stomac, în plaga ascunsă unde se formează emoţiile. Raţiunile existenţiale, vlăguite de lipsa trăirilor, nu au seva care să-mi întreţină ”setea” de viaţă. Împăcarea afectului cu raţiunea mi-au asigurat traversarea liniştită a destinului. Trăiesc aidoma unui sfânt canonizat şi deplâns de semeni pentru lipsa pasiunii. Umanitatea mă acceptă nu pentru ca aproape ating perfecţiunea şi nu sunt supus greşelilor, ci pentru că nefericirea mea o fericeşte pe ea. Echilibrul din mine completează dezechilibrele lor. O simbioză inutilă, atâta vreme cât mie îmi rămân convulsiile.

luni, 25 iulie 2011

Demisionez din funcţia de martir!


Doamne! Cât de beat sunt! Realizez că niciodată nu am fost atât de aprope de Tine. Ar trebui ca hârtia să suporte numai exclamaţii! Sunt în pragul unei isterii care mă va calma definitiv. Nimic nu mă defineşte. Sunt atât de arogant cu viaţa şi cu semenii încât am ajuns ţinta preferată a asasinilor profesionişti. Toţi îşi doresc să mă ucidă gratuit. Îmi permit să râd de patetismul din viaţa lor. Diferenţa dintre mine şi ei este că eu ucid suflete, timp în care ei se ocupă cu defilarea trupurilor la marginea pământului, acolo unde nu există nimic cert, acolo unde mă regăsesc în toţi cei care aplaudă coloana oficială a celor care sunt amintire. Mă definesc ca o amintire vie, inclusiv pentru mine. Tu ce mai zici? ...

duminică, 24 iulie 2011

Trăiesc pentru a muri!


 
Nu știu nimic despre moarte și cu certitudine nici nu voi știi ceva despre asta, atunci când îmi va veni rândul. Nu îmi este frică de moarte și nu mă înspăimântă nici ceea se află dincolo de ea, dacă există ceva dincolo de ea. Trăiesc din plin pentru că viața aceasta mi-a fost dăruită și știu că va veni o vreme în care va trebui să se termine și cu aceste daruri. 

Asperități


Expresiile afectului meu au rădăcini maligne. Se zvârcolesc tot mai adânc în mine, iar rădăcinile sunt cristalizate pe fiecare fereastră prin care sufletul meu comunică cu lumea. Tumoarea afectului am numit-o "atolul suferinţelor". Am parte de un atol amorf care-mi ascunde lumina, care îmi refuză aventura numită viaţă. De trebuinţă mi-ar fi soarele, pământul şi dincolo de atol un suflet care mai are răbdare cu mine. Şi dacă în loc de suflet am parte de un trup de femeie aievea, voi duce cu mine gustul benign al atolului. 

Notă: Pictura ”Adam și Eva” este opera pictorului venețian Jacopo Tintoretto (1518-1594)

Între suferinţă şi sinucidere, aleg credinţa


 
Semenii îmi repetă inutil că suferinţa îi face mai umani, pe unii dintre ei chiar mai puternici. Mă amuz teribil şi înclin capul peiorativ în faţa tăvălugului de invective care mi se adresează ca argument în favoarea suferinţei. “Sinuciderea este o laşitate şi un afront adus Divinităţii”, îmi aruncă ei. I-am întrebat dispreţuitor câţi dintre sinucigaşii pe care ei îi cunosc, cu precădere cei care au reuşit să finalizeze actul şi au supravieţuit totuşi, au reuşit să le împărtăşească argumentele reale care i-au împins la un asemenea gest. La întrebarea “lipsa raţiunii sau suferinţa îi determină pe oameni sa-şi facă curaj pentru a înfrunta fatalitatea” o majoritate covârşitoare cu iz de intelect superior, îmi răspund că suferinţa te impinge spre acceptarea ideii de capitulare. Şi totuşi …

sâmbătă, 23 iulie 2011

Derapaje


Suntem complet descoperiţi în faţa proprilor erori. Suferinţele noastre ne asediază afectul prin complicitatea raţiunii, ne acaparează total anulând orice acţiune ulterioară decăderii. Prin natura noastră, suntem nişte simpli colecţionari.
Colecţionăm amintiri, vise împlinite sau ratări, antipatii sau simpatii, iubiri sau pasiuni imaginate, dar cea mai draga colecţie nouă, echivalentă cu suicidul afectului este colecţia de iluzii. Suntem oricand capabili să defulăm prin minciună, indiferent de inutilitatea ei. 

Nici o diferență


Mă uit în mine la fel de atent cum îi privesc pe ceilalți. Nu observ nici o diferență. Deținem la comun și individual aceleași calități și defecte. Dacă se poate vorbi de vreo diferență atunci discutabilă devine amplitudinea defectelor din noi, cu precădere modul de manifestare al acestora. Defectele mele sunt mai vizibile cu cât ele provoacă mai multă silă semenilor. Calitățile mele excelează în raport direct cu disprețul meu asociat de adicția pe care o au semenii vis-a-vis de mine. Atâta vreme cât ne ascundem perfect calitățile utilitatea noastră valorează cât voma specifică comei alcoolice.

vineri, 22 iulie 2011

Când timpul nu mă vindecă


 
M-am educat să trăiesc aproape la limită. Când îmi ating limitele mă refugiez în melancolia unui trecut plin de zvârcoliri, de drame mici şi reuşite pe măsura dramelor mele. Memoria mi se dezvăluie ca o bibliotecă demiurgică, în care universul meu creat din paradoxuri se clatină. Deţin mii de rafturi, mii de amintiri şi o aşezare haotică, dar controlată în plan vertical. 

joi, 21 iulie 2011

Iertați-mă! Nu știu să mint!


Am fost educat să am răbdare cu semenii. Chiar dacă am ajuns străini acum, port în afect și rațiune stigmatul părinților mei. De la ei am învățat că oamenii au instinct minciuna și prostia. În majoritatea situaților le combină perfect. Mințind, sub scuza infailibilă a salvării de moment din fața penibilului, semenii ne jignesc de două ori. Prima oară mințindu-ne, implicit a doua oară exploatându-ne naivitatea presupusă numai de ei prin care speră să nu le sesizăm slăbiciunile, sau abuzând de bunăvoința noastră și de capacitatea de a ierta. Curajul de a spune adevărul este ceea ce îi lipsește omului. Niciodată nu mi-a fost dat să mă simt patetic din cauza rațiunilor și acțiunilor mele, deoarece niciodată nu mi-a fost străină sinceritatea, chiar dacă uneori s-a dovedit a fi cel mai aprig dușman al meu. Nu m-am ferit să spun te iubesc, indiferent dacă înfierez acest sentiment și îl consider a fi o dovadă de slăbiciune, sau să arunc adevărul în față ipocriților. Am fost educat să nu jignesc inutil, dar nu am am fost învățat să plâng. Nu cunosc gustul lacrimilor, pentru că mi s-a inoculat pervers de exagerat că deminitatea este ceea ce îți aparține numai ție, este ceea ce rămâne după tine și în același timp duci cu tine dincolo de viața asta searbădă, mustind a ipocrizie. Mai am o vorbă să spun. Eu în viață greșesc de două ori, adică prima și ultima oară. Când mă ajunge certitudinea greșelilor am demnitatea de a mă retrage din viața celor față de care mă fac vinovat și trebuie multă muncă și capacitate de iertare din partea celor vătămați de nimicnicia mea ca să mă determine să revin. A reveni este echivalent pentru mine cu a mă ierta. Nici a mă ierta nu am fost învățat. Poate voi învăța de la semeni iertarea. Pănă atunci permiteți-mi să mă retrag din cotidian, din voi ... 


 

De ce scriu!?



După fiecare defulare scriptică ies în liniștea nopții, mă așez pe fotoliul solitar de pe balcon și înainte de a-mi agasa rațiunea îmi așez gândurile precum cărțile de tarod, pentru a-mi fi la îndemână. Îmi respect nealterat ritualul din miez de noapte și îmi aprind o altă țigară. Cognacul se află în stânga mea, pregătit să-și reverse buchetul dulceag-amărui peste războiul ce stă să înceapă. Fără tăgadă semnalul de atac este obsesiva întrebare ”De ce scriu!?” ... 

miercuri, 20 iulie 2011

Ce va rămâne după plecarea mea!?


Pateticul semenilor aflați dinaintea morții mă amuză. Regresul conștinței și rațiunii ne determină să dramatizăm, chiar să utopizăm raportul efemer dintre noi și Univers. Deși avem în fiecare alee din cimitir sute de exemple de ”oameni de neînlocuit”, ne convine să ne erijăm în centrul și atracția Universului. Ne adunăm toate suferințele într-una singură, dar autentică, iar marile realizări personale, mărunte în raport cu realizările umanității, se derulează pe văzduhul unde se rulează filmului vieții. Regretul de a nu te sfârși împlinit se sparge în puținele regrete pe care le lăsăm moștenire celor care ne prețuiesc. 

Rugăciune pentru un muribund


Oare ce îmi mai pot dori de la viaţă? Am făcut totul! Numai ceea ce mi-am dorit. Am atâtea păcate uitate în mine, încât Dumnezeu îşi fereşte privirea când mă uit spre cer să văd dacă va ploua. El a ales mai bine decât mine. El a ales să mă pedepsească lovind în cei pe care credem absurd că i-aş putea iubi, iar eu l-am pedepsit aberant ignorându-l. Ce demenţă mă defineşte astfel încât să cred că Lui i-ar putea păsa!? Pe amândoi ne defineşte laşitatea.

marți, 19 iulie 2011

Anul crucii mele


“Unde există dorinţă există şi suferinţă” îmi spunea un amic deunăzi. Expresia dorinţei ca trăire şi alăturarea suferinţei îmi aşează gândurile între suferinţele mele. În jurul meu au început să cedeze toţi. Motivele sunt multiple, dar efectele sunt catastrofale. Îi simt pe toţi cei care până ieri se dăruiau vieţii şi plăcerilor filantropice printre semeni cum se caţără cu disperare pe ruinele forţelor mele. Deşi sunt departe de a ceda mă simt mai uman ca niciodată. Nu-mi mai aparţin, iar timpul şi resursele îmi sunt dedicate exclusiv unor bătălii abandonate prematur de cei care-mi sunt dragi. Am renunţat să încerc a-i mai convinge de utilitatea lor, de vreme ce nici o acţiune nu are finalitate. Raţiunile mele sunt anulate de capitulările lor. Mai defensiv decât în faţa propriei doze de fatalitate, mă simt atras ireversibil în spasmele trărilor lor. Total nevinovat de decădere, de anulare şi resemnare mă văd nevoit să reanimez fiecare dorinţă din ei. Dorinţele lor îmi stabilesc condiţionat limitele raţiunilor mele şi mă izbesc violent de suferinţele lor. Nici timp pentru refacere nu există ...

Proscrisul


Sunt un proscris - mi-o spune soarta
și între noi e un exil,
îmi mai doresc un vals cu moartea
sunt doar o formă, fără stil.

Contur din destine și șoapte


Caut agonizant un punct de plecare spre o nouă iluzie de unde să pot înălţa un zmeu! În totalitate, punctele din drumul meu sunt suprapuse perfect peste finalurile fatidice.
Dacă ar fi cu putinţă aş schimba destinul unuia dintre aceste puncte încercând sublima transformare într-un banal semn de mirare. Astfel aş putea continua opera ce-mi refuză realitatea. Să înalţ un zmeu care să contureze pe cerul nopţii, legând imaginar stelele, chipul tău, zâmbetul tau, sufletul meu.
Fatidic şi ireversibil, vom atinge anonimatul prin acelaşi final, la capăt de cale lactee, locul unde se sting definitiv stelele.
Acolo, la împreunarea dintre cer şi pământ îmi apare conturat destinul. O formaţiune de puncte. Le numesc iubirile mele efemere.
Trist pentru mine îmi pare când oamenii le privesc cum cad şi îşi pun în şoaptă dorinţe.

luni, 18 iulie 2011

Complicata mea existență


Conform scriitorului Loyd Douglas „omul când nu are necazuri știe să și le procure”. Tot el vine și cu soluția pseudofilozofică, „dacă s-a procopsit cu necazuri are mult mai multe motive să iasă din ele, decât să intre în ele”. De foarte multe ori am rumegat această maximă teribilistă. Fundamentele rațiunii confirmă afirmațiile domnului Douglas, dar rațiunile mele existențiale nu sunt deloc de acord. Care ar fi motivele determinante de a-mi procura niscavai necazuri?

duminică, 17 iulie 2011

Depresia Eu-lui


Îmi este teribil de greu să mai ignor neputinţele şi lamentările semenilor. Şi de parcă nu ar fi de ajuns saturaţia, voi insistaţi să îngropaţi în mine toată amărăciunea voastră. Ah! Cât de amară îmi este vorba. Oricât m-aş chinui să-mi îndulcesc discursurile simt în fiecare grimasă a chipului revolta dispreţului sedimentat în depresiile EU-lui. Am acceptat fără tăgadă să fiu cimitirul neputinţelor voastre, gropa de gunoi a defulărilor voastre, vestigiul-ruină bântuit de fantomele ratărilor voastre. Parcă vă aud ţipând: „Sinucide-te!”. 

Frica


Viitorul mi se ridică pe ruinele trecutului. Trecutul îmi este un buchet de povestiri trăite intens, fiecare poveste cu o doza ei de finalitate brutală. Am acceptat suferinţa ca fiind etapa care leagă trecutul apropiat de viitorul plin de incertitudini imediate. 

sâmbătă, 16 iulie 2011

Deja-vu (II)


Aş vrea să pot ucide ultimii zece ani din viaţă. Mai bine ultimii douăzeci. Dacă mi-ar fi în puteri aş şterge toată adolescenţa, laolaltă cu tinereţea, acele splendide perioade în care timpul nu s-a aşezat peste simţire, trăire sau nebunia scuzabilă a nepăsărilor mele. În acest răstimp am respirat iubire pentru tot ce mi-a intersectat viaţa. Indolenţa raţiunii a sfidat fiecare piedică socială oferind afectului un răsfăţ nemaiîntâlnit. Aveam timp pentru orice. Mai presus de toate mă puteam dedica în voie frumosului. Ştiam fără echivoc a-l diferenţia de estetic. Am sedus timpul abandonând prezentul, anulând temporar viitorul; acelaşi viitor, ajuns acum prezent şi care se răzbună pentru ignoranţă.

vineri, 15 iulie 2011

Unica apocalipsă


Drumurile au devenit pentru semeni culoare de fugă, iar casele lor zona de refugiu. Nimeni nu fuge de cotidian. Se fuge de suferinţă. A renunţa sau a fugi de suferinţă este identic cu a renunţa la trăire, la a te completa. Iubirea în sine înseamnă suferinţă. Nu acea suferinţă brutală şi devastatoare, ca atunci când pierzi pe cineva drag dinaintea morţii, ci acea suferinţă care te pregăteşte pentru viaţă, te pregăteşte pentru renunţarea de a doua zi.
*

joi, 14 iulie 2011

Eutanasia rațiunii vii


Sunt la limită. Zvârcolirile afectului meu insistă să atingă apogeul suferinţei. Raţiunea coborâtă la sacrificiu în subconştient îşi trage suflul pentru utlima bătălie. Ultimele zile mi-au demolat complet raţiunile existenţiale. Ce-am construit în zeci de ani prin cultul exacerbat al personalităţii mele nu se regăseşte în vestigii. Luptele de ieri au solicitat azi un armistiţiu. Epuizat, am ales să scriu despre inutilitatea acestui război. Pentru că aici nu se iau prizonieri, iar fiecare parte din mine, angrenată în acest război a devenit o rană vie, conştientă de valoarea ei. Până un ieri, care-mi pare acum mult prea îndepărtat, raţiunea şi afectul au ştiut mereu să mă completeze, să-şi cedeze reciproc întâietatea salvându-mă de penibil, mediocritate, uman. Duelul lor de ieri mi-a dezvăluit azi, fără să-mi doresc, vidul din mine asimilat prin savoarea unei vieţi complicate şi duplicitare, iar raţiunea şi-a expus silogismele false ale emancipării mele. 



Nebunia a luat forma mea


Orice aș încerca să ofer acestei lumi realizez că este prea puțin. Nimic nu-i este îndeajuns acestei lumi. Știu că dacă te uiți în abis, abisul se uită în tine. Am greșit uitându-mă? Nu am greșit suficient, am ales să cobor, să explorez. Astfel am aflat că nebunia a luat forma mea. În abis am aflat toate cadavrele reușitelor mele. Nu am fost surpins pentru că știam că eșecurile sunt vii în mine. Ele vor fi păstrate în mine pentru a-mi asigura echilibrul precar care-mi asigură supraviețuirea. Pentru că într-o lume dominată de incertitudini și dorinți absurde s-a renunțat complet la decența afectului și rațiunii. Mi-a rămas să rătăcesc între semeni, o rărtăcire fără căutare, o rătăcire care adulmecă a renuțare completă. Nu doresc a-mi răzbuna cadavrele din abis, pentru că ele au ales calea sinuciderii. Sinucigașii nu sunt răzbunați pentru că edificiul reușitelor lor ar fi fost construit din ruinele rezultate din nefericirea altora. Oamenii își iubesc propria nefericire, mai mult decât a celorlalți. Nu ar renunța pentru absolut nimic la ea. Nebunii sunt iertați de societate, pentru că diferențele dintre semeni sunt infime. Singurul care poate decide gradul de demență de care sunt atins sunt eu, pentru că sufăr de sindromul autocunoașterii și autopersiflării. Cultul propriei personalități m-a alungat dintre oameni fără să-mi ofere la schimb aroganța de a-mi păstra statutul de om. Ce am devenit? Un nebun ignorat de semeni, pentru că numai am nimic de oferit. Nici compromisuri ...

 

Decența autenticității


Categoric, viața reprezintă cu totul altceva pentru mine. Cunosc, mi se va reproșa că nu spun nimic nou. Este foarte adevărat că speranțele pot fi aparent identice, că fiecare aspiră la un ”mâine” mai reușit decât azi. Ceea ce ne diferențiază în mod cert sunt argumentele care ne determină acțiunile și, mai ales, metodele prin care încercăm să ne împlinim, să ne împăcăm cu noi înșine. Câte nopți am pierdut sub frământările inutile ale rațiunii și afectului? Nu le mai știu numărul.

miercuri, 13 iulie 2011

Simplu


Frumosul îşi are rădăcinile în simplitatea sufletului. Cine ştie trăi simplu va aprecia întotdeauna frumosul, va avea timp pentru linişte, iar liniştea oferă ca monedă de schimb iluzia de libertate. Iluzia de libertate oferă raţiunii afectului imunitate. Imunitatea ne amăgeşte simţurile prin capcanele imaginaţiei. Imaginaţia ne conferă senzaţia de putere. Puterea ne determină acţiunile. Acţiunile ne definesc în raporturile cu semenii. Pentru semeni vom fi mereu ceea ce cred ei despre noi. Simplitatea şi frumosul sunt noţiuni relative şi personalizate. Azi am ales simplitatea.
Mâine!?
Iluzia de libertate va alege pentru mine ...

Nu știu, pentru că nu am murit niciodată


Considerat ca fiind un reper inutil al efemerului vieţii am fost întrebat obsesiv dacă îmi este frică de moarte. Indiferent de starea care mă definea şi de tendinţa versatilă a camaradului de conversaţie, răspunsul a fost acelaşi. Nu! Adevărat, adeseori m-am dovedit a fi cuprins de nelinişti când am simţit prezenţa morţii. Neliniştile mele erau adresate ca o patetică scuză celor care erau obligaţi să supravieţuiască trecerii ei. Întrebarea îmi pare în permanenţă o dovadă de naivitate a interlocutorului, pentru că mă obligă să vorbesc despre necunoscut. Ce ştiu despre moarte!? Nimic! Nu-i sunt dator cu nimic, nu ne stabilim întâlniri discrete, nu îmi este amantă. O certitudine există totuşi. Cândva vom face cunoştinţă. Dar până atunci sunt dator acestei lumi cu prezenţa şi evit să trec meteoric prin viaţa contemporanilor mei. Nu am decis eu când să intru în această lume şi probabil, excluzând suicidul care oricum nu este o tendinţă care să mă caracterizeze, nu voi decide nici când o voi părăsi. Ce voi găsi dincolo de viaţă!?
Nu ştiu, pentru că nu am murit niciodată!

Am nevoie de o pauză de viață



Am parte de o singurătate autentică. Prefer luciditatea rece a singurătăților mele, cea care reușește a mă ține departe de semeni și îmi asigură acel confort ce tinde spre limita suportabilității. Alegerea aceasta nu îmi îngustează deloc orizonturile, ba dimpotrivă îmi deschide larg porțile trecutului ușurându-mi tranziția spre prezent, acest prezent în care refuz să îmi înregimentez rațiunile existențiale; un prezent care momentan nu are nimic de oferit, un prezent în care disperarea și deznădejdea o regăsesc dinapoia minciunilor, speranța doar în sufletele celor îngenunchiați și blocați în credință, iar dragostea se primește la taraba stradală în loc de rest la prezervative. 

marți, 12 iulie 2011

Între a fi sau a nu fi


 
Îmi pierd identitatea când tot ce am de oferit se lovește de zidul ridicat de neputința semenilor de a se accepta. Când privirile noastre se întâlnesc cad măștile. Rămânem goi, trupurile se chircesc de spaimă, iar Dumnezeu își ferește ochii de capetele ridicate spre El. Nu există speranță, sufletele sunt sfâșâiate de fiorul rațiunii care în final ne va domina reacțiile. Instinctual caut să mă îndepărtez de acest război al orgoliilor, un război în care nu se poate decât muri. Îmi sprijin rațiunea în palme, iar sufletul îmi dispare strivit sub apăsarea pașilor fugarilor. Rămân țintuit într-un purgatoriu la care mă condamnă propria-mi rațiune. 

Irepetabila obsesie


A doua mea natură mi-a devenit păcatul. Atât de copleşit sunt de obsesia de a primi iertarea divină, încât mi-am uitat prima natură. Nici măcar eu nu mai ştiu a mă ierta. Atunci cum pot a cere eu iertare? Păcătuiesc prin fiecare atrocitate gândită la adresa semenilor. Îmi este imposibil să nu judec faptele semenilor, să nu remarc eşecurile lor. Cu certitudine aş deveni util implicându-mă în proiectele lor de viaţă, idealuri moştenite genetic. Îmi pare patetic să privesc un om care a eşuat lamentabil în viaţa lui şi care-şi caută echilibrul prin revenirea la geneză. Ce caută acel om?

Evadez din mine


Am acumulat în mine toată negația umanității. Am inhalat neputința celor dragi și în loc să o expir în spațiile străine mie am ales inconștient să-mi transform afectul într-un spațiu septic unde moartea îmi devorează pasiunile. Cred adânc și cu putere în faptele semenilor, nicidecum în vorbele lor. Vorbele sunt în cele mai multe cazuri doar fraze bine ticluite, fără să exprime discernământ sau logică. Cuvintele spun despre noi mult mai multe decât spunem noi prin ele. Cuvintele ne trădează falsitatea și ne condamnă la singurătate. Din nefericire nici în singurătate nu reușim să fim sinceri cu noi înșine pentru că ne temem de ceea ce suntem real. Aleg singurătatea și frica față de ceea ce sunt în detrimentul a ceea ce pot să-mi ofere semenii. Renunț chiar și la nobila iubire dacă în spatele ei se văd spasmele afectului sub loviturile perverse ale rațiunii. Cât timp nu le pot împăca nu reușesc a fi împăcat cu mine însumi. Sunt supus la rându-mi ciclului universal moștenit prin creație: iubesc, deci exist, sunt complet expus la suferință, rațiunea crește empiric și mă obligă la supraviețuire. Când sunt la un pas de renunțare o singură idee mă salvează. Resemnarea. Și atunci, evadez din mine ...

luni, 11 iulie 2011

Nihil Sine Deo


Un bun prieten, foarte îndepărtat de mine ca timp şi spaţiu, de care mă leagă o corespondenţa rară, dar de adâncă profunzime şi preţuire îmi spunea că „ atunci când omul îşi recunoaşte limitele, Dumnezeu este acolo”. O replică la ultimele mele scrieri. Mă simt astfel, obligat să răspund.

Înnebunesc în mine


Sunt plin de mine. Trecutul îmi inundă sufletul încremenit într-un echilibru mincinos de perfect. Platitudinea este de preferat iubirii, dar schimbul acesta ar stinge reverberaţiile care-mi păstrează vii amintirile. Trăiesc în mine cu atâta încordare încât moartea îmi pare sublima izbăvire. Cum te poţi teme în faţa morţii, când pasiunile te mistuie? 

duminică, 10 iulie 2011

Dincolo de cuvinte



Am învăţat să tac. Schizofrenia cuvintelor îmi mutilează trăirile. Sentimentele ajung în bucătăria raţiunilor existenţiale şi mă determină la exterminarea identităţii individuale. Îmbrăcam în cuvinte tot ceea ce mă fericea. Identică metamorfoză suferea şi nefericirea mea. Cuvintele m-au învăţat să tac şi tot ele mi-au adus falsa identitate a prieteniei. Înainte de a-mi conştientiza evoluţia mi-am exersat inconştient comunicarea. Infectat de fenomenologia cohortelor şi individuală am încercat să mă ascund în spatele lor. A cuvintelor. Minţeam precum respiram. 

Oglinda


În orice oglindă, de apă, cu ramă,
nu-mi caut privirea, doar caut o flamă.
Îmi caut raţiunea, de-a fi, de a plânge
aprind lumânarea, nu arde - se stinge!

Mă rog la o cruce, căzută-ntr-o rână,
la mine - chatarsis, nu plouă - ci tună!
Fecioare timide, se-aruncă-n morminte,
invocã lumina, ce orbul n-o simte!

Între damnare și purgatoriu


   
Forţat de propriile-mi limite existenţiale, am învãţat sã confer oricãrui final, doza de fatalitate, necesarã pentru a supravieţui, fiecãrui nou început. În fapt real, am acceptat provocarea de a iubi tot ce mi se refuzã. Dumnezeule! Deşi nu mai ai chirie în mine de ceva vreme, nu pot sã te ignor în totalitatea sentimentelor şi raţiunilor mele. Te-am ucis de mult, bucatã cu bucatã ca pe un lepros, aruncându-te cu fiecare iubire ratată. 

sâmbătă, 9 iulie 2011

Vidul


 
Trebuie să încep să mă îndrept înspre ceva. Un ceva altfel. Indiferent de ideea de altfel. Un altfel de "nu contează"!
M-am trezit între zidurile transparente ale eului meu. Văd prin sticla mânjită de sânge o inima care se zbate în normalitatea funcţiilor ei, resturi de organe în fază incipientă de putrefacţie care-şi strigă agonia. Parcurgand "pe jos" drumul ajung să remarc că luciditatea şi-a păstrat forma paralepipedică unde-mi sunt ordonat rânduite gândurile. De aici trebuie să reiau firul existenţei mele. De la ce îmi pare mai sănătos, mai aseptic. Am un drept muribund! Să mă extrag din ce mi-a mai rămas. Este un drept universal. Un drept care nu merită reproşul zeilor şi nici al celor care în exilul mediocrităţii ce-i defineşte, îşi imaginează că încă mai "exist" pentru ei.


vineri, 8 iulie 2011

Deja-vu (I)


Ca de obicei, eu sunt cel care trebuie să decidă. Dacă ar fi suficient numai să aleg, ar fi mult mai uşor. Dar din nefericire pentru amândoi, tu incapabilă să iei o decizie mă condamni la sarcina ingrată de a pune punct.
M-ai putea întreba: " la ce să pui punct?". Într-adevăr, noi nu am avut niciodată nimic. Asta dacă privim în amănunt donând iubirea noastră mesei de autopsie. Traume, decepţii mici cu finalitatea dezastrelor , spasme conjugale, plecări temporare din cuplu, împăcări tardive cu aromă sexuală, eradicări reversibile şi ... Opreşte-mă şi tu măcar odată!


Artă inodoră„


Timid, arunc la gunoi o ultimă poză cu tine. Poze cu noi nu există! Nu posed imagini cu tine, dar ţi-am salvat în memorie chipul şi mai mult decat atât, privirea. Splendida ei întunecare, mă răscoleşte încă şi mă arde ireversibil.
Real monologând eşti un stigmat păgân pe fiecare minut al zilei de mâine.

Sub masca iubirii


 
Pentru că niciodată,
nu m-ai lăsat înăuntrul tău,
am să-ţi fac publică adresa.
Să te viziteze misoginii contemporani,
poeţii eşuaţi şi mateloţii
însetaţi de ţărmuri.
Priveşte la geam iubito!
Sunt eu!
În mii de feluri ...

joi, 7 iulie 2011

Logica decădere



Încerc cu disperarea refugiatului să găsesc un petec de uscat, undeva între mine şi cel care eram. Nu reuşesc să ies din noaptea alba care îmi orbeşte căpruiul reflectat de pleoapă în opacul irişilor. Asist impasibil la logica decădere dintre îngeri.

miercuri, 6 iulie 2011

Imposibila uitare


 
 
La ceas de seară ajuns în singurătatea zidurilor mele, dispunerea şi aplecarea către existenţă îmi este inevitabilă. Refuzul mentalului de a-mi împăca afectul îmi provoacă cele mai mari orori. Gândurile fărâmiţate îmi iluzionează liniştea zilei de mâine. Ca şi oricare element al rasei cu raţiune fiind conceput din două jumătăţi care refuză să-şi completeze defulările voi sfârşi în zvârcoliri patetice fără de răspuns. Cei doi eu refuză a-şi declara apartenenţa ceea ce îmi face misunea de a mă împăca cu mine tot mai dificilă cu fiecare minut petrecut în singurătate. Refuzul celor două jumătăţi - care mă alcătuiesc - de a stabili o cale de comunicare îmi amplifică dispreţul faţă de cei care reuşesc să se împace cu ei inşişi.

Testament (II)




Îmi spuneai,
"dacă vei muri vreodată,
am să te ucid a doua oară".
Am râs împreună.
Dacă mor,
îţi las prin testament
osemintele mele.
Le rupi
si îţi faci dinţi
din ele.
Astfel,
mă vei purta,
în zâmbetul tău perfect.

marți, 5 iulie 2011

Furia morții



Se îndrepta direct spre ea. În mintea lui nu era loc de bun rămas. În reminiscenţele lucidităţii i se adunaseră toţi demonii; zâmbea pervers din colţul gurii şi îşi frământa palmele pregătite să lovească. Ea, îl privea fix, era ţintuită de teama necunoscutului. Aştepta ca furia lui să se reverse, ca apoi să poată ierta, cerându-şi iertare pentru ceea ce nu putea fi. Era pregătită să încaseze toate reproşurile universului lui şi asta numai ca să îl poatã avea numai pentru sine.

Mea culpa


Am decis, undeva în trecutul meu, să mă înlocuiesc definitoriu. Să îmi schimb viaţa, să mă lepăd de trecut la botezul noului eu, de tot ceea ce mă definea.

luni, 4 iulie 2011

Destin/"Dacă nu te-aş fi cunoscut mi-ar fi fost dor de tine"


 
Se trezi destul de târziu. Undeva, în jurul amiezii. Se gândise la tot trecutul lui, la tot ceea ce îşi refuzase, la ideea de acceptare, la ceea ce devenise. Privi în jur şi încercă să afle motivul semiobscurităţii. Îşi veghease toată ziua şi toată noaptea gândurile încercând o ultimă analiză. Era la o răscruce de drumuri. Ştia asta.

duminică, 3 iulie 2011

Absentul din tine


Încă te mai caut
în splendorile
şi esplanadele sufletului.
Sper să te găsesc
aici sau acolo,
mereu pregătită să intri,
mereu grabită să pleci.