Am nevoie de o pauză de viață

Am parte de o singurătate autentică. Prefer luciditatea rece a singurătăților mele, cea care reușește a mă ține departe de semeni și îmi asigură acel confort ce tinde spre limita suportabilității. Alegerea aceasta nu îmi îngustează deloc orizonturile, ba dimpotrivă îmi deschide larg porțile trecutului ușurându-mi tranziția spre prezent, acest prezent în care refuz să îmi înregimentez rațiunile existențiale; un prezent care momentan nu are nimic de oferit, un prezent în care disperarea și deznădejdea o regăsesc dinapoia minciunilor, speranța doar în sufletele celor îngenunchiați și blocați în credință, iar dragostea se primește la taraba stradală în loc de rest la prezervative. 

Îmi este mai mult decât limpede că îmi este de trebuință o pauză de viață. Nu pot înțelege adicția pe care o creez și hrănesc nevinovat în semeni; nu văd rostul așezării atemporale ale trăirilor mele lângă dramele sau bucuriile prezentului lor. Suntem atât de diferiți și poate tocmai aceste diferențe îi determină pe cei care mă îndrăgesc și acceptă să-și regleze respirația după ritmul haotic al bătăilor inimii mele. Am ajuns să trăiesc atât de intens fiece nimic încât mă simt extenuat. Am ajuns dincolo de limtele pe care le cunosc și le acceptasem.  Viața m-a obligat și determinat să-mi găsesc un refugiu și l-am găsit în mine, un loc în care pot fi numai eu, care îmi permite acea detașare metafizică. Să nu credeți că singurătatea mea înseamnă infern și depresie, înseamnă doar liniște. Astfel, toți care trec pragul izolării mele, orice mi-ar spune îmi aduc indiferența; devin imun la vorbele plăcute sau ocările lor precum muribundul aflat pe patul de moarte care primește urări de bine. Ca să mai pot diferenția răsăritul de apus și viața de moarte, sau ceea ce este dincolo de ea, am nevoie de o pauză de viață. Și o voi lua ...