Pășesc prin viață, ca tot neomul, printre gânduri cu rost și
făr' de rost. Interferențele lor îmi conferă un echilibru tulburător. Nerostul
unui gând atinge rostul altuia și gravitația devine doar suportabilitate
afectivă. Ceea ce mi-a fost limpede a devenit incert, ceea ce a fost durere devenita
o amintire oarecare. În anarhia acestui amestec nici nostalgiile nu-și mai află
savoarea. Nici tristețea. Port cu mine gustul metalic al lacrimilor neîmpărtășite,
acum ajunse șrapnel sufletesc. Sunt dependent de gânduri, de adulterul lor și
metamorfoza ideilor născute din acest adulter. Mă simt din creștet până-n tălpi
și fiecare pas este rostul pentru ce-i sangvin și nerostul pentru ce-am mai
rămas viu prin mine. Mă târâri într-un soi de trebuințe fără argumente. La
ce-mi folosește putința de a zbura, dacă nu am rădăcini și nici destinații de ajuns?
Nu am unde mă duce, înspre ce mă îndrepta și dacă aș găsi o destinație, unde să
mă întorc când mă știu în văduvia rădăcinilor? Preumblarea mea fără știința
lucrurilor și a legilor care guvernează omul faptic, nu-i folosește de hrană
Universului. Uneori și mie-mi sunt un străin straniu și-n acele momente din nou
depind de gânduri, de rostul și nerostul lor. Sunt o simplă piatră înecată în
lacrimi sărate de înger.
marți, 23 iunie 2015
luni, 22 iunie 2015
... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (V)
Ne-am întâmplat datorită contrastelor. Îți
vorbeam despre contradicțiile din noi, despre similitudinile noastre în războiul
cu umanitatea, îndeobște cu nepăsarea și nimicnicia ei. Găsit-am un folos în orice,
chiar și în neputință și delăsare; pentru mine a fost un motiv în plus să
continui. Destule în comun, destule în contradicție; exact cum suntem noi
oamenii, fiindcă în fiecare dintre noi sunt certitudini și îndoieli menite să
ne clatine. Omul în sine este un paradox, însă paradoxurile noastre au avut o culpă
comună: împlinirea prin orice mijloace păstrând aparența decenței. Drumul
parcurs împreună ne-a descris în nefericirea și fericirea comună. Să înveți să
iubești ceea ce nu știi despre celălalt, să accepți inițierea în absurdul
cunoașterii, sunt poverile datorită cărora continuăm pe calea desăvârșirii. Să
iubești împotriva dorinței, să persiști în trăire mai mult decât în canoanele
rațiunii. Într-un final, să ajungi iubești cu o pasiune devoratoare propria-ți
singurătate!
Mă reîntorc la iarna plină de muguri...
joi, 18 iunie 2015
Iubirea e...
... o vorbă-n purtată în vâltoarea vântului de seară. Degeaba
i-a prins-o Homer lui Ulise în pânzele corabiei și tot degeaba Cervantes i-a
agățat-o Donului Quijote în elicea morii, căci niciunul nu s-a dovedit demn în îmblânzirea ei. Nimănui nu-i stă în putință potolirea ăstei vâltori,
ca atare iubirea vine și se duce, păstrându-ne pe toți în capcana unei iluzii...
... o licărire rătăcită în privirea îndrăgostiților. Ea niciodată
nu ține cont de culoarea irișilor, de nuanțele lor. De aceea curcubeul rămâne
doar o punte spre rai, traversând abisul din oameni. Edenul ne este o frumoasă
poveste, atunci de ce ar fi iubirea altfel?! Ambele trebuiesc tratate ca atare;
în consecință, raiul și iubirea au în comun speranța că ambele există și că vom
avea parte de ele. Ce ne este incert, ne păstrează-n iluzie...
... o unică trăire și totuși multiple interpretări. În
fiecare limbă și dialect, iubirea se rostește altfel, însă se trăiește identic.
O rostim în toate limbile pământului, ne mistuie în constanța incandescenței. O
implorăm, o curtăm și suntem 70% apă. Ca atare, în noi nimic nu se va aprinde
vreodată pentru a ne topi în lavă. Dacă iubirea ar fi un vulcan, noi am avea
acces numai la cenușă. Suntem stăruință-n iluzia că undeva, cândva, cumva vom
arde și ne vom contopi cu ea...
Firescul
Am cunoscut mulți semeni. Pot spune că mult prea mulți. Adaug,
atât de mulți, încât pot afirma că i-am cunoscut pe toți. Socializarea, fie ea
forțată sau nu, presupune comunicare. Stă în firea omului epatarea. Majoritatea
falsează prin atitudinea abordată la prima interacțiune. Se caută mult prea
evident impresionarea partenerului de conversație, uitându-se de natural, de
omul firesc care ne locuiește pe fiecare dintre noi. Concursul de împrejurări
se transformă în concursul orgoliilor, o luptă surdă și inutilă pentru putere
sau jocurile seducției. Nimic mai fals, pentru că ulterior, timpul și
nerăbdarea noastră ne va deconspira, va revela adevărul despre noi, despre cine și cum suntem.
Intrăm în astă lume cu gena unei revolte asidue izbăvită
prin instinctul conservării dinaintea propriilor slăbiciuni, neîncrederii,
temerilor și fricii de supunere. Din nou, nimic mai fals! Personal mă supun
doar legilor naturii, care includ cele ale fizicii, și firescului. Nu mă tem în
trăirea a fi și nici în cea a fi eu. De la semenii mai puțin
înțelepți am învățat despre eșecuri și consecințele lor, de la semenii
înțelepți am învățat despre izbânzi și binefacerile lor. Cu siguranță pierdem
multe și suferim enorm până la atingerea stării de echilibru, la acea pace
interioară liniștitoare, edificatoare. În această traversare spre desăvârșire
am aflat și gustul singurătății; inițial a fost mai amar decât amăreala fierei,
acum are o savoare aparte, savoarea liniștii, a împăcării cu sinele, a
împăcării cu semenii.
Dacă mai iubesc ceva, acel ceva este firescul precum și
sinceritatea care-l însoțește. Nu este vorba despre aroganță, curaj ori nebunie,
este mult mai simplu: este vorba despre împăcarea cu sinele, cu ceea ce suntem
cu adevărat...
vineri, 12 iunie 2015
Nici o iubire nu mă poate schimba
Orașul este pentru promenada celor care nu simt. Cândva mă
întristam doar privindu-i pe cei iubesc promenada. Nu i-am întrebat ce știu
despre viață; știam că nu vor știi ce să-mi răspundă. Viața se trăiește în
fiece moment, pentru că ne supune încercărilor. Fiecare zi îmi este încă un pas
spre desăvârșire, spre împlinirea menirii mele. Tristețile mele mi-au întunecat sufletul și
mintea și toate aceste tristeți erau adresate semenilor. Am trecut punți peste
hăul din mine, m-am pierdut de umbrele trecutului și abia atunci am înțeles.
Niciodată nu voi putea face un simplu gest pentru cei care nu sunt în nevoia
lui. Niciodată nu voi irosi o vorbă bună pentru cel care nu stă într-o
ascultare, mai întâi interioară, apoi a celor care au de dăruit.
Vitregiile nu sunt altceva decât darul unei înțelepciuni târzii.
Mi-au trebuit mulți ani pentru a înțelege. Iubirea, cea mai completă dintre
trăiri este și cea mai vitregă. Nu putem înțelege iubirea dacă nu avem parte și
de suferința din ea. Iubirea e complexul de trăiri prin care parcurgem
infinitul de la plus înspre minus. Iubirea înseamnă schimbare, a celor ce o
dăruie, a celor ce-o primesc. Dacă iubirea nu m-a schimbat, târându-mă obsesiv
între om și neom, atunci nu am iubit, nu am cunoscut-o. Poetul iubește cu
deznădejde, filozoful o refuză, însă cei aleși să se bucure de ea o vor face
simplu, bucurându-se de tot ce are ea de oferit.
Iubind nu voi schimba nimic, pentru că știu că nu mă pot
schimba pe mine. În searbădul oraș al promenadelor, cineva are mereu ceva de
oferit. Nu vă feriți de iubire, căutați-o, abateți-o din calea ei, supuneți-vă
ei. Schimbați-vă în bine...
Diferențe
Aparținem aceluiași spațiu. Între cer și pământ locuim
împreună stăpânul și sluga, eruditul și neghiobul, fecioara și depravata,
bogatul și săracul. Oricare dintre noi poartă cuiva o dragoste nimicitoare.
Deopotrivă purtăm și ura. Suntem tributari bucuriei și necazului, norocului și
hazardului, fericirii ori agoniei. Fiindu-ne toate la îndemână ar sta în
firescul lucrurilor un anost comun, un echilibru insesizabil prin simplitatea
lui. Posibilitatea de a alege a fost și va rămâne anatema umanității. Ne
diferențiem prin trăiri, prin alegeri, prin temperatura sângelui. Căci privindu-vă,
adeseori stau și mă întreb: cine se
încumetă în afară de mine și alți câțiva eretici să trăiască totul până la
capăt?!...
joi, 11 iunie 2015
Iubindu-te sau iubindu-mă?
(Romeo și Julieta - Auguste Rodin)
Iubindu-te mă simt în putința oricărui posibil. Lipsit de diferențele care pot fi
între noi, mi-s în preaplinul erosului, voluptății, dorinței și sunt născute-n
mine pentru a ți le dărui. Fără existența ta nimic din toate astea nu mi s-ar
întâmpla. Mi-s evadare din rațiune, mă lepăd de pragmatism, îmi ucid
singurătatea și demasc grotescul și frumosul ei. Am devenit sălbatic, primitiv,
puternic instinctual și complet eliberat de ființialul abstract care mă
definea. Așa mă știu iubindu-te și inima mea suferă în mistuirea sângelui. Însă
mi-e bine și mi-e totul! Mi-s soare și ploaie, vânt și pământ, lavă și poli,
nord și sud. Mi-s tot ce nu am fost și nu am știut că pot fi. Sunt astfel doar
pentru ați le dărui, a mă dărui ție! Doar trebuie să te găsesc, să exiști...
Dacă exiști, iubindu-mă astfel o să mă sufoci. Mă vei arunca
într-o nefericire compensatorie fericirii tale. Voluptățile noastre vor naște
tornada care ne va urca dincolo de îngeri. De acolo putem cădea numai în praful
istoriei marilor iubiri. Uneori, un seamăn va citi despre noi și va lăcrima de
emoție. Alteori vom fi cea mai potrivită ironie la adresa sorții. Nu-mi pasă de
nimic din toate astea. Nu-mi pasă că voi muri iubindu-te, dar îmi pasă dacă voi
muri pentru că tu ”iubindu-mă”!
Mi te închipui cea mai frumoasă pământeană, doar iubindu-mă.
Nu ne-ar fi mai bine, iubindu-ne cu rândul?! Astăzi eu,
mâine tu, niciodată în același timp, niciodată deopotrivă...
Labirint
De ce ți-aș mai spune câteva ceva despre mine? Sub ce motiv
ți-aș mai rosti numele? Cui folosește dorința de împăcare? Mai dureroasă este
tăcerea sau lipsa mea? Putem coborî mai jos decât în moarte? Cum poți iubi amestecul
din mine, când același amestec te-a refuzat? Îți mai amintești când firea ta a
ticluit o crimă asupra anonimei mele firi? Când nu există nimic între noi, unde
dorești să aflu echilibru, în nimic? Necunoscând nimic despre agonie, ți-ai
propus să mă salvezi de ea; nu încerci mai bine să mă salvezi de tine? Mi-ai vorbit
despre temnița sufletului tău; vrei un sfat? Încearcă pictura! Îmi ceri să-mi impun senzații
false; dacă rețin bine tu apreciezi mereu adevărul. Ți-ai schimbat cumva dieta?
Mai curând schimbă-ți lecturile. Îmi ceri sufletul pus pe tapet, când sufletul
meu nu are ziduri...
Să continui? Mai bine tac!...
miercuri, 10 iunie 2015
Cartea despre bucăți din oameni (I)
Fragilitate
Restaurantul nostru este mic și cochet. Categoric, plecarea
ei nu a rămas neobservată. Devenisem centrul atenției. Liniștea apăsătoare
pentru mine devenise un timp al nerăbdării. Cu privirea o caut pe chelnerița
care ne-a servit pentru a-i cere nota de plată. Se instalase în mine, cu toată
forța de care este capabilă, nevoia singurătății. Nu eram în suferință, eram
într-un disconfort rigid. În cele din urmă, din bucătărie apare și chelnerița.
Îi fac semn că doresc să achit. Înclină ușor capul în semn de aprobare și se
îndreaptă spre recepție. Are loc un dialog scurt cu tipa de la recepție, urmat
de un zâmbet apoi dispare din nou în bucătărie.
Cele cinci minute de așteptare m-au epuizat. Nu puteam
ignora privirile celorlalți, așa că i-am înfruntat pe toți. la fiecare privire
întrebătoare am răspuns cu întrebarea ”Ție
ce-ți trebuie?”, la fiecare privire denigratoare feminină am răspuns cu
provocarea unui flirt. Cu bărbații a fost mult mai simplu. Am folosit limbajul
trupului și le-am transmis imitația unei furii devastatoare. Nu eram deloc
iritat, însă mă deranja să fiu centrul atenției. Imaginația mea configura
scenarii pentru ieșirea din decor, dar nici una nu se apropia de finalul pe
care destinul mi l-a pregătit. Chelnerița îmi aduce nota de plată. Mă surprinde
complet. Ținuta de lucru a fost înlocuită de o rochie de seară ușoară, albă,
înflorată cu trandafiri roșii și un decolteu mult prea generos. Arunc o
privirea estimativă scurtă. Ciorapi culoarea pielii, pantofi roșii cu toc înalt;
mă întorc la chipul ei. Coafura tip coc aferentă serviciului fusese eliberată.
Părul ei, un castaniu plăcut privirii, era prins într-o coadă lejeră și îi
scotea în evidență ovalul feței. ”Frumoasă
femeie” îmi spun, tocmai în momentul în care ea îmi pune nota de plată pe
masă. Remarc și roșul unghiilor ei. Îmi amintesc de ea, semnul meu de carte.
Începutul melancoliei îmi este brusc întrerupt de vocea sobră a chelneriței:
- O să vină altcineva să vă ia banii. Eu mi-am terminat
treaba aici. Mi-am permis să-ți comand un taxi. Te aștept afară!...
Se întoarce și se îndreaptă spre ieșire. Este a doua femeie
care-mi artă spatele în această seară. În jurul meu clientela este din ce în ce
mai contrariată. Mie îmi convine de minune și zâmbesc trufaș întregului
restaurant. Două femei frumoase, eu și o singurătate promițătoare dinaintea
mea. Consult nota de plată și achit; de această dată fără bacșiș generos,
fiindcă cea care mă servise nu era beneficiara bacșișului.
Câte se pot întâmpla în mintea noastră. Câte gânduri ne
străbat într-un timp atât de scurt. De la carminul unghiilor fostei mele
iubite, la roșul trandafirilor de pe rochia chelneriței, apoi la roșul din fața
ochilor mei. Abia acum percutasem la ceea ce mi-a spus chelnerița: ”Te aștept afară!”. În loc de curiozitate
încep să simt o frustrare imensă. Drept cine mă ia?! Crede ea că generozitatea
decolteului, picioarele și spatele zvelt și o privire neagră, certă, căutătoare
și sfidătoare este suficient pentru a-și permite familiarități cu mine? O, da!
Foarte probabil o să-i cer socoteală. sau poate că nu merită. Ce tâmpit sunt!
Mă muncesc părea mult cu gândurile mele, însă hai să fim serioși, cine nu o
face?
Ies din restaurant. Ea mă așteaptă fumând în bătaia adierii
de seară. La o adiere mai hotărâtă rochia i se lipește de fund. Nu mă pot
abține să nu remarc spectacolul cărnii. Dumnezeule, ce femeie! Doar
chelneriță?! Mă cert pentru
prejudecățile mele. Mă gândesc la fosta, semnul meu de carte. Îmi impun
gândurilor ideea că ea este mai frumoasă decât buchetul trandafiriu din fața
mea. Sincer, mereu mi-au plăcut cărțile mai mult decât florile. Războiul
rozelor cu rândurile subjugate gândurilor a fost mereu un război inutil,
pierdut dinainte. Simplitatea poate fi convingătoare doar genului feminin, nouă
ne-au plăcut mereu provocările, luptele, adrenalina. Dintotdeauna, femeia a
fost pentru mine sursa puterii interioare, una dintre motivațiile pentru a fi.
Nu mi-a fost vreodată mai mult decât o muză, însă nici nu am coborât-o vreodată
în infernul gândurilor. Însă revin la mine, la Roza Vânturilor - nume dobândit
după bătaia rochiei în adierea vântului serii - și la așteptările ei. Știu despre
mine suficient încât să nu irosesc timpul meu și nici pe cel al Rozei. Nu voi
fi eu cel care-i va uda florile, nici în astă noapte, nici în viața care va
urma. Mă îndrept spre taxiul care aștepta în fața restaurantului. Bunul simț mă
obligă să-i spun Rozei măcar un mulțumesc.
- Mulțumesc pentru gest domnișoară. Categoric, și pentru
taxi.
Își aruncă țigara și se apropie de mine.
- Nu fi ipocrit! Nu am chemat taxiul pentru tine, l-am
chemat pentru noi. Mergem unde dorești tu să bem ceva. Nu la tine, nu la mine.
Nu este una din acele nopți, cel puțin nu acum. Își deschide ușa singură și se
urcă în spate. Ușa rămâne deschisă. Aleg să mă cobor la geamul șoferului și-l
rog să-mi comande un alt taxi. Șoferul este puțin surprins dar îmi face
hatârul. Roza trage ușa deschisă, deschide geamul și își aprinde o țigară. Are
loc un scurt dialog cu taximetristul. Acesta pornește doar pentru a muta mașina
mai în fața cu câțiva metri. În cele din urma apare și taxiul meu. Deschid ușa și din el coboară fosta, semnul meu de carte. Categoric că sunt surprins. Mă
privește și îmi zâmbește.
- Deja pleci? Asta
înseamnă că mergi să bei ceva. Mă bucur că te-am prins. Dacă vrei te duc eu,
dacă îți este în drum, sau împărțim același taxi. Mă lași acasă și ulterior te
privește...
- Nu sunt decis unde să mă îngrop în astă noapte. Te duc
acasă și mă decid după. Te-ai întors. Înțeleg că a rămas ceva nespus. Să
mergem. Vorbim în taxi...
Îi dau taximetristului adresa ei și pornim. Taxiul Rozei
pornește la rându-i pe urmele noastre. Am două nedumeriri: revenirea semnului
de carte și Roza vânturilor. Normal, o iau în ordinea prezenței.
- Ce dorești să știi? Ce mai pot face pentru tine?...
- Dragul meu, acest
tine mă deranjează puțin. Cu toate că ne-am înstrăinat, trebuie să recunosc că
mi-ar fi plăcut să aud noi. Ce mai pot face pentru noi. Știu că noi este ceva
primitiv acum, că ultimul an a fost unul de complezență din partea amândurora,
însă... după ce am plecat din restaurant am realizat că îmi lipsești. Nu știu
dacă te mai iubesc, Sentimentul este incert în mine. Dar știu că faptul că nu
mai suntem, doare. Numai la asta mă gândesc de când am plecat. Mi-aș dori să nu
fim definitivi, să lăsăm spațiului dintre noi o cale de comunicare. M-am întors
să-ți spun că la nevoie poți să mă cauți oricând. Dacă îți va fi greu mă poți
suna. Știu că îți va fi greu, pentru că te cunosc. Nu fugi de mine, eu una nu
voi fugi de tine. Când va durea mai tare te voi căuta. Dovada este această
revenire, Este un moment de slăbiciune, dar este unul firesc. Avem un timp al
nostru în care am fost totul unul pentru celălalt. Nu-ți cer să nu ne
despărțim, te rog să nu închidem trecutul. Cel puțin nu așa!...
- Draga mea, ne-am crescut într-o sinceritate aparte.
Tăcerea din această seara pentru mine a fost edificatoare. Nu regret nimic din
trecutul nostru. Nu am nici o așteptare de la mâinele nostru, însă acest nostru,
acum înseamnă un tu și eu printre oameni, pierduți printre ei. Foarte posibil,
îmi va fi greu și mie, însă un telefon nu ne va rezolva problemele. Nu
substituim sau completăm un gol din noi recidivând. Mă poți suna, însă eu nu o
voi face. Știi că nu sunt un grobian, dar eu nu te mai iubesc. Îmi asum cele
afirmate. Acum te doare mai tare. Știu, dar dacă te-aș minți și aș fi la fel de
fragil ca tine ne-aș minți pe amândoi. Ești semnul meu de carte, eu sunt cartea
răsfoită la nesfârșit. Pentru tine sunt un deja-vu fără perspective. Tu pentru
mine ești dezamăgirea unui premiu nemeritat. Nu te merit, nu mă meriți. Ne-am
consumat într-un prea devreme. Avem prietenia noastră înainte, avem empiricul
în trecut. Motivația de a fi într-un noi, acel noi a cărui lipsă acum te doare,
nu există. Real, nu pot avea garanții decât despre trecutul nostru, despre
viitor?!.. îmi va vorbi timpul și faptele permise de el!
- Ai dreptate! Am un
deja-vu. Acesta este motivul tăcerii mele din ultima vreme. Dar nu același
motiv m-a readus aici, în această conversație. Pentru că am ajuns și eu voi coborî,
te rog doar să te gândești la cele spuse. Fiecare zi următoare mă voi muta pe
altă pagină din carte. O să-mi placă recitirea în braille, pentru că nu-mi mai
ești aproape. Te sărut dragul meu...
Mă sărută pe obraz, apoi coboară. Se uită mirată la taxiul
din spatele nostru.
- Du-mă, te rog, la cafeneaua La Strada, îi spun taximetristului.
La Strada este una
din locurile mele preferate. Lume bună, educată, muzică bună care se ascultă în
liniște și un barman excepțional, care nu greșește niciodată. Are o imaginație
profesională încântătoare. Dacă îți dorești o beție devastatoare fără mahmureli
criminale și o maximă discreție, La
Strada este locul potrivit. Fiind în mijlocul săptămânii și la o oră
decentă a serii, cafeneaua este aproape goală. Câțiva clienți de-ai casei își
omoară timpul cu un pahar de orice în față. Caut o masă cât mai discretă și
după alegerea cea mai bună mă opresc la bar.
- Bună seara. Un bourbon dublu, un espresso dublu, o apă
plată la temperatura camerei și gheață separat. Trimite-mi-le la masa din colț,
te rog. Nu te grăbi. Trimite-mi și două țigări de foi, te rog. Mulțumesc...
În drum spre masă privesc pe geam și remarc că taxiul rozei
staționează în fața cafenelei. Îmi place Roza, îmi place determinarea ei, dar îmi
displace modul ei de acțiune. Mă așez, îmi pun sacoul pe un fotoliu alăturat și
îmi aprind o țigară. Roza intră în cafenea. Pășește ferm până la bar. Toți
ochii din cafenea o țintuiesc. Adevărul este că femeia asta știe ce vrea.
Domină complet spațiul din jurul ei, însă spațiul ei nu îl include și pe al
meu. În semiobscuritatea cafenelei, roza este promisiunea perfecțiunii
păcatului neîmplinit. Sunt prea detașat ca să-mi pese, dar nici foarte detașat
din moment ce mă traversează tot soiul de remarci, în ceea ce o privește. Îi
spune ceva barmanului, mă indică și vine spre masa mea. Zâmbește, într-un soi
de absență controlată, educată, dar fără să mă privească. Surpriză! Roza se
așează la masa din fața mea. Credeam că mă pricep la femei. Puteam paria că-și va forța norocul și se va așeza direct la masa mea. Ne privim. Tăcere. Altă tăcere, fără provocări,
fără amintiri, fără promisiuni, precum în cazul tăcerii dintre mine și semnul meu
de carte. Mă sesizez cu privire la insistența cu semnul de carte și al meu. Riscă
să devină o obsesie. Fosta este o mică canalie. Știe cum să mă stârnească. Sunt
convins că nu-mi va fi ușor fără ea, dar nici nu s-a terminat încă. Semnul meu de carte știe cum să mă atingă, să
mă citească, să mă răstălmăcească. Este una dintre puținele care știe cum să
pună mâna pe mine. Of, Doamne! Ce trup, ce trăiri, ce freamăt pe ea în
contopirile noastre! Nici Roza nu-i de lepădat. Acum o văd mai bine. Fumează
relaxată. Stă picior peste picior, și-a lăsat capul pe spate, spatele este
complet relaxat și-și mișcă într-un balans ușor piciorul de deasupra. Are niște
picioare fata asta, atât de lungi și frumoase, că-mi trezește tot soiul de
elucubrații. Mi-ar place să fiu un petrolist și să-i forez adânc pântecul până-i schimb sângele cu
petrolul vechi din opaițul la lumina căruia s-au iubit bunicii mei. Chiar s-au
iubit bunicii mei. Nebunește. La noi în familie nu a divorțat nimeni,
niciodată. Zici că tot neamul s-a născut în prizonierat. că ăștia pe unde merg
se țin numai de mână, unul pe celălalt. Deh! Ce știu eu despre iubire?! Sau ce
știu ei, mai bine să mă întreb?!... În decolteul rozei, cu siguranță că s-au
uzat multe retine. Eu nu-i înțeleg pe voyeuri. Păi ori te bucuri și te
muncești, ori nu! Stai și te uiți ca greierele la stafidă și te întrebi dacă
furnica ar sta la un număr între cele două fierberi ale borcanelor cu zacuscă din
bucătăria bunicii. Pfff! Iarăși am ajuns la bunicii mei. Sexul și iubirea au în
comun doar pofta. Sexul cea carnală, iubirea cea afectivă. Oricum i-aș zice,
tot poftă se numește.
Barmanul mă smulge din gânduri. Pe tăviță
are două comenzi identice. Se oprește la masa Rozei și o servește. Un dialog
scurt, un schimb de amabilități, apoi în sfârșit și comanda mea. Barmanul pune
tăvița pe masă, se apleacă discret spre mine și-mi spune:
- Doamna a comandat exact ce ați comandat și dumneavoastră. M-a
rugat să vă spun că vă invită la masa ei și că rândul acesta îl plătește ea.
Barmanul se uită la mine cu un zâmbet larg și în privire îi
observ povața: ”E momentul tău prostane!
Nu-l rata!...”. Îi zâmbesc, îi spun să-mi lase comanda la masa mea și să
nu-și facă probleme pentru existența mea; consider că mă descurc. Își cere
scuze, îmi lasă comanda și pleacă la bar. În drum spre bar îi face un semn
discret Rozei, cum că sunt cam defect, prin care îi dă de înțeles că acțiunea
și determinarea sunt doar în fieful ei. Roza își ia bourbonul în mână, se
ridică și se mută la masa mea. Își trage un fotoliu lângă mine. Mult prea
aproape de mine. Se apleacă pentru a-și stinge țigara. În timp ce strivește
mucul de fundul scrumierei, decolteul ei îmi revelează de ce există paradisuri
fiscale: pentru ca să-ți poți permite o asemenea amantă. Sincer? Prin decolteu
ei am văzut până-n insulele Cayman. Își sprijină cotul de brațul fotoliului
meu, încheietura mâinii de umărul meu, iar șoapta ei îmi gâdilă urechea într-un
mod neplăcut:
- Nătăflețule domn,
din ce în ce mai simpatic, tu nu te-ai născut ca să fiu eu refuzată, mai ales
că nu ți-am cerut nimic. Știi cumva
cum arată iadul? Nu vrei să ți-l arăt? Pentru că eu vreau!...
Își procură o țigară din pachetul meu. Mă privește fix,
ridică țigara și-mi aruncă între două zâmbete: ”Dă-mi foc!... și nu te rog!”.
Mă gândeam plin de iritare: ”Nu ești deja aprinsă?!”. Mi-a cerut să-i dau foc, nu un foc. Brusc mi se face dor de semnul meu de carte!...
marți, 9 iunie 2015
Cartea despre bucăți din oameni
Prolog
Stăm față în
față, împărțind aceeași masă în restaurantul în care ne-am cunoscut. Față în
față, poziții de forță. Restaurantul cu un decor mult prea încărcat pentru
gusturile mele absoarbe acum și amintirile noastre. Prea multe sunt,
amintirile, prea mult timp înseamnă împreună.
Am comandat ca de obicei, dar nici unuia dintre noi nu-i este foame. Singura
poftă existentă în noi este pofta de viață, dar această pofta nu ne include.
Știm amândoi despre lipsa reciprocității, dar ne lipsește cuvântul de pornire.
S-ar putea crede că suntem într-unul din acele momente care se pot identifica
cu momentul adevărului, însă adevărul este simplu: viața va continua fără noi,
doar că nu ne-am spus-o încă, nu ne-am lămurit. O tăcere nefirească și
apăsătoare ne separă de viitor, de libertatea trăirilor, cea ființială.
Ea-și privește
acum unghiile. Probabil se gândește că eu ar trebui să fiu cel care pornește
tăvălugul destăinuirilor, sau poate că se gândește că mi-ar fi mult mai simplu
dacă ar începe ea. Îmi fac prea multe gânduri despre agitația din ea, mai ales
că nu sunt deloc îngrijorat de cum va decurge totul. Oare să o întreb dacă mă
mai iubește sau să-i spun eu direct și brutal că nu mai simt nimic pentru ea?!
Nici una dintre variante nu-mi pare prea ortodoxă. Ea a însemnat prea mult
pentru mine pentru a o răni, plus că eu am fost mereu genul galant, mai ales în
ceea ce o privește. Da! Mai bine tac și aștept un semn din parte-i. Însă ea se
încăpățânează să tacă și să-și privească unghiile. Ne-am iubit! Frumos și nebun
uneori, deopotrivă sufocant și ridicol în singurătățile noastre. Nu cred că
și-a găsit pe altcineva. Aș fi știut, simțit, dar totul este posibil mai ales
că în ultima vreme am fost mult prea absent din relație. Eu nu am pe nimeni.
Nici măcar nu simt nevoia unei alte provocări. Mi-e bine cu mine, cu pasiunile
mele, cele care sunt la vedere și care mă definesc.
Ni se servește
mâncarea. Paharele noastre de vin sunt neatinse. Chelnerița mă privește discret,
însă întrebător. Știe, simte ceva, dar nu își asumă rolul arbitrului. De ce ar
face-o? Foarte probabil să fie la rându-i inclusă în tratamentul universal care
ne vindeca de iubire. Poate la rându-i, acasă are parte de aceeași singurătate
în doi pe care și noi o împărtășim. Ridic privirea și o fixez. E frumușică. Și
atât! Mă regrupez rapid în gânduri pentru că încă suntem împreună, aici, acum,
la aceeași masă. Îmi cobor privirea înspre ea și mă simt rușinat. M-a surprins
părăsind-o și în gândurile pe care le-am purtat pentru câteva momente
chelneriței. Zâmbesc stingher. Să-mi cer scuze? Să-i mai explic despre ce este
vorba? Să profit de moment și să încep sfârșitul? Îi privesc unghiile carmin,
urc pe degetele delicate și ... Nu mai poartă inelul de la mine! Sunt iritat! Putea
măcar să-mi spună că renunță la simbolul a ceea ce pentru mine cândva a
însemnat iubire. Mă uit în jur și remarc că suntem priviți cu emfază și
curiozitate de ceilalți. Femeile mă privesc ușor încruntate, nemulțumite de
statutul lor de posibilă victimă a societății patriarhale, însă bărbații...
privirile lor diferă. Unii mă cred netot, alții neputincios. Unii mă invidiază
pentru frumusețea ei, alții se bucură pentru stinghereala noastră. Foarte
probabil unii mă cred o găgăuță pseudoimpotentă și-și fac planuri în imaginație
despre cum le-ar sta în locul meu. Mă încrunt, pentru că nu vreau să-mi cedez
locul meu din lumea asta mare. Nu are nici o legătură cu ea, are legătură
strict cu egoul meu imens. Nu mă iubesc nespus, dar nici nu mă dau ăstei lumi
doar de amorul artei. Arunc câteva amenințări cu privirea apoi revin al ea. E
amuzată. M-a prins din nou. Începe să râdă.
-
Ești
ca o carte. Poți fi citit oricum, oriunde și în orice condiții. Eu am ajuns
la finalul ei. Mi-a plăcut și
sunt convinsă că voi dori cândva să o recitesc. Dar nu acum. Plec, însă îți las
o amintire cum îți place ție. Îți spun că eu sunt semnul tău de carte.
Se
apleacă înspre mine. Degetele ei delicate îmi mângâie obrazul, palma ei se
strânge și îmi mângâie fața. Vârfurile degetelor ei coboară de pe frunte pe linia
fermă a nasului, rătăcește un moment pe buze, îmi redesenează bărbia, în cele
din urmă se pierde în umbra gâtului.
-
Asta
este pentru recitirea în alfabetul Braille, atunci când voi fi bătrână și
tu în nicăieriul lumii... Știu!
Nu te ridica. Ai pentru mine o reverență. Am primit-o deja!
Instinctul
îmi spune că primul ei pas spre ieșire va fi și ultimul din viața mea. Și umbra
ei îmi mai spune:
-
Să nu
fii al lumii, să-ți rămâi al tău! Păstrează-te între copertele cărții...
Nu mai cred...
Eu nu mai cred în nimbul tău iubito
și nici în patima uitată în budoar,
din mine viața-am izgonit-o,
sunt jumătatea goală din pahar;
eu nu mai cred în toate cele spuse
și nici în gestul tandru ”mai rămâi”,
îți las amurgul inimii răpuse,
între iubiri îmi vei rămâne, cea dintâi...
Despre tot mai puținul din mine (IV)
Starea
vremurilor din mine: imponderabilitate. Nu văd mai departe de primul seamăn
care-mi apare în cale. Și nici el nu-mi zăbovește prea mult în atenție.
Aparținem cu toții acestei singure lumi, însă pentru mine această realitate
este doar un motiv de frondă. Suspendat în viață și moarte, între totul și totul, aleg acest echilibru aparent
dezechilibrat în detrimentul rătăcirii. Nu am atins niciodată condiția
rătăcitorului: nepăsarea posedată de curiozități despre lume și oameni. Mă
preumblu între oameni dar fără să-i mai aud, fără dialog între suflete, fără
competiția blestemelor purtate individual. Dacă mi-ar fi în trebuință ocolul
pământului, atunci l-aș face însingurându-mă, dar nu singur. Aș porni la drum
însoțit de un aproape care să mă întrebe niciodată nimic, niciodată să nu-mi judece
gesturile, deciziile, acțiunile. Greșelile noastre trebuiesc iertate și
îndreptate de către cei care au șansa de a nu le face, cum altfel decât învățând
din ratările noastre.
Poate că nu
mai am răbdare cu mine...
Mi-e dor de
o noapte cu mine; mi-e dor de o noapte cu viul din mine...
Sunt și
suma defectelor mele...
Mi-e dor de
geniul grotesc al lui Niccolo (Paganini)!...
vineri, 5 iunie 2015
Nu există viață între alb și negru
Straniu animal este omul. Și-l simt tot mai debusolat, mai
rănit, mai incert. Există o singură diferență majoră între mine, ratatul sau
geniul și cei care mă blamează, acceptă sau admiră: timpul. Își permit judecăți
și completează din plin această neghiobie prin ipocrizia argumentelor care le
însoțesc afirmațiile. Prefer să-mi pierd timpul cu iubirea, măcar ea
construiește pentru a avea ulterior ce să erodeze. Iubirea este singurul
echilibru care nu necesită justificare. Ea face din mine un om mai bun pentru
ca tot ea să-mi determine dezumanizarea.
Iubim în multiple și diferite feluri, însă ura are o singură
față.
Iertăm inclusiv ceea ce nu ni s-a greșit, însă putem greși o
singură dată.
Am experimentat cu mult înainte ceea ce umanitatea încă se
chinuie a înțelege. Mi-am străbătut sinele, apoi ițele rațiunii, în timpul concomitent
al străbaterii lumii. Experimentând, trăindu-mă prin simțuri am înțeles că
nimic nu se poate schimba, nici în mine, nici în firescul ăstei lumi. Am complotat
cu rațiunea împotriva ființialului și am ales să exist doar la limitele
existențialului. Mă încep în fiece amurg, sfârșindu-mă în fiece răsărit. Nu-mi
doresc îngemănarea dintre ziuă și noapte, dintre lumină și întuneric, aleg
lupta dintre ele. Între alb și negru există infinite nuanțe de gri, însă
existența noastră e finită. Le ceea ce nu-mi este îndreptățit spre cunoaștere
răspund cu refuzul acceptării compromisului. Mi-e prea mult ceea ce cunosc
despre viață și semeni tocmai pentru că nu mai pot acumula și înțelege; mai grav
de atât, nu mai pot crede. Lumea aceasta este singura purtătoare de gri. Astfel
m-am înstrăinat ăstei lumi și ea de mine.
Prefer în detrimentul semenilor, umbrele lor...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)