marți, 23 iunie 2015

Despre rost și inutil



         Pășesc prin viață, ca tot neomul, printre gânduri cu rost și făr' de rost. Interferențele lor îmi conferă un echilibru tulburător. Nerostul unui gând atinge rostul altuia și gravitația devine doar suportabilitate afectivă. Ceea ce mi-a fost limpede a devenit incert, ceea ce a fost durere devenita o amintire oarecare. În anarhia acestui amestec nici nostalgiile nu-și mai află savoarea. Nici tristețea. Port cu mine gustul metalic al lacrimilor neîmpărtășite, acum ajunse șrapnel sufletesc. Sunt dependent de gânduri, de adulterul lor și metamorfoza ideilor născute din acest adulter. Mă simt din creștet până-n tălpi și fiecare pas este rostul pentru ce-i sangvin și nerostul pentru ce-am mai rămas viu prin mine. Mă târâri într-un soi de trebuințe fără argumente. La ce-mi folosește putința de a zbura, dacă nu am rădăcini și nici destinații de ajuns? Nu am unde mă duce, înspre ce mă îndrepta și dacă aș găsi o destinație, unde să mă întorc când mă știu în văduvia rădăcinilor? Preumblarea mea fără știința lucrurilor și a legilor care guvernează omul faptic, nu-i folosește de hrană Universului. Uneori și mie-mi sunt un străin straniu și-n acele momente din nou depind de gânduri, de rostul și nerostul lor. Sunt o simplă piatră înecată în lacrimi sărate de înger.   
         

luni, 22 iunie 2015

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (V)

 

Ne-am întâmplat datorită contrastelor. Îți vorbeam despre contradicțiile din noi, despre similitudinile noastre în războiul cu umanitatea, îndeobște cu nepăsarea și nimicnicia ei. Găsit-am un folos în orice, chiar și în neputință și delăsare; pentru mine a fost un motiv în plus să continui. Destule în comun, destule în contradicție; exact cum suntem noi oamenii, fiindcă în fiecare dintre noi sunt certitudini și îndoieli menite să ne clatine. Omul în sine este un paradox, însă paradoxurile noastre au avut o culpă comună: împlinirea prin orice mijloace păstrând aparența decenței. Drumul parcurs împreună ne-a descris în nefericirea și fericirea comună. Să înveți să iubești ceea ce nu știi despre celălalt, să accepți inițierea în absurdul cunoașterii, sunt poverile datorită cărora continuăm pe calea desăvârșirii. Să iubești împotriva dorinței, să persiști în trăire mai mult decât în canoanele rațiunii. Într-un final, să ajungi iubești cu o pasiune devoratoare propria-ți singurătate! 

Mă reîntorc la iarna plină de muguri...      

joi, 18 iunie 2015

Iubirea e...

 

         ... o vorbă-n purtată în vâltoarea vântului de seară. Degeaba i-a prins-o Homer lui Ulise în pânzele corabiei și tot degeaba Cervantes i-a agățat-o Donului Quijote în elicea morii, căci niciunul nu s-a dovedit demn în îmblânzirea ei.   Nimănui nu-i stă în putință potolirea ăstei vâltori, ca atare iubirea vine și se duce, păstrându-ne pe toți în capcana unei iluzii...

         ... o licărire rătăcită în privirea îndrăgostiților. Ea niciodată nu ține cont de culoarea irișilor, de nuanțele lor. De aceea curcubeul rămâne doar o punte spre rai, traversând abisul din oameni. Edenul ne este o frumoasă poveste, atunci de ce ar fi iubirea altfel?! Ambele trebuiesc tratate ca atare; în consecință, raiul și iubirea au în comun speranța că ambele există și că vom avea parte de ele. Ce ne este incert, ne păstrează-n iluzie...

         ... o unică trăire și totuși multiple interpretări. În fiecare limbă și dialect, iubirea se rostește altfel, însă se trăiește identic. O rostim în toate limbile pământului, ne mistuie în constanța incandescenței. O implorăm, o curtăm și suntem 70% apă. Ca atare, în noi nimic nu se va aprinde vreodată pentru a ne topi în lavă. Dacă iubirea ar fi un vulcan, noi am avea acces numai la cenușă. Suntem stăruință-n iluzia că undeva, cândva, cumva vom arde și ne vom contopi cu ea...  

Firescul



         Am cunoscut mulți semeni. Pot spune că mult prea mulți. Adaug, atât de mulți, încât pot afirma că i-am cunoscut pe toți. Socializarea, fie ea forțată sau nu, presupune comunicare. Stă în firea omului epatarea. Majoritatea falsează prin atitudinea abordată la prima interacțiune. Se caută mult prea evident impresionarea partenerului de conversație, uitându-se de natural, de omul firesc care ne locuiește pe fiecare dintre noi. Concursul de împrejurări se transformă în concursul orgoliilor, o luptă surdă și inutilă pentru putere sau jocurile seducției. Nimic mai fals, pentru că ulterior, timpul și nerăbdarea noastră ne va deconspira, va revela adevărul despre noi, despre cine și cum suntem.
         Intrăm în astă lume cu gena unei revolte asidue izbăvită prin instinctul conservării dinaintea propriilor slăbiciuni, neîncrederii, temerilor și fricii de supunere. Din nou, nimic mai fals! Personal mă supun doar legilor naturii, care includ cele ale fizicii, și firescului. Nu mă tem în trăirea a fi și nici în cea a fi eu. De la semenii mai puțin înțelepți am învățat despre eșecuri și consecințele lor, de la semenii înțelepți am învățat despre izbânzi și binefacerile lor. Cu siguranță pierdem multe și suferim enorm până la atingerea stării de echilibru, la acea pace interioară liniștitoare, edificatoare. În această traversare spre desăvârșire am aflat și gustul singurătății; inițial a fost mai amar decât amăreala fierei, acum are o savoare aparte, savoarea liniștii, a împăcării cu sinele, a împăcării cu semenii.
         Dacă mai iubesc ceva, acel ceva este firescul precum și sinceritatea care-l însoțește. Nu este vorba despre aroganță, curaj ori nebunie, este mult mai simplu: este vorba despre împăcarea cu sinele, cu ceea ce suntem cu adevărat...    

vineri, 12 iunie 2015

Nici o iubire nu mă poate schimba

 

         Orașul este pentru promenada celor care nu simt. Cândva mă întristam doar privindu-i pe cei iubesc promenada. Nu i-am întrebat ce știu despre viață; știam că nu vor știi ce să-mi răspundă. Viața se trăiește în fiece moment, pentru că ne supune încercărilor. Fiecare zi îmi este încă un pas spre desăvârșire, spre împlinirea menirii mele.  Tristețile mele mi-au întunecat sufletul și mintea și toate aceste tristeți erau adresate semenilor. Am trecut punți peste hăul din mine, m-am pierdut de umbrele trecutului și abia atunci am înțeles. Niciodată nu voi putea face un simplu gest pentru cei care nu sunt în nevoia lui. Niciodată nu voi irosi o vorbă bună pentru cel care nu stă într-o ascultare, mai întâi interioară, apoi a celor care au de dăruit.

         Vitregiile nu sunt altceva decât darul unei înțelepciuni târzii. Mi-au trebuit mulți ani pentru a înțelege. Iubirea, cea mai completă dintre trăiri este și cea mai vitregă. Nu putem înțelege iubirea dacă nu avem parte și de suferința din ea. Iubirea e complexul de trăiri prin care parcurgem infinitul de la plus înspre minus. Iubirea înseamnă schimbare, a celor ce o dăruie, a celor ce-o primesc. Dacă iubirea nu m-a schimbat, târându-mă obsesiv între om și neom, atunci nu am iubit, nu am cunoscut-o. Poetul iubește cu deznădejde, filozoful o refuză, însă cei aleși să se bucure de ea o vor face simplu, bucurându-se de tot ce are ea de oferit.

         Iubind nu voi schimba nimic, pentru că știu că nu mă pot schimba pe mine. În searbădul oraș al promenadelor, cineva are mereu ceva de oferit. Nu vă feriți de iubire, căutați-o, abateți-o din calea ei, supuneți-vă ei. Schimbați-vă în bine...      

Diferențe


         Aparținem aceluiași spațiu. Între cer și pământ locuim împreună stăpânul și sluga, eruditul și neghiobul, fecioara și depravata, bogatul și săracul. Oricare dintre noi poartă cuiva o dragoste nimicitoare. Deopotrivă purtăm și ura. Suntem tributari bucuriei și necazului, norocului și hazardului, fericirii ori agoniei. Fiindu-ne toate la îndemână ar sta în firescul lucrurilor un anost comun, un echilibru insesizabil prin simplitatea lui. Posibilitatea de a alege a fost și va rămâne anatema umanității. Ne diferențiem prin trăiri, prin alegeri, prin temperatura sângelui. Căci privindu-vă,  adeseori stau și mă întreb: cine se încumetă în afară de mine și alți câțiva eretici să trăiască totul până la capăt?!... 

joi, 11 iunie 2015

Iubindu-te sau iubindu-mă?

(Romeo și Julieta - Auguste Rodin)

         Iubindu-te mă simt în putința oricărui posibil. Lipsit de diferențele care pot fi între noi, mi-s în preaplinul erosului, voluptății, dorinței și sunt născute-n mine pentru a ți le dărui. Fără existența ta nimic din toate astea nu mi s-ar întâmpla. Mi-s evadare din rațiune, mă lepăd de pragmatism, îmi ucid singurătatea și demasc grotescul și frumosul ei. Am devenit sălbatic, primitiv, puternic instinctual și complet eliberat de ființialul abstract care mă definea. Așa mă știu iubindu-te și inima mea suferă în mistuirea sângelui. Însă mi-e bine și mi-e totul! Mi-s soare și ploaie, vânt și pământ, lavă și poli, nord și sud. Mi-s tot ce nu am fost și nu am știut că pot fi. Sunt astfel doar pentru ați le dărui, a mă dărui ție! Doar trebuie să te găsesc, să exiști...
         Dacă exiști, iubindu-mă astfel o să mă sufoci. Mă vei arunca într-o nefericire compensatorie fericirii tale. Voluptățile noastre vor naște tornada care ne va urca dincolo de îngeri. De acolo putem cădea numai în praful istoriei marilor iubiri. Uneori, un seamăn va citi despre noi și va lăcrima de emoție. Alteori vom fi cea mai potrivită ironie la adresa sorții. Nu-mi pasă de nimic din toate astea. Nu-mi pasă că voi muri iubindu-te, dar îmi pasă dacă voi muri pentru că tu ”iubindu-mă”!  
         Mi te închipui cea mai frumoasă pământeană, doar iubindu-mă.
         Nu ne-ar fi mai bine, iubindu-ne cu rândul?! Astăzi eu, mâine tu, niciodată în același timp, niciodată deopotrivă... 

Labirint


         De ce ți-aș mai spune câteva ceva despre mine? Sub ce motiv ți-aș mai rosti numele? Cui folosește dorința de împăcare? Mai dureroasă este tăcerea sau lipsa mea? Putem coborî mai jos decât în moarte? Cum poți iubi amestecul din mine, când același amestec te-a refuzat? Îți mai amintești când firea ta a ticluit o crimă asupra anonimei mele firi? Când nu există nimic între noi, unde dorești să aflu echilibru, în nimic? Necunoscând nimic despre agonie, ți-ai propus să mă salvezi de ea; nu încerci mai bine să mă salvezi de tine? Mi-ai vorbit despre temnița sufletului tău; vrei un sfat? Încearcă pictura! Îmi ceri să-mi impun senzații false; dacă rețin bine tu apreciezi mereu adevărul. Ți-ai schimbat cumva dieta? Mai curând schimbă-ți lecturile. Îmi ceri sufletul pus pe tapet, când sufletul meu nu are ziduri...
         Să continui? Mai bine tac!...  


miercuri, 10 iunie 2015

Cartea despre bucăți din oameni (I)

Fragilitate
 
      
         Restaurantul nostru este mic și cochet. Categoric, plecarea ei nu a rămas neobservată. Devenisem centrul atenției. Liniștea apăsătoare pentru mine devenise un timp al nerăbdării. Cu privirea o caut pe chelnerița care ne-a servit pentru a-i cere nota de plată. Se instalase în mine, cu toată forța de care este capabilă, nevoia singurătății. Nu eram în suferință, eram într-un disconfort rigid. În cele din urmă, din bucătărie apare și chelnerița. Îi fac semn că doresc să achit. Înclină ușor capul în semn de aprobare și se îndreaptă spre recepție. Are loc un dialog scurt cu tipa de la recepție, urmat de un zâmbet apoi dispare din nou în bucătărie.
         Cele cinci minute de așteptare m-au epuizat. Nu puteam ignora privirile celorlalți, așa că i-am înfruntat pe toți. la fiecare privire întrebătoare am răspuns cu întrebarea ”Ție ce-ți trebuie?”, la fiecare privire denigratoare feminină am răspuns cu provocarea unui flirt. Cu bărbații a fost mult mai simplu. Am folosit limbajul trupului și le-am transmis imitația unei furii devastatoare. Nu eram deloc iritat, însă mă deranja să fiu centrul atenției. Imaginația mea configura scenarii pentru ieșirea din decor, dar nici una nu se apropia de finalul pe care destinul mi l-a pregătit. Chelnerița îmi aduce nota de plată. Mă surprinde complet. Ținuta de lucru a fost înlocuită de o rochie de seară ușoară, albă, înflorată cu trandafiri roșii și un decolteu mult prea generos. Arunc o privirea estimativă scurtă. Ciorapi culoarea pielii, pantofi roșii cu toc înalt; mă întorc la chipul ei. Coafura tip coc aferentă serviciului fusese eliberată. Părul ei, un castaniu plăcut privirii, era prins într-o coadă lejeră și îi scotea în evidență ovalul feței. ”Frumoasă femeie” îmi spun, tocmai în momentul în care ea îmi pune nota de plată pe masă. Remarc și roșul unghiilor ei. Îmi amintesc de ea, semnul meu de carte. Începutul melancoliei îmi este brusc întrerupt de vocea sobră a chelneriței:
         - O să vină altcineva să vă ia banii. Eu mi-am terminat treaba aici. Mi-am permis să-ți comand un taxi. Te aștept afară!...
         Se întoarce și se îndreaptă spre ieșire. Este a doua femeie care-mi artă spatele în această seară. În jurul meu clientela este din ce în ce mai contrariată. Mie îmi convine de minune și zâmbesc trufaș întregului restaurant. Două femei frumoase, eu și o singurătate promițătoare dinaintea mea. Consult nota de plată și achit; de această dată fără bacșiș generos, fiindcă cea care mă servise nu era beneficiara bacșișului.
         Câte se pot întâmpla în mintea noastră. Câte gânduri ne străbat într-un timp atât de scurt. De la carminul unghiilor fostei mele iubite, la roșul trandafirilor de pe rochia chelneriței, apoi la roșul din fața ochilor mei. Abia acum percutasem la ceea ce mi-a spus chelnerița: ”Te aștept afară!”. În loc de curiozitate încep să simt o frustrare imensă. Drept cine mă ia?! Crede ea că generozitatea decolteului, picioarele și spatele zvelt și o privire neagră, certă, căutătoare și sfidătoare este suficient pentru a-și permite familiarități cu mine? O, da! Foarte probabil o să-i cer socoteală. sau poate că nu merită. Ce tâmpit sunt! Mă muncesc părea mult cu gândurile mele, însă hai să fim serioși, cine nu o face?
         Ies din restaurant. Ea mă așteaptă fumând în bătaia adierii de seară. La o adiere mai hotărâtă rochia i se lipește de fund. Nu mă pot abține să nu remarc spectacolul cărnii. Dumnezeule, ce femeie! Doar chelneriță?!  Mă cert pentru prejudecățile mele. Mă gândesc la fosta, semnul meu de carte. Îmi impun gândurilor ideea că ea este mai frumoasă decât buchetul trandafiriu din fața mea. Sincer, mereu mi-au plăcut cărțile mai mult decât florile. Războiul rozelor cu rândurile subjugate gândurilor a fost mereu un război inutil, pierdut dinainte. Simplitatea poate fi convingătoare doar genului feminin, nouă ne-au plăcut mereu provocările, luptele, adrenalina. Dintotdeauna, femeia a fost pentru mine sursa puterii interioare, una dintre motivațiile pentru a fi. Nu mi-a fost vreodată mai mult decât o muză, însă nici nu am coborât-o vreodată în infernul gândurilor. Însă revin la mine, la Roza Vânturilor - nume dobândit după bătaia rochiei în adierea vântului serii - și la așteptările ei. Știu despre mine suficient încât să nu irosesc timpul meu și nici pe cel al Rozei. Nu voi fi eu cel care-i va uda florile, nici în astă noapte, nici în viața care va urma. Mă îndrept spre taxiul care aștepta în fața restaurantului. Bunul simț mă obligă să-i spun Rozei măcar un mulțumesc.
         - Mulțumesc pentru gest domnișoară. Categoric, și pentru taxi.
         Își aruncă țigara și se apropie de mine.
         - Nu fi ipocrit! Nu am chemat taxiul pentru tine, l-am chemat pentru noi. Mergem unde dorești tu să bem ceva. Nu la tine, nu la mine. Nu este una din acele nopți, cel puțin nu acum. Își deschide ușa singură și se urcă în spate. Ușa rămâne deschisă. Aleg să mă cobor la geamul șoferului și-l rog să-mi comande un alt taxi. Șoferul este puțin surprins dar îmi face hatârul. Roza trage ușa deschisă, deschide geamul și își aprinde o țigară. Are loc un scurt dialog cu taximetristul. Acesta pornește doar pentru a muta mașina mai în fața cu câțiva metri. În cele din urma apare și taxiul meu. Deschid ușa și din el coboară fosta, semnul meu de carte. Categoric că sunt surprins. Mă privește și îmi zâmbește.
         - Deja pleci? Asta înseamnă că mergi să bei ceva. Mă bucur că te-am prins. Dacă vrei te duc eu, dacă îți este în drum, sau împărțim același taxi. Mă lași acasă și ulterior te privește...  
         - Nu sunt decis unde să mă îngrop în astă noapte. Te duc acasă și mă decid după. Te-ai întors. Înțeleg că a rămas ceva nespus. Să mergem. Vorbim în taxi...
         Îi dau taximetristului adresa ei și pornim. Taxiul Rozei pornește la rându-i pe urmele noastre. Am două nedumeriri: revenirea semnului de carte și Roza vânturilor. Normal, o iau în ordinea prezenței.
         - Ce dorești să știi? Ce mai pot face pentru tine?...
         - Dragul meu, acest tine mă deranjează puțin. Cu toate că ne-am înstrăinat, trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut să aud noi. Ce mai pot face pentru noi. Știu că noi este ceva primitiv acum, că ultimul an a fost unul de complezență din partea amândurora, însă... după ce am plecat din restaurant am realizat că îmi lipsești. Nu știu dacă te mai iubesc, Sentimentul este incert în mine. Dar știu că faptul că nu mai suntem, doare. Numai la asta mă gândesc de când am plecat. Mi-aș dori să nu fim definitivi, să lăsăm spațiului dintre noi o cale de comunicare. M-am întors să-ți spun că la nevoie poți să mă cauți oricând. Dacă îți va fi greu mă poți suna. Știu că îți va fi greu, pentru că te cunosc. Nu fugi de mine, eu una nu voi fugi de tine. Când va durea mai tare te voi căuta. Dovada este această revenire, Este un moment de slăbiciune, dar este unul firesc. Avem un timp al nostru în care am fost totul unul pentru celălalt. Nu-ți cer să nu ne despărțim, te rog să nu închidem trecutul. Cel puțin nu așa!...
         - Draga mea, ne-am crescut într-o sinceritate aparte. Tăcerea din această seara pentru mine a fost edificatoare. Nu regret nimic din trecutul nostru. Nu am nici o așteptare de la mâinele nostru, însă acest nostru, acum înseamnă un tu și eu printre oameni, pierduți printre ei. Foarte posibil, îmi va fi greu și mie, însă un telefon nu ne va rezolva problemele. Nu substituim sau completăm un gol din noi recidivând. Mă poți suna, însă eu nu o voi face. Știi că nu sunt un grobian, dar eu nu te mai iubesc. Îmi asum cele afirmate. Acum te doare mai tare. Știu, dar dacă te-aș minți și aș fi la fel de fragil ca tine ne-aș minți pe amândoi. Ești semnul meu de carte, eu sunt cartea răsfoită la nesfârșit. Pentru tine sunt un deja-vu fără perspective. Tu pentru mine ești dezamăgirea unui premiu nemeritat. Nu te merit, nu mă meriți. Ne-am consumat într-un prea devreme. Avem prietenia noastră înainte, avem empiricul în trecut. Motivația de a fi într-un noi, acel noi a cărui lipsă acum te doare, nu există. Real, nu pot avea garanții decât despre trecutul nostru, despre viitor?!.. îmi va vorbi timpul și faptele permise de el!
         - Ai dreptate! Am un deja-vu. Acesta este motivul tăcerii mele din ultima vreme. Dar nu același motiv m-a readus aici, în această conversație. Pentru că am ajuns și eu voi coborî, te rog doar să te gândești la cele spuse. Fiecare zi următoare mă voi muta pe altă pagină din carte. O să-mi placă recitirea în braille, pentru că nu-mi mai ești aproape. Te sărut dragul meu...
         Mă sărută pe obraz, apoi coboară. Se uită mirată la taxiul din spatele nostru.
         - Du-mă, te rog, la cafeneaua La Strada, îi spun taximetristului.
         La Strada este una din locurile mele preferate. Lume bună, educată, muzică bună care se ascultă în liniște și un barman excepțional, care nu greșește niciodată. Are o imaginație profesională încântătoare. Dacă îți dorești o beție devastatoare fără mahmureli criminale și o maximă discreție, La Strada este locul potrivit. Fiind în mijlocul săptămânii și la o oră decentă a serii, cafeneaua este aproape goală. Câțiva clienți de-ai casei își omoară timpul cu un pahar de orice în față. Caut o masă cât mai discretă și după alegerea cea mai bună mă opresc la bar.
         - Bună seara. Un bourbon dublu, un espresso dublu, o apă plată la temperatura camerei și gheață separat. Trimite-mi-le la masa din colț, te rog. Nu te grăbi. Trimite-mi și două țigări de foi, te rog. Mulțumesc...
         În drum spre masă privesc pe geam și remarc că taxiul rozei staționează în fața cafenelei. Îmi place Roza, îmi place determinarea ei, dar îmi displace modul ei de acțiune. Mă așez, îmi pun sacoul pe un fotoliu alăturat și îmi aprind o țigară. Roza intră în cafenea. Pășește ferm până la bar. Toți ochii din cafenea o țintuiesc. Adevărul este că femeia asta știe ce vrea. Domină complet spațiul din jurul ei, însă spațiul ei nu îl include și pe al meu. În semiobscuritatea cafenelei, roza este promisiunea perfecțiunii păcatului neîmplinit. Sunt prea detașat ca să-mi pese, dar nici foarte detașat din moment ce mă traversează tot soiul de remarci, în ceea ce o privește. Îi spune ceva barmanului, mă indică și vine spre masa mea. Zâmbește, într-un soi de absență controlată, educată, dar fără să mă privească. Surpriză! Roza se așează la masa din fața mea. Credeam că mă pricep la femei. Puteam paria că-și va forța norocul și se va așeza direct la masa mea. Ne privim. Tăcere. Altă tăcere, fără provocări, fără amintiri, fără promisiuni, precum în cazul tăcerii dintre mine și semnul  meu de carte. Mă sesizez cu privire la insistența cu semnul de carte și al meu. Riscă să devină o obsesie. Fosta este o mică canalie. Știe cum să mă stârnească. Sunt convins că nu-mi va fi ușor fără ea, dar nici nu s-a terminat încă. Semnul meu de carte știe cum să mă atingă, să mă citească, să mă răstălmăcească. Este una dintre puținele care știe cum să pună mâna pe mine. Of, Doamne! Ce trup, ce trăiri, ce freamăt pe ea în contopirile noastre! Nici Roza nu-i de lepădat. Acum o văd mai bine. Fumează relaxată. Stă picior peste picior, și-a lăsat capul pe spate, spatele este complet relaxat și-și mișcă într-un balans ușor piciorul de deasupra. Are niște picioare fata asta, atât de lungi și frumoase, că-mi trezește tot soiul de elucubrații. Mi-ar place să fiu un petrolist și să-i forez  adânc pântecul până-i schimb sângele cu petrolul vechi din opaițul la lumina căruia s-au iubit bunicii mei. Chiar s-au iubit bunicii mei. Nebunește. La noi în familie nu a divorțat nimeni, niciodată. Zici că tot neamul s-a născut în prizonierat. că ăștia pe unde merg se țin numai de mână, unul pe celălalt. Deh! Ce știu eu despre iubire?! Sau ce știu ei, mai bine să mă întreb?!... În decolteul rozei, cu siguranță că s-au uzat multe retine. Eu nu-i înțeleg pe voyeuri. Păi ori te bucuri și te muncești, ori nu! Stai și te uiți ca greierele la stafidă și te întrebi dacă furnica ar sta la un număr între cele două fierberi ale borcanelor cu zacuscă din bucătăria bunicii. Pfff! Iarăși am ajuns la bunicii mei. Sexul și iubirea au în comun doar pofta. Sexul cea carnală, iubirea cea afectivă. Oricum i-aș zice, tot poftă se numește.                             
         Barmanul mă smulge din gânduri. Pe tăviță are două comenzi identice. Se oprește la masa Rozei și o servește. Un dialog scurt, un schimb de amabilități, apoi în sfârșit și comanda mea. Barmanul pune tăvița pe masă, se apleacă discret spre mine și-mi spune:
         - Doamna a comandat exact ce ați comandat și dumneavoastră. M-a rugat să vă spun că vă invită la masa ei și că rândul acesta îl plătește ea.
         Barmanul se uită la mine cu un zâmbet larg și în privire îi observ povața: ”E momentul tău prostane! Nu-l rata!...”. Îi zâmbesc, îi spun să-mi lase comanda la masa mea și să nu-și facă probleme pentru existența mea; consider că mă descurc. Își cere scuze, îmi lasă comanda și pleacă la bar. În drum spre bar îi face un semn discret Rozei, cum că sunt cam defect, prin care îi dă de înțeles că acțiunea și determinarea sunt doar în fieful ei. Roza își ia bourbonul în mână, se ridică și se mută la masa mea. Își trage un fotoliu lângă mine. Mult prea aproape de mine. Se apleacă pentru a-și stinge țigara. În timp ce strivește mucul de fundul scrumierei, decolteul ei îmi revelează de ce există paradisuri fiscale: pentru ca să-ți poți permite o asemenea amantă. Sincer? Prin decolteu ei am văzut până-n insulele Cayman. Își sprijină cotul de brațul fotoliului meu, încheietura mâinii de umărul meu, iar șoapta ei îmi gâdilă urechea într-un mod neplăcut:
         - Nătăflețule domn, din ce în ce mai simpatic, tu nu te-ai născut ca să fiu eu refuzată, mai ales că nu ți-am cerut nimic. Știi cumva cum arată iadul? Nu vrei să ți-l arăt? Pentru că eu vreau!...
         Își procură o țigară din pachetul meu. Mă privește fix, ridică țigara și-mi aruncă între două zâmbete: ”Dă-mi foc!... și nu te rog!”.
         Mă gândeam plin de iritare: ”Nu ești deja aprinsă?!”. Mi-a cerut să-i dau foc, nu un focBrusc mi se face dor de semnul meu de carte!...


marți, 9 iunie 2015

Cartea despre bucăți din oameni

Prolog

Stăm față în față, împărțind aceeași masă în restaurantul în care ne-am cunoscut. Față în față, poziții de forță. Restaurantul cu un decor mult prea încărcat pentru gusturile mele absoarbe acum și amintirile noastre. Prea multe sunt, amintirile, prea mult timp înseamnă împreună. Am comandat ca de obicei, dar nici unuia dintre noi nu-i este foame. Singura poftă existentă în noi este pofta de viață, dar această pofta nu ne include. Știm amândoi despre lipsa reciprocității, dar ne lipsește cuvântul de pornire. S-ar putea crede că suntem într-unul din acele momente care se pot identifica cu momentul adevărului, însă adevărul este simplu: viața va continua fără noi, doar că nu ne-am spus-o încă, nu ne-am lămurit. O tăcere nefirească și apăsătoare ne separă de viitor, de libertatea trăirilor, cea ființială.
Ea-și privește acum unghiile. Probabil se gândește că eu ar trebui să fiu cel care pornește tăvălugul destăinuirilor, sau poate că se gândește că mi-ar fi mult mai simplu dacă ar începe ea. Îmi fac prea multe gânduri despre agitația din ea, mai ales că nu sunt deloc îngrijorat de cum va decurge totul. Oare să o întreb dacă mă mai iubește sau să-i spun eu direct și brutal că nu mai simt nimic pentru ea?! Nici una dintre variante nu-mi pare prea ortodoxă. Ea a însemnat prea mult pentru mine pentru a o răni, plus că eu am fost mereu genul galant, mai ales în ceea ce o privește. Da! Mai bine tac și aștept un semn din parte-i. Însă ea se încăpățânează să tacă și să-și privească unghiile. Ne-am iubit! Frumos și nebun uneori, deopotrivă sufocant și ridicol în singurătățile noastre. Nu cred că și-a găsit pe altcineva. Aș fi știut, simțit, dar totul este posibil mai ales că în ultima vreme am fost mult prea absent din relație. Eu nu am pe nimeni. Nici măcar nu simt nevoia unei alte provocări. Mi-e bine cu mine, cu pasiunile mele, cele care sunt la vedere și care mă definesc.
Ni se servește mâncarea. Paharele noastre de vin sunt neatinse. Chelnerița mă privește discret, însă întrebător. Știe, simte ceva, dar nu își asumă rolul arbitrului. De ce ar face-o? Foarte probabil să fie la rându-i inclusă în tratamentul universal care ne vindeca de iubire. Poate la rându-i, acasă are parte de aceeași singurătate în doi pe care și noi o împărtășim. Ridic privirea și o fixez. E frumușică. Și atât! Mă regrupez rapid în gânduri pentru că încă suntem împreună, aici, acum, la aceeași masă. Îmi cobor privirea înspre ea și mă simt rușinat. M-a surprins părăsind-o și în gândurile pe care le-am purtat pentru câteva momente chelneriței. Zâmbesc stingher. Să-mi cer scuze? Să-i mai explic despre ce este vorba? Să profit de moment și să încep sfârșitul? Îi privesc unghiile carmin, urc pe degetele delicate și ... Nu mai poartă inelul de la mine! Sunt iritat! Putea măcar să-mi spună că renunță la simbolul a ceea ce pentru mine cândva a însemnat iubire. Mă uit în jur și remarc că suntem priviți cu emfază și curiozitate de ceilalți. Femeile mă privesc ușor încruntate, nemulțumite de statutul lor de posibilă victimă a societății patriarhale, însă bărbații... privirile lor diferă. Unii mă cred netot, alții neputincios. Unii mă invidiază pentru frumusețea ei, alții se bucură pentru stinghereala noastră. Foarte probabil unii mă cred o găgăuță pseudoimpotentă și-și fac planuri în imaginație despre cum le-ar sta în locul meu. Mă încrunt, pentru că nu vreau să-mi cedez locul meu din lumea asta mare. Nu are nici o legătură cu ea, are legătură strict cu egoul meu imens. Nu mă iubesc nespus, dar nici nu mă dau ăstei lumi doar de amorul artei. Arunc câteva amenințări cu privirea apoi revin al ea. E amuzată. M-a prins din nou. Începe să râdă.
-         Ești ca o carte. Poți fi citit oricum, oriunde și în orice condiții. Eu am ajuns
la finalul ei. Mi-a plăcut și sunt convinsă că voi dori cândva să o recitesc. Dar nu acum. Plec, însă îți las o amintire cum îți place ție. Îți spun că eu sunt semnul tău de carte.  
          Se apleacă înspre mine. Degetele ei delicate îmi mângâie obrazul, palma ei se strânge și îmi mângâie fața. Vârfurile degetelor ei coboară de pe frunte pe linia fermă a nasului, rătăcește un moment pe buze, îmi redesenează bărbia, în cele din urmă se pierde în umbra gâtului.
-         Asta este pentru recitirea în alfabetul Braille, atunci când voi fi bătrână și
tu în nicăieriul lumii... Știu! Nu te ridica. Ai pentru mine o reverență. Am primit-o deja!
          Instinctul îmi spune că primul ei pas spre ieșire va fi și ultimul din viața mea. Și umbra ei îmi mai spune:
-         Să nu fii al lumii, să-ți rămâi al tău! Păstrează-te între copertele cărții...

Nu mai cred...



Eu nu mai cred în nimbul tău iubito
și nici în patima uitată în budoar,
din mine viața-am izgonit-o,
sunt jumătatea goală din pahar;
eu nu mai cred în toate cele spuse
și nici în gestul tandru ”mai rămâi”,
îți las amurgul inimii răpuse,
între iubiri îmi vei rămâne, cea dintâi...

Despre tot mai puținul din mine (IV)


         Starea vremurilor din mine: imponderabilitate. Nu văd mai departe de primul seamăn care-mi apare în cale. Și nici el nu-mi zăbovește prea mult în atenție. Aparținem cu toții acestei singure lumi, însă pentru mine această realitate este doar un motiv de frondă. Suspendat în viață și moarte, între totul și totul, aleg acest echilibru aparent dezechilibrat în detrimentul rătăcirii. Nu am atins niciodată condiția rătăcitorului: nepăsarea posedată de curiozități despre lume și oameni. Mă preumblu între oameni dar fără să-i mai aud, fără dialog între suflete, fără competiția blestemelor purtate individual. Dacă mi-ar fi în trebuință ocolul pământului, atunci l-aș face însingurându-mă, dar nu singur. Aș porni la drum însoțit de un aproape care să mă întrebe niciodată nimic, niciodată să nu-mi judece gesturile, deciziile, acțiunile. Greșelile noastre trebuiesc iertate și îndreptate de către cei care au șansa de a nu le face, cum altfel decât învățând din ratările noastre.
         Poate că nu mai am răbdare cu mine...
         Mi-e dor de o noapte cu mine; mi-e dor de o noapte cu viul din mine...
         Sunt și suma defectelor mele...  
         Mi-e dor de geniul grotesc al lui Niccolo (Paganini)!...

vineri, 5 iunie 2015

Nu există viață între alb și negru


         Straniu animal este omul. Și-l simt tot mai debusolat, mai rănit, mai incert. Există o singură diferență majoră între mine, ratatul sau geniul și cei care mă blamează, acceptă sau admiră: timpul. Își permit judecăți și completează din plin această neghiobie prin ipocrizia argumentelor care le însoțesc afirmațiile. Prefer să-mi pierd timpul cu iubirea, măcar ea construiește pentru a avea ulterior ce să erodeze. Iubirea este singurul echilibru care nu necesită justificare. Ea face din mine un om mai bun pentru ca tot ea să-mi determine dezumanizarea.
         Iubim în multiple și diferite feluri, însă ura are o singură față.
         Iertăm inclusiv ceea ce nu ni s-a greșit, însă putem greși o singură dată.
         Am experimentat cu mult înainte ceea ce umanitatea încă se chinuie a înțelege. Mi-am străbătut sinele, apoi ițele rațiunii, în timpul concomitent al străbaterii lumii. Experimentând, trăindu-mă prin simțuri am înțeles că nimic nu se poate schimba, nici în mine, nici în firescul ăstei lumi. Am complotat cu rațiunea împotriva ființialului și am ales să exist doar la limitele existențialului. Mă încep în fiece amurg, sfârșindu-mă în fiece răsărit. Nu-mi doresc îngemănarea dintre ziuă și noapte, dintre lumină și întuneric, aleg lupta dintre ele. Între alb și negru există infinite nuanțe de gri, însă existența noastră e finită. Le ceea ce nu-mi este îndreptățit spre cunoaștere răspund cu refuzul acceptării compromisului. Mi-e prea mult ceea ce cunosc despre viață și semeni tocmai pentru că nu mai pot acumula și înțelege; mai grav de atât, nu mai pot crede. Lumea aceasta este singura purtătoare de gri. Astfel m-am înstrăinat ăstei lumi și ea de mine.
         Prefer în detrimentul semenilor, umbrele lor...