marți, 29 decembrie 2015

În anotimpul pradei


         O țigară aprinsă în colțul gurii. Scrumul desenează buze pe coapsele tale. Ar mai fi loc de încă un reproș, dar tocmai mi-ai sorbit ultima fărâmă din ceea ce cândva puteam numi vanitate. M-ai absorbit complet. Mă chinui să respir în măruntaiele iubirii tale...

         Mi-aș bea mințile, dacă ele nu ar fi la tine...

         Înainte de a te cunoaște iubeam răsăriturile.  Înainte de a te iubi pe tine aveam și apusurile. Acum locuiesc într-un labirint fără ferestre; nici măcar pe zidirile interioare...

         Sângele tău are aroma cognacului învechit în anii nesfârșitei melancolii. Carnea mea miroase a țărâna din podgoria dializelor tale...

         Cu tine am trăit totul! Și până la tine, trăit-am oare ceva?! Cel mai probabil, platitudinea infinitului...

         Cu tine mi-au reușit ambele iluzii: amărăciunea și fericirea. Între ele nu ne-a mai rămas nimic...

         Când nu ești, tânjesc la un cognac și o țigară...

         Singurătatea mea are rafinamentul tău...

luni, 28 decembrie 2015

Necuvintele...

(Poarta iadului - Auguste Rodin)


         Am ales să mă rămân în tăcere. Am ales să trăiesc în afara oricărei rostiri. Însă, încă mă pot înscrie la cuvânt dinaintea hârtiei. Pe buze-mi stă pecetluit tot desfrâul adunat în furia tăcerii. Atunci, din nou, am ales. Să-mi cobor desfrâul în călușul palmelor. Apoi să-l mut în vârfurile degetelor, prin a căror mișcare știută numai de mimul neastâmpărat al minții, să te înfirip în fumul țigării. Primitivismul desfrâului meu frivol te știe firavă. De-un viu neverosimil. În nevoia unui asediu nesfârșit și nestăpânit, stârnit din parte-mi.

         Tăcerea mea îți vorbește atingeri...

         Senzualul...
        
         Niciodată mai departe de preludiu...
        
         ... mi-e permis un singur păcat: sărutul.

         Buzele noastre se caută de tăceri...

         Gurile noastre flămânde se caută de necuvinte...

duminică, 27 decembrie 2015

Lună plină

 

          Încă puțin și se termină. A fost un an greu. Pentru toți. Cei care spun că au avut parte de un an bun se mint singuri. Nu există ”un an bun”. În cel mai fericit caz, satisfăcător. Un an întreg, 365 de zile, înseamnă o vârstă. Un an înseamnă experiențe care ne-au bucurat, ne-au adus în lumină întreținând iluzia speranțelor personale, însă pentru majoritatea înseamnă neșansele care i-au trecut de partea eșecului, ceea ce cu certitudine este o dezamăgire.

          Nu am scris nimic în ultima lună. În fapt, am scris sporadic, însă m-am recitit și m-am considerat prea rutinat pentru împărtășirea acelor gânduri. Am șters tot ce am scris. Am preferat un decembrie al trecutului, un decembrie al unui viu supus nostalgiei. Recunosc! Nu mi-a adus nimic. Nu mi-a revelat tresărirea unei bucurii, oricât ar fi fost de mărunte. În acest decembrie m-am locuit între gânduri, între lumi lipsite de orice perspectivă. Și atunci am ales neutrul, acea stare care te detașează până și de sinele resimțit doar prin absență. N-am perpetuat, n-am ocrotit, n-am renunțat, nu am fugit! M-am regăsit doar în simplitatea respirației.

          Nu mi-au plăcut niciodată gândurile care au început cu ”dacă”. Reflectă stări și situații ipotetice. Sunt pierdere de vreme. Identice sunt și gândurile care încep cu ”poate că...”, ”am fi putut să....”, ”cred că...”. Lipsa ipotezei nu va induce niciodată concretul. În cel mai pozitiv caz îmi va forța mâna pentru a a-mi demonstra mie, cel care nu crede decât în palpabil și concret, că absurdul are arareori valoarea unui răspuns la întrebările fără răspuns. La fel este și acum când scriu. Stau în fața cu un pahar de vin și îl privesc lipsit de orice tentație sau interes. Paharul mă ”privește” la rându-i de câteva ore bune. Licoarea și sticla nu vorbesc, altfel ne-ar reproșa multe, multora. Cel puțin, pentru un moment mai lung, am renunțat la cognac și mere coapte. Însă nu am renunțat la absurd. Absurdul este și limpezimea vinului, nesfârșirea ceții din oraș, sau galbenul lunii pline. Absurd îmi este și tentația absurdului. Pentru mine nu se anunță nimic, nu se pregătește nimic în afara bătăii secundei, ceea ce înseamnă revenirea mea printre contemporanii lipsiți de etica existențială, de prezența unei nevoi subțiri dar reale. Sunt tot mai departe de orice împlinire, de orice gând aparținând unui concret.

          Aparțin respirației, absurdului și lunii pline...