poem despre tine

am împărțit foarte multe,

ne-am spus foarte multe,

dar mie mi-au rămas câteva spovedanii,

câteva lucruri nespuse.

da! ți-e frică de schimbare.

preferi a-ți imagina că poți scăpa în loc să încerci schimbarea.

renunți la ceea ce poți avea agățându-te de speranță,

însă regret că nu ți-am spus că speranța este pentru lași.

ai supraviețuit doar pentru că ai rămas fidelă clișeului

”dacă eșuez pot pierde totul!”.

știi!, viața nu ar trebui sa fie întâmplătoare.

nici o întâmplare.

dacă vrei un argument ți-l pot oferi,

tardiv, dar el se perpetuează în tine atemporal:

”ceea ce primim nu are nici o legătură cu ceea ce merităm!”.

te țin minte căutând un motiv pentru atâta tristețe în lume;

ți-l ofer și pe acesta: ”prea mulți primim o a doua șansă!”.

te-ai temut să mă iubești,

deși te-am învățat despre tine,

spunându-ți insistent

că la fiecare nivel al sufletului există o ușă de ieșire.

mă întorc la speranță

și la argumentul lașilor:

”nu putem avea orice, dar putem spera că putem avea orice!”.

mai este ceva ce nu ți-am spus,

dar ți-am dat de înțeles adeseori,

cum altfel decât iubindu-te,

pentru că iubindu-te

am ales să-mi trăiesc viața la înălțimi nedefinibile

decât să aștept să-mi crească aripi.

însă tu, nerespingându-mi iubirea,

m-ai respins pe mine,

de teama morții. a sufletului. al tău sau al meu,

acum nu mai contează.

ce nu ți-am spus, poate pentru că nu ai fost pregătită, este că

apropierea morții nu schimbă cursul vieții,

ci doar ne amăgește cu schimbarea.

și, da! mea culpa! uneori te-am ignorat,

pentru că mă întristai!

și când la final vântul mi te-a luat,

tristețea mi-a lăsat-o tot mie...

Atingerile atemporalului noi

rutina cotidiană mă-nvață despre semeni

mult mai mult decât despre mine;

din ea extrag învățături,

împlinesc certitudini,

apoi le amestec cu amintirile despre tine,

despre noi,

iar rezultatul îl împart cu singurătatea.

nu sunt mai presus decât omul oarecare

și nu am prețuit suficient împreunarea clipelor noastre.

atunci totul îmi părea în plin și în viu,

acum toate acelea,

pe care nu le mai pot spune,

nu le mai pot repeta,

îmi par neajunsuri și ruperi din carnea vie a nostalgiei.

draga mea, din acest departe îți mai spun

că nici o devenire nu-i posibilă

fără retușuri trupești,

cu dureri ajunse cicatrici.

nu există devenire fără gustul sărat al sângelui,

nu există nici o devenire fără umbra arțăgoasă a unei foste iubiri,

însă draga mea,

adorata mea,

degeaba îmbătrânesc eu înțelept

câtă vreme sufletul meu îmbătrânește înțepenit

în memoria acestei vechi iubiri.

posibil să fim primiți doar cu numele

în panteonul marilor iubiri,

însă nu s-a construit încă catedrala

căreia să-i pot dona altarul sufletului ruină...  

Amnezia mea te ține minte

Concretul nostru s-a mutat în alții

sau într-un timp intangibil,

atât de îndepărtat încât nici gândului

nu-i stă în putința înțelegerii depline,

însă mă întreb cui folosește a înțelege

de ce timpul se scurge

numai în defavoarea truditorilor într-ale iubirii?!

Trădarea cărnii o simt în fiecare îmbrățișare străină mie,

trădarea sufletului în fiecare sărut refuzat.

În târziul meu se naște o amnezie

care-mi aduce a un preludiu al dezrădăcinării din mine.

Poate că Dumnezeu mă provoacă

propunându-mi o împăcare cu mine,

cu trecutul plin de tine,

cu prezentul în care nu mă sunt,

cu mâinele nimănui.

Afară se agită acum o zăpadă incertă,

în mine se zvârcolește un spasm al neuitării.

Tâmplei mele îi lipsește sărutul tău,

sânul tău,

pântecul tău,

palmelor mele le lipsesc dorințele tale.

Curatul delir care mă dezrădăcinează

îmi spune:

nici amnezia nu mai e ce-a fost,

nici iubirea ceea ce știam!

Tot el, delirul, îmi răspunde:

”Iubirea este ceea ce ți se întâmplă acum!...”

Închipuie-ți că încă te iubesc

am rămas aici nemaiașteptând nimic.

când ai plecat nu mi-ai luat doar sufletul,

mi-ai luat și cuvintele,

și, vezi tu,

luându-mi-le,

mi-ai luat tot ceea ce am fost până la tine.

mi-ai luat toate mărturisirile despre tine,

toate șoaptele nopților noastre,

toate te iubescurile.  

mi-ai lăsat un dor nemărginit

și un singur gând,

gândul la tine.

aparțin locului care de-atunci nu poate justifica nici un răsărit

și doar datorită îngustimii inimii mele

îmi păstrez echilibrul

pășind pe versatila linie a vieții.

mă caut de urmele tale

străbătându-mi sufletul în toate direcțiile

în care ai putut pleca.

nemaiavând nimic de pierdut

ți-aș spune că încă te iubesc,

dar cum cuvintele mele sunt la tine,

te rog,

închipuie-ți că încă te iubesc...

Cronicizare

Ceea ce noi numim iubire alții numesc păcat.

Omul are dreptul la eroare,

la judecată și prejudecăți,

dar dincolo de veghea lumii

nouă ne rămâne tot timpul păcatului.

Păcatul acesta ne definește,

ne potrivește,

iar lor, celor din culmea veghii,

le trăiește viața!

Noi cu surghiunul iubirii,

ei cu iluzia descompunerii ei în fărâme,

să le-ajungă și lor.

Nu-i putem învăță să iubească,

nu-i putem dezvăța să ne judece,

nici măcar nu merită să le corupem rațiunile.

Tu doar iubește-mă, adorata mea,

așa cum m-ai învățat să te iubesc,

sau mai bine
îmbolnăvește-mă de tine...