miercuri, 24 februarie 2016

Scotch


         Timpul nu iartă pe nimeni. El nu are niciodată vreun interes. Știu că suna a ipocrizie însă timpul își urmărește menirea: curge. Cade în fiecare dintre noi cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare gând care ne străbate, apoi ne părăsește. Nici în cazul meu,timpul nu face vreo excepție. Este trecut de miezul nopții și somnul mă refuză la fel cum o face de vreo treizeci de ani. Mai devreme simțeam nevoia asiduă să mă sting în dependența de nicotină, așa că am ieșit pe terasă. Pauzele mele de viciu suportă mereu acompaniamentul unei licori. Mai mereu este cafeaua, dar în această seara nu. Nici cognacul. În această noapte târzie, în paharul meu de pe birou și-a făcut loc un scotch autentic, cu vechime de 12 ani. Nimic pretențios, un scotch pe care îl poți cumpăra din orice magazin, chiar și de la o alimentară de cartier de la parterul unui bloc. Nici nu știu dacă ceea ce apare pe etichetă este și adevărat. Mă refer la vechimea alcoolului distilat. Acei 12 ani. Chiar nu are relevanță pentru că este vorba despre timp. Despre minute, ore sau zile. În cazul de față mii, zeci de mii sau sute mii. Unități de măsură irelevante. Ca și timpul. Este irelevant. El contează doar dacă asortează destinului un eveniment major, o întâmplare pe care în majoritatea cazurilor o resimțim ca fiind vecină fericirii. Timpul are valoare doar în apropierea finalului de drum. Acel drum pe care îl parcurgem cu rostul sau nerostul vieții.
         Mai devreme, pe terasă, ținem paharul cu scotch în lumina lunii și studiam alunecarea lichidului gălbui pe pereții paharului. Acest gest se vroia doar o deparazitare a sinelui de gânduri. Nu sunt aceleași de ieri, foarte probabil cele de mâine, adică nu sunt obsesii. Sunt fulgerele necugetate ale conștiinței, fără puterea neîngăduitoare a introspecției. Chiar mă gândeam că am nevoie să scriu, că aș putea să scriu despre această stare a nimicului, a lipsei concretului ființial, copiindu-l în atitudinea literară pe Proust. Mai precis, să bat câmpii cu grația francezului care și-a permis savurarea mult prea înspre irosire a unor momente cotidiene care adunate se pot așeza în rastelul unor amintiri istovitoare prin lipsa lor de valoare. Poate nu știați, dar Proust avea vreo cinci prenume: Valentin, Louis, Georges, Eugene și Marcel. Dacă ar fi fost rus trebuia să-l apelezi cu toate aceste prenume la care adăugai pentru conformitate prenumele tatălui. Ca să-l chemi la masă, la o cafea sau, de ce nu, la un scotch, iroseai un timp aferent consumării unui viciu ușor, precum o sorbitură de scotch, sau o aspirare sățioasă din țigară. Însă să revin. La ce ne-ar folosi să ne amintim de nopțile nedormite, doar pentru că trupul s-a obișnuit cu odihna puțină? Ce mi-ar putea proiecta într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat senzația de căldură care mă străbate după o sorbitură de scotch? Avem deprinderi care formează reflexe și care ne pot salva cel puțin de ridicolul inutilității, dacă nu o fac pentru mult mai mult decât realizăm pe moment. În cazul meu aceste deprinderi mă inspiră în aprofundarea artei nimicului. Arta de a te irosi, a-ți irosi timpul primit în astă lume, timpul în care poți dărui ceva celor dragi, semenilor, sau timpul în care poți face ceva pentru tine. Pot continua așa aproape de ”la infinit”, dar tocmai acum, în timpul în care scriu, am realizat că totul a pornit de la o simplă sorbitură de scotch. Cine spune că viața este simplă, cu siguranță, minte! Sau nu știe despre ce vorbește!
         M-am decis să mă opresc din scris. Din gânduri. În același timp mă gândesc că nopțile mele sunt la fel. Nici zilele nu diferă foarte mult, doar că sunt mai vii în detașarea pe care mă forțează s-o adopt înspre un definitiv...       

sâmbătă, 20 februarie 2016

Trebuință


Cu cele ce m-am înnăscut
pornitu-m-am prin lume,
pe rând le-am luat, le-am priceput
cu trebuința-n brume;
cu cele ce m-am procopsit
am devenit bărbatul,
cu trebuința-n apetit
și împlinit păcatul.

Cu cele care mi le-ai dat
deprins-am agonia,
cu trebuința-n abnegat,
cuprind ataraxia;
cu cele care mi-au rămas
m-oi trece până la capăt
și în secunda dintr-un ceas,
din tine mă recapăt.

Cu cele toate care-au fost,
sau cele ne-ntâmplate,
o trebuință are-un rost,
să-mi fiu seninătate...

Amurgul ultimului dor


M-agăț de vânt,
de norii furtunilor,
sau de fiece apus de soare.
Vreau să fiu dus
cât mai departe,
de cel ce ți-am fost!...

vineri, 19 februarie 2016

Euristică


În piept se zbate-o aritmie surdă
și galopantă precum gândul,
dintre pasiuni, tu, cea absurdă,
îmi crești în suflet, tremurându-l;
și doare ca dintâia rană,
pe care stat-a un râu de sare,
din noaptea noastră, bacoviană,
ce-a mai rămas s-a ars în soare.

Degeaba mi-s cinstit în gesturi
și prin oniric te colind,
iubirilor le-am dat aresturi,
delict să-mi fie ce-oi poftind.
Acum, când nu mai e nimic de spus,
ori de făcut și de-mplinit,
din tot ce-ai fost ușor s-a dus
și tot ce-ți dau am măsluit...

marți, 16 februarie 2016

Fleur de lis


Neliniști descendente din cuvinte
s-au stins în sărăcia celor spuse,
din amintiri ne-am ridicat așezăminte,
capele reci iubirilor apuse.

Apartenent al trinității glorie,
am fost fidel imperfecțiunii tale,
ți-am fost lumina vieții iluzorie,
un agreabil cu păcate capitale.

Dorința am păstrat-o pentru mine,
în carne-mi te-am zidit definitiv,
voi lua doar ceea ce îmi aparține
și-un ultim ”te iubesc” tardiv.

marți, 9 februarie 2016

Nu mă-ncap într-ale lumii


nu mă-ncap în a lumii durere,
nici pe punți care gem sub suspine,
ce-i bine sau rău ne va piere,
izbăvire sub cruci bizantine;

din rătăciri mi se-ntoarce un gând,
cum că suntem în vers de romanță
și-n infinitul ne-mplinirii aniversând,
un veac de abandon în ignoranță.

am fost descântul primordial al urii,
motivul săvârșirii unei crime,
pasiunea din absurdul creaturii
născuți din lut jilav și o Treime.   
  
nu mă-ncap în a lumii iubire,
nici în cuplul iubirii eterne,
străin de-a sfinților robire,
un falnic purtător de berne;

nu mă-ncap în a lumii preaplin,
tăinuiesc tot ce-nseamnă dorință,
erijat într-un biet pelerin
rătăcesc prin a lumii conștiință...

Extreme


În mine-i loc numai de alb sau negru
și curcubeul l-am închis în incolor,
când mă suport în pielea omului integru
prin spaima lumii urc și mă cobor;

cum toate mi se-ntâmplă doar în noapte,
în zi adulmec umbra celor ce mă simt,
nu mă încred în inimile coapte
și-n mierea firii celor care mint.

Trăiesc cu dragul vieții pân' la capăt,
mi-e-n intrigă nespusa taină-a morții,
de-i cânt de harpă sau cadența-n trapăt,
să mă decidă Făcătorul sorții;

cât pot voi face tot ce mi-e-n putere,
cât știu lăsa-voi celor ce mai sunt,
din alb și negru nu se nasc himere,
ce sunt acum e simpla mea părere,
ce sunt apoi e simplu amănunt...

luni, 8 februarie 2016

Elegie (doisprezece/a XIIa)


Pentru tine am fost aroma dintâiului.
Știu asta
pentru că am fost în tine cu totul
și astfel ți-am fost în rânduiala noastră:
duhovnic,
prieten,
iubit,
și-n cele din urmă,
străinul din amintirile cele mai vii.
Ți-am fost dintâia iubire
și deopotrivă, dintâia ură.
Între ele,
m-ai dorit ca dintâiul amant
și m-ai avut precum în dorințe.

Pentru mine ești cea din urmă dovadă
a trecerii mele pe aici.
Mi-ai fost dintâia și ultima speranță
după amarul timpului unui pelerin.
Între ele,
mi-ai fost muza
păcatelor împlinite.

Ce-ți sunt acum?!
Ce-mi ești acum?
Să-mi spună vântul
ce-mi șuieră-n suflet
dinspre miazănoapte!...

vineri, 5 februarie 2016

Timpul irosit


Toate dramele sunt la fel,
doar trăirea diferă
și incert ne privim disperat înspre sine,
ne mințim consistent
și-n relația cu noi, adulteră,
irosit-am un timp, cel al răbdării divine.

Distonia muzicii e aceeași,
indiferent de ritm,
insesizabil, universul din noi ne înalță
și clipa ne trăiește pe noi
eludând complicat algoritm,
despre care în alt timp irosit, sordidul vieții ne-nvață.

Iubirea-i aceeași prin lume,
trăirea-i doar caldă sau rece
și-n noi e preaplin, ori dezgust și mânie,
îngropați în regrete,
privim inepți la timpul care trece
și în plusul delir, cerem timpului irosire amnistie.

Ce noi nu știm, când ea ne știe?!
Ce-i timpul nostru irosire?!
E viață stinsă-n moarte și a ei coregrafie!...

miercuri, 3 februarie 2016

Amputare


Dacă te-aș fi privit cu un singur ochi
cu siguranță te-aș fi văzut mai bine;
știi, semiorbii nu aduc deochi,
de la duminici, ei se pot abține.

Dacă te-aș fi ascultat cu o singură ureche,
aș fi putut să-mi spun neposedatul,
mi-ai fi rămas femeie nepereche
și nu te-aș fi iubit ca blestematul.

Dacă te-aș fi îmbrățișat cu un singur braț
eram amantul fără de greșeală
și sufletu-mi în lumea făr' nesaț,
în lumea celor care nu înșeală.

Dacă te-aș fi urmat cu mers greoi,
acum ar fi infimă îndepărtarea,
ne-aș fi visat prin paturi, goi
având ca așternuturi zarea.

Dacă ți-aș fi sărutat doar jumătate de gură
și tâmpla-mi odihnea pe-un singur sân,
cu soarele și luna-n bătătură
iubeam cu vrerea de păgân.

Dacă ne-am fi iubit doar pe jumătate,
fideli părtași ai eului firesc,
purtam și-acum iubiri cronicizate,
doi anonimi ai tandrului lumesc...

luni, 1 februarie 2016

Ești/Sunt...


Ești femeia-copil sau copilul-femeie?!
Sunt bărbatul viril ori copilul probleme?!
Tu când plângi eu zâmbesc,
când te superi, jelesc,
apoi așteptându-ți iertarea, obosesc...

Ești frigida din zi sau nimfomana din noapte?!
Sunt amantul pervers sau idealul iluziei deșarte?!
Tu în lumina zilei mă respingi,
premeditezi amurguri să mă-ncingi,
apoi în noaptea lungă mă învingi...

Ești focul ce mă arde sau cel păzit de Prometeu?!
Sunt un nimeni perfect sau îți sunt unic zeu?!
Despre noi spui: ”Incerți”!
Pentru că-ți sunt, mă cerți
și într-un final, iubindu-mă, mă ierți!...


Elegie (unsprezece/a XIa)


Trebuia să aleg dintre lumina ta rece
și trufia focului meu interior.
Înțelege-mă cu fiecare pas greșit împlinit,
iartă-mă cu fiecare neînfăptuire.
Pentru că tu știi
ce înseamnă zborul frânt!
Te-am găsit dinaintea intrării
în cealaltă lume;
eu,
căutându-mă de sacralitate,
tu,
căutându-te de motive.
Între noi apele Styxului;
în liniștea mareei lui,
primind păcatele noastre.
Am fost înnobilați cu iubire,
într-o aristocrație a nimănui.
Poți accepta, acum,
întrebarea personală și reciprocă:
Cum de încă ne iubim?!...