Trebuie să încep să mă îndrept înspre ceva. Un ceva altfel. Indiferent de ideea de altfel. Un altfel de "nu contează"!
M-am trezit între zidurile transparente ale eului meu. Văd prin sticla mânjită de sânge o inima care se zbate în normalitatea funcţiilor ei, resturi de organe în fază incipientă de putrefacţie care-şi strigă agonia. Parcurgand "pe jos" drumul ajung să remarc că luciditatea şi-a păstrat forma paralepipedică unde-mi sunt ordonat rânduite gândurile. De aici trebuie să reiau firul existenţei mele. De la ce îmi pare mai sănătos, mai aseptic. Am un drept muribund! Să mă extrag din ce mi-a mai rămas. Este un drept universal. Un drept care nu merită reproşul zeilor şi nici al celor care în exilul mediocrităţii ce-i defineşte, îşi imaginează că încă mai "exist" pentru ei.
Goethe spunea: "Lumile zeilor nu au murit, sunt moarte sufletele voastre ..."! Dacă exprimându-mi luciditatea grobian şi barbar stăpâneam doar focul şi vânătoarea, dacă păşeam desculţ şi despuiat, dacă erai aleasa tribală acum ar fi fost mai simplu. Te-aş fi contemplat. Tu primeai ofrande. Oricâtă ură ţi-ar fi dedicat zeii, ei nu mă obligau la lupte existenţiale, nu aveam dispute perverse cu minţile semenilor, nu ştiam a scrie iubirea şi nici a destăinui versificaţia dulceagă a suferinţei. Mă identific cu mila pe care o refuzam în trecut ca sentiment şi frustrat de ce mă ucide - in aparenţă - zâmbesc cu luciditatea demenţei care m-a definit până ieri. Nu-mi amintesc ca vreodată singurătatea să-mi fi fost atât de vitală şi nici atât de benefică. Ştiu că nimic nu este acum real. Nu este nici coşmar, nu este nici feerie. Nu ştiu cum pot defini anormalitatea mea, dar ştiu că de unde mă aflu privind prin aceeaşi sticlă mânjită, eu mă simt un vid ce trebuie salvat sau înlăturat. În caz definitoriu şi ultimativ, vidul trebuie cumva substituit cu o stare, cu un dispreţ, cu o iubire, cu o ură.
Mă educ într-un nou context, ceva străin mie. Pendulez undeva între reacţiile chimice ale trăirilor mele şi proiecţiile exterioare ale acestor reacţii. Trăiesc o luciditate nedefinitorie dar suficient de lizibilă pentru a şti unde mă situez. Ce-mi pare incert azi, mâine îmi va părea blasfemie! Păşind înaintea gândurilor mele, revelaţia certitudinilor imi relevă liniştea profundă ce va precede un alt eu. Atingerea zeilor m-a ars ca fierul înroşit. Atingerea lor îmi este stigmat. Mi-au blestemat vidul. Aici îmi port zâmbetele fără lacrimi, fără tristeţi, fără identitate. Sunt vidul ce-şi caută substituţia.
M-am trezit între zidurile transparente ale eului meu. Văd prin sticla mânjită de sânge o inima care se zbate în normalitatea funcţiilor ei, resturi de organe în fază incipientă de putrefacţie care-şi strigă agonia. Parcurgand "pe jos" drumul ajung să remarc că luciditatea şi-a păstrat forma paralepipedică unde-mi sunt ordonat rânduite gândurile. De aici trebuie să reiau firul existenţei mele. De la ce îmi pare mai sănătos, mai aseptic. Am un drept muribund! Să mă extrag din ce mi-a mai rămas. Este un drept universal. Un drept care nu merită reproşul zeilor şi nici al celor care în exilul mediocrităţii ce-i defineşte, îşi imaginează că încă mai "exist" pentru ei.
Goethe spunea: "Lumile zeilor nu au murit, sunt moarte sufletele voastre ..."! Dacă exprimându-mi luciditatea grobian şi barbar stăpâneam doar focul şi vânătoarea, dacă păşeam desculţ şi despuiat, dacă erai aleasa tribală acum ar fi fost mai simplu. Te-aş fi contemplat. Tu primeai ofrande. Oricâtă ură ţi-ar fi dedicat zeii, ei nu mă obligau la lupte existenţiale, nu aveam dispute perverse cu minţile semenilor, nu ştiam a scrie iubirea şi nici a destăinui versificaţia dulceagă a suferinţei. Mă identific cu mila pe care o refuzam în trecut ca sentiment şi frustrat de ce mă ucide - in aparenţă - zâmbesc cu luciditatea demenţei care m-a definit până ieri. Nu-mi amintesc ca vreodată singurătatea să-mi fi fost atât de vitală şi nici atât de benefică. Ştiu că nimic nu este acum real. Nu este nici coşmar, nu este nici feerie. Nu ştiu cum pot defini anormalitatea mea, dar ştiu că de unde mă aflu privind prin aceeaşi sticlă mânjită, eu mă simt un vid ce trebuie salvat sau înlăturat. În caz definitoriu şi ultimativ, vidul trebuie cumva substituit cu o stare, cu un dispreţ, cu o iubire, cu o ură.
Mă educ într-un nou context, ceva străin mie. Pendulez undeva între reacţiile chimice ale trăirilor mele şi proiecţiile exterioare ale acestor reacţii. Trăiesc o luciditate nedefinitorie dar suficient de lizibilă pentru a şti unde mă situez. Ce-mi pare incert azi, mâine îmi va părea blasfemie! Păşind înaintea gândurilor mele, revelaţia certitudinilor imi relevă liniştea profundă ce va precede un alt eu. Atingerea zeilor m-a ars ca fierul înroşit. Atingerea lor îmi este stigmat. Mi-au blestemat vidul. Aici îmi port zâmbetele fără lacrimi, fără tristeţi, fără identitate. Sunt vidul ce-şi caută substituţia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu