A doua mea natură mi-a devenit păcatul. Atât de copleşit sunt de obsesia de a primi iertarea divină, încât mi-am uitat prima natură. Nici măcar eu nu mai ştiu a mă ierta. Atunci cum pot a cere eu iertare? Păcătuiesc prin fiecare atrocitate gândită la adresa semenilor. Îmi este imposibil să nu judec faptele semenilor, să nu remarc eşecurile lor. Cu certitudine aş deveni util implicându-mă în proiectele lor de viaţă, idealuri moştenite genetic. Îmi pare patetic să privesc un om care a eşuat lamentabil în viaţa lui şi care-şi caută echilibrul prin revenirea la geneză. Ce caută acel om?
Mi-e imposibil să cred în reuşita unui nou început atâta vreme cât mi-a venit timpul să zăbovesc în groapa comună a eşecului. De oricâtă libertate de a alege aş beneficia, niciodată nu voi alege acelaşi drum, să-mi refac traseul declinului. Da, aş putea schimba câte ceva, dar stigmatul eşecului mă trădează. Este o utopie să cred în reuşita unei ratări anterioare din viaţa mea. Atunci prin renunţare, păcătuiesc prin gesturi, raţiune, atitudine. Primul păcat este conştientizarea de sine, când ştii că nu poţi schimba nimic la tine, că ţi-ai decis singur destinul, că ai renunţat la speranţă prin anularea credinţei. Ai uitat complet gustul fericirii dar şi cel al dezamăgirii. Fără credinţă îţi împlineşti destinul precum un orb care nu a aflat niciodată culorile vieţii. Ajungi la destinaţie saturat de imunitate. Nici moartea nu te impresionează, pentru că netrăind nu resimţi nici o pierdere, nici o renunţare. Irepetabila obsesie că voi sfârşi în genunchi fără să ştiu a mă ierta mă-mpresoară ca un ţipăt hohotit ce-mi sfâşâie sufletul condamnat la viaţă.
''groapa comuna a esecului'' ...exista si o groapa comuna a succesului sau a fericirii>??
RăspundețiȘtergerePacate,pacate...instrumentele pierzaniei si ale dezumanizarii.
RăspundețiȘtergereFoarte frumoasa postarea.
Numai bine.
Domnișoară ”numai” suflet,
RăspundețiȘtergere(deoarece asta îmi transpare mie după ce v-am studiat niscavai postări de ale d-voastră, pe lângă frustrăile pe care natural, toți le împărtășim), categoric că există și o groapă comună a celor care suportă stigmatul fericirii sau a succesului. Logica rațiunilor mele existențiale mă îndreptățește să cred că groapa comună mai mare este a celor care au atins succesul le nivel personal, pentru că fericirea este un capriciu individual spre care tinde cel/cea care mai este capabil(ă) de speranță. În ultima d-voastră postare vorbiți de o singură iubire și o mie de încercări. Cred că dacă iubirea d-voastră era împărtășită, acum nu scriați despre asta și înclin să cred, zăceați în groapa comună a fericirii, alături de habotnici, împliniții și ratații în iubire/fericire, o groapă comună rasată, restrictivă și ”inițiatică”. Întrebarea mea retorică, care vi se adresează și la care vă rog să vă răspundeți, fără a-mi împărtăși răspunsul d-voastră, este ”vă doriți aparteneța la acea groapă comună”!?
Reverență.
D-șoara Iuliana,
RăspundețiȘtergerepăcate, păcate ...
Ador să fiu păcătos atâta vreme cât pot recunoaște asta și nu pot fi atins de subconștient (mă refer la cel personal, despre cel public nu poate fi vorba). Cândva mă întrebam cum va fi făr" de el, acum mă întreb dacă l-am avut vreodată.
Poate cel mai mare păcat pe care îl dețin este cel prin care îmi declin public aparteneța la umanitate așa cum se zbate ea în agonia rutinei.
În final, mă întreb: și ...!?
V-am păstrat reverențele.