Aş vrea să pot ucide ultimii zece ani din viaţă. Mai bine ultimii douăzeci. Dacă mi-ar fi în puteri aş şterge toată adolescenţa, laolaltă cu tinereţea, acele splendide perioade în care timpul nu s-a aşezat peste simţire, trăire sau nebunia scuzabilă a nepăsărilor mele. În acest răstimp am respirat iubire pentru tot ce mi-a intersectat viaţa. Indolenţa raţiunii a sfidat fiecare piedică socială oferind afectului un răsfăţ nemaiîntâlnit. Aveam timp pentru orice. Mai presus de toate mă puteam dedica în voie frumosului. Ştiam fără echivoc a-l diferenţia de estetic. Am sedus timpul abandonând prezentul, anulând temporar viitorul; acelaşi viitor, ajuns acum prezent şi care se răzbună pentru ignoranţă.
Toţi aceşti ani s-au transformat inconştient în acumulări, experienţă care trădează prin atitudine o resemnare care mă sfârşeşte. Teribilă revelaţie este revelaţia raţiunii. Tot ce am trăit, citit şi analizat până la rădăcina cauzelor acum mă anulează. Gândind în amănunt, analizând dincolo de orice profunzime am uitat să simt. Am uitat să accept frumosul ca formă simplă a existenţei, omit cu suportul perversului subconştient a mă bucura de lucrurile mărunte, cele care în fapt animează cotidianul, dau culoare vieţii. Acum mă întreb, deşi inutilitatea acestei întrebări îmi frânge zvârcolirile sufletului, cât îmi permit a mai greşi, a insista în renunţare?
Ciclic, sincopele vieţii mă readuc în capitolul, niciodată definitivat, al dezamăgirilor. O altă revelaţie mi se dezvăluie autentificând frumuseţea vieţii. Sunt teribil de curajos, dar poate tardiv realizez curajul. Ştiu doar că nu voi renunţa le el, deoarece parvine din adolescenţa care mi-a conturat personalitatea, devenind în prezent un stigmat. Nu există om care sa nu dezamăgească sau să suporte o dezamăgire. Parte integrantă a genezei, omul are întipărit genetic eroarea. Indiferent că ne place sau nu suntem predispuşi la greşeli. Greşind suntem obligaţi la a oferi sau a suporta deşertăciunea afectului prin invocarea şi acceptarea dezamăgirii, fie ea creată sau suportată. Acest fapt îmi defineşte curajul. Afirm cu toată tăria durerilor mele că pentru a accepta dezamăgirea îţi trebuie curaj. Ai nevoie de spirit. Eşti obligat să te deschizi în faţa semenilor, să-i primeşti în tine, chiar dacă raţiunea sau instinctul de conservare te-ar vrea condamnat la introvertire. Nu poţi renunţa la umanitate, indiferent dacă ţi-ai propus a renunţa la iubire. Unirea sufletelor se realizează cu acordul şi participarea părţilor, unirea suferinţelor de asemenea. Numai cei curajoşi, uneori inconştineţi, acceptă deschiderea către semeni. Despre acest curaj vorbesc eu aici, curajul de a te deschide către fiecare, către orişicine, asumându-ţi neliniştile care vor urma, conştintinzându-le. Dezamăgirile nu ucid, dar anulează sufletul; consolidează perfiditatea raţiunii. Acea raţiune la care acum aş renunţa cu bucurie, acea luciditate care îmi repugnă obligându-mă la renunţare la viaţă, care îmi doreşte ştergerea ultimilor douăzecişiceva de ani din viaţă ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu