marți, 26 mai 2015

Din toate cele care sunt



Din toate cele care sunt nespuse
ne facem casă din chirpici,
o umplem cu-ale noastre catrafuse,
în noapte-amanți, în zi amici.

Din toate cele care sunt necoapte
ne facem hrana peste zi,
flămânzi de-amor intrăm în noapte
și-n moft carnal vom birui.

Din toate cele care sunt în așteptare
ne facem calea cea bătută,
ți-am fost în vrere-mi încercare,
mi-ai fost în vrere-ți o redută.

Din toate cele care sunt pe lume
îmi ești povara cea dintâi,
te voi iubi în lumi postume
acum nu-ți cer să mai rămâi.

Din toate cele care sunt degeaba
mă regăsesc pe firmament,
tu ești cuvântul, eu silaba
mă simt concretul din incert...

Într-un inutil... (I)


         Azi m-a sunat.
         - Te rog, îmi spui și mie ce înseamnă gestul tău de ieri?...
         - Despre ce mă întrebi?
         - Gestul tău de ieri, din cafenea...
         - Sincer, nimic!
         - Nu ești tu genul care să faci ceva lipsit de sens!...
         - Foarte serios te întreb: m-ai sunat numai pentru un răspuns?!
         - Da! Pentru ce altceva?...
         Am tăcut pentru câteva secunde. Mi-am reamintit replica care m-a îndepărtat definitiv: ”Inutil! Degeaba îți spun! N-ai înțelege...” . Și atunci i-am spus: 
         - Vezi tu... Atunci, în momentul în care am plecat, te-am lăsat acolo definitiv. Te-am trecut peste prăpastia din tine. Ajunși dincolo, eu am mers mai departe. Tu aparții clipelor trecutului, eu încă fac parte din prezentul tău! Rămân la același "Inutil!",cel aferent finalului...
         Tăceam amândoi. Nu a durat mult până a sosit replica. Previzibilă, de altfel:   - După cum ți-am spus de atunci. Am avut dreptate. Este inutil! Degeaba ți-aș fi spus! N-ai înțelege...
          De această dată a închis ea. Brusc...

         Mi-am amintit de Erich Maria Remarque și a lui replică din Trei Camarazi: ”Explicațiile sunt chestiuni de mâna a doua, de bucătărie!...”.”Inutil!”, îmi spun. Zâmbesc în sine mea și-mi adaug: ”Va urma!...”  

Acum, nu ieri, nu mâine...


                                                                          Motto: Timpul este pedeapsa lucidității.
          
         Lumea este formată numai din ecouri. Tot ceea ce spunem, citim sau scriem se preumblă printre noi. Preluăm cele auzite, scrise sau citite și le ducem mai departe. Împărțim între noi cuvinte fără a le cunoaște adevăratul sens și valoare. Spunem răutăți sau vorbe de duh cu aceeași intensitate cu care spunem iubesc sau urăsc. În pustiu rostirile nu-și pierd valoarea pentru că ea nu a existat niciodată, însă în viul evoluției orice rostire capătă accente distructive fiindcă suntem tributari nevoilor, dorințelor, orgoliilor. Răstălmăcim cu bună știință sensurile cuvintelor, le dăm amploare sau le divizăm pentru ca rostirile noastre să fie în bine primite în nevroza generală. Trecutul este format numai din decizii ale prezentului, ale momentelor cheie care ne-au marcat existența. Atunci de ce îl răstălmăcim? Trecutul primește doar valoarea unui reper sau cel mult a unui etalon pentru nu ne regăsi în ratare și cu toate acestea, totuși o facem. Trecutul nu ar trebui să depășească suma deciziilor noastre însă din el ne extragem amintirile și nostalgiile. Ar trebui să ne fie de suficiență ceea ce am fost atunci și să ne preocupe ceea ce devenim în criza prezentului. Timpul nu iartă pe nimeni, de aceea viitorul ne apasă și rămâne cea mai sumbră incertitudine, însă tocmai din acest motiv cu toții am primit darul optimismului.
         Nu ar trebui să ne preocupe nimic în afara prezentului, pentru că orice ni se întâmplă ni se întâmplă acum. Ce a fost are valoarea învățăturii, ce va fi nu ne privește încă, pentru că nu ne-a atins. Am ajuns să apreciez valoarea clipei și consecințele irosirii ei. Am ajuns să înțeleg că lipsa clipei și lipsa trăirii ei să fie iminența sfârșitului și preambulul veșniciei.      

         Tot ceea ce am realizat am reușit în timpul prezent. Tot ceea ce nu am realizat suportă două alternative: m-a ratat definitiv sau încă nu m-a ajuns în timpul prezent. Stau gol în fața vieții și morții, împăcându-le...

Într-un inutil...


         - Decât...
         - ?
         - Poate e mai bine așa...
         - Mă ajuți?
         - Să ce?!...
         - Să te înțeleg!
         - Inutil! Degeaba îți spun! N-ai înțelege...
         Am privit-o atent. Într-adevăr, inutil. Nu eram sigur că ar exista ceva de înțeles. Renunțasem deja. M-am ridicat și am plecat.
...
         După trei zile ne reîntâlnim la cafenea. Întâmplător. Mă îndrept spre ea. Mă observă însă nu schițează nici un gest. Ajuns lângă fotoliul ei mă aplec, îmi apropii chipul de al ei și mă uit fix în ochii ei. Între privirile noastre, buzele noastre, chipurile noastre, distanță de un sărut și respirațiile întretăiate. Rămân nemișcat. Se ferește și foarte contrariată îmi aruncă revoltată în față întrebarea:
         - Ce înseamnă asta?  
         - Inutil! Degeaba ți-aș spune. N-ai înțelege...

         ... și tot eu sunt cel care pleacă...

luni, 25 mai 2015

Despre cuvintele spuse...


         Nu există ființă care să nu se caute de împlinire, care să nu-și dorească atingerea acelui echilibru care să-i permită înțelegerea, iertarea, compasiunea, în cele din urmă seninul. Suntem în nevoie de foarte multe pentru ajungerea acolo, avem nevoie imperioasă de tot ceea ce suntem. Prefer înțelepciunea în forma ei evoluată, așezată dinaintea instinctelor, cu precădere cel al conservării. Înțelepciunea presupune cumpătare nu doar în gândire și acțiune, cumpătarea ar trebui așezată cu precădere dinapoia celor rostite. Exprimăm verbal toate stările care ne definesc și la supărare lăsăm cuvintele să ne părăsească cuprinse de nervul otrăvii stoarse din frustrările adunate. Păcat că nu știm! Tot ceea ce spunem, ce ne spunem sau le spunem semenilor, egal că nu sunt străini sau apropiați, nu vor părăsi niciodată eterul convențional dintre noi. Vom cără cu noi povara celor spuse și auzite. Le putem duce până la capătul lumii, uita acolo, rostirile se vor întoarce peste noi amintindu-ne despre slăbiciunile noastre. Indiferent că sunt gratuități, reproșuri sau sudalme, ele vor purta răzbunarea timpului irosit în purtarea poverii lor. Nu mă tem de cuvinte, de ceea ce se află în spatele lor sau de ceea ce ascund ele, mă tem de durerea cărăușilor. Nimeni nu ar trebui să poarte această povară, dar pentru bucuria unei revederi este nevoie de echilibrul împlinirii, de seninul iubirii aproapelui. Știu, vorbesc despre o stare interzisă nouă, care pare o cutezanță mult prea grandioasă pentru firea umană, dar știu că ca oricare dintre noi, mai devreme sau mai târziu se va afla cel puțin în apropierea ei, dacă nu va fi deja acolo.

         Prefer tristețea nerostirilor decât povara cuvintelor grele...     

sâmbătă, 23 mai 2015

Fragilitate


         Patru șezlonguri vechi, șubrede și lipsite de previziunea unui viitor apropiat ocupă locul de lângă gardul din spatele curții. Lemnul lor ros de carii poartă amprenta nepăsării. Pânza veche mă îndeamnă mai degrabă să previn riscurile unui accident casnic, decât la odihnă. Însă aerul este prea cald. Cerul mi se arată într-un gri prea închis ca să nu mă gândesc la probabilitatea sosirii unei furtuni de vară. Și aerul... mult prea cald. Atmosfera induce sufocare, iar vântul  se lasă prea mult așteptat. De unde mă aflu, la ieșirea din bucătăria de vară, decorul aduce cu apocalipsa unui film hollywoodian. Iarba are mirosul pământului sub asediul unei arșițe prelungite: așa și arată, precum rămășițele unui pârjol solar. Mă sprijin cu umărul de pragul ușii și în mâna stângă țin țigara aprinsă, iar de degetul mic îmi atârnă o cană de plastic în care am păstrat pentru această ultimă țigară o ultimă gură de cafea. Un fulger străbate cerul într-o îndepărtare necuantificabilă, însă vântul se păstrează în aparența aceleași nepăsări. O voce din mine mă strigă! Am senzația unui deja-vu. Tresar ușor, însă suficient cât să-mi scape din slaba strânsoare a degetului mic, cana de plastic și conținutul ei, restul de cafea. Cana se rostogolește la câțiva pași de mine, fără zgomot. Cafeaua este absorbită rapid de crăpăturile pământului. Nu există nici o urmă a trecerii mele prin grădina părăsită. Nici un zgomot, nici o dâră, nici măcar umbra mea sau adierea respirației grele.
Mă sufoc...

         ... și deschid ochii. Geamul este deschis și afară este cu adevărat furtună. În lumea mea este trecut bine de miezul nopții. Mă ridic din pat, mă îndrept spre barul încorporat în mobila bucătăriei. Deschid congelatorul. Patru cuburi de gheață și un deget sănătos de bourbon. Am uitat cafetiera aprinsă. Ridic paharul și iau o înghițitură zdravănă pentru stimularea simțurilor. Am nevoie de viul sangvin. Încă o înghițitură! Îmi inund grădina din spatele casei, îmi inund sufletul sufocat de indiferența ultimilor câțiva zeci de ani. Șezlongurile plutesc spre un nicăieri și visul meu se destramă în furtuna nopții. Desfac sticla și îmi umplu din nou paharul. Bourbonul se amestecă cu gheața rămasă. Acum îmi inund prezentul și-mi las fragilitatea pradă lucidității...                   

joi, 21 mai 2015

Suspendare


         Îmi plac pietrele râurilor repezi și iluzorica punte care sprijinindu-se pe ele, traversează apele promițându-mi tărâmuri și vremuri noi. Îmi plac pietrele pentru împotrivirea lor în bătaia șuvoiului; încăpățânarea lor mă inspiră. Deopotrivă, iubesc și agresivitatea râului, niciodată convins de încăpățânarea pietrelor. De foarte multe ori, în furia lui susținută de ploile din amonte, a dovedit pietrele înecându-le, dar ele și-au înghițit suferința afișând ulterior furiei râului o semeție sfidătoare la adresa cerului și apei. Mă regăsesc adeseori în orgoliul râului sau în cel al pietrelor, pentru că sunt când piatră, când vâltoarea râului. În fapt, fiecare dintre noi se poate asemui lor. Când nu sunt nici piatră, nici râu, le petrec pe toate folosindu-mă de iluzia punții sprijinită-n pietre. Las în urmă eternul lor război și fireasca lor indecizie; privind în urmă, ridicând privirea, descopăr capetele plecate preocupate de tristețea negăsirii punții. Dinapoia mea stă o realitate cuprinsă de tristețe, dinaintea mea stă o alta, ce se cere a fi descoperită...

         Când nu sunt nici piatră, nici râu, calc apăsat pe puntea suspendată dintre două realități, una certă, cealaltă momentan incertă...           

Destrămarea cărnii (VI)


         În fiece zi ce-mi stă în putințe nu fac altceva decât a-mi străbate destinul, desfășurându-mă în completa lui incertitudine. Mă simt abandonat în stupida voie a sorții și ceea ce mă păstrează în alerta pașilor este aceeași singurătate care mă liniștește. Sufletul meu este o sită care-mi cerne dorurile de nimicurile existențiale. Dorurile-mi sunt lipsite de știința cuvintelor și poartă în ele amintiri sosite în compensarea incertului mâine și astfel, nu mi se întâmplă apogeul ori descompunerea în angoasele vreunei disperări. Viața mea arată precum o valiză cu rufe curate și murdare amestecate. Valiza stă neatinsă de ani de zile păstrând amestecul omogen dintre păcate și conștiință, minciuni și adevăruri. În juru-mi, alte destine se încaieră nemotivat lăsând la vedere torturile cărnii. Valiza mea arată ca și cum aș fi cumpărat-o ieri; înăuntrul ei, mucegaiul își face treaba nestingherit, departe de orice incert și tortură. Când noaptea-mi coboară-n destin, mă las în veghea umbrei rămase din ziua trecută și scriu...       

         M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...  

marți, 19 mai 2015

Abdicare


Intensă-i savurarea reciprocă
și-n intim îndreptare spre nimic,
pasiunea nedorită mă sufocă
și-mi cere din rațiune să abdic...

Mi-s traversat de gânduri migratoare
care m-aduc în stadiul inamic,
un compromis mă răscolește-n stare
și-mi cere ca din patos să abdic...

Nu știu să-mi fie teamă de iubire,
să-mi fie fructul ce mi-l interzic,
în miezul nopții-mi stă o jinduire
ce-mi cere ca din suflet să abdic...

Există și o fericire-n amăgire,
de voluptatea cărnii mă dezic,
mă regăsesc în neagra adâncire
și-mi cer din devenire-mi să abdic...

Iubirea nu contează de-i divină,
c-o fi umană ori un simplu șiretlic,
aleg întregul amputat în tihnă
din tot ce mă-ntregește, mă abdic... 

joi, 14 mai 2015

Atrofiere...


         ... când gândurile mele ating cuvintele, franchețea capătă sindromul blamării, căci nimeni nu-i dispus să suporte adevărul despre sine și faptele sale; un motiv suficient pentru ca lumea mea mică să tindă spre inexistență...

         ... singura cale de comunicare între mine și semeni, pe care o mai văd posibilă, este arta; și dintre toate formele ei, cea mai dragă îmi este cea a supraviețuirii...

         ... nu voi refuza niciodată o luptă a ideilor, a argumentelor; însă de lupta trăirilor mă voi feri pe vecie, fiindcă am o slăbiciune pentru gustul amar al înfrângerii...

         ... sunt prea tânăr pentru atât de multe amintiri și mult prea bătrân pentru a porni altele...

         ... ce poate fi mai ridicol decât să-i cer Divinului prin rugăciune, să-mi dea puterea negației?! ar fi totuși ceva: să-mi dea puterea negației Lui...

luni, 11 mai 2015

Remușcare


E multă remușcare-n deznădejde
și cad în vrajba lumii incurabil,
crescusem între noi o mejde,
e verbul nu mai suntem, conjugabil;

organic îmi e dor de plictiseală
și-a mea surpare într-o amăgire,
tu dă-ți curaj în ființa abisală
prezentului să-i cerem abolire.

Căci te iubesc până și-n umbra minții
și nu-mi doresc un mâine echivoc,
pe-un rug m-aprinde flacăra dorinții
sunt tristul tău amant făr' de noroc;

Schimb voluptatea cu nefericirea,
păstrez păcatul cert din desfătare,
în vrajba lumii-mi pun menirea,
și ce-am iubit prefac în remușcare.

Nu-mi mai doresc nimic pe astă lume,
nici vești din mine despre tine,
decât amantul fără nume,
prefer eu sunt, plecat din mine...

marți, 5 mai 2015

Despre cele...


         ...știute:  aș prefera să le uit! Mi-ar fi de un drag de-a dreptul ipocrit să-mi pot începe viața altfel, să pot repeta greșelile trecutului, să mă regăsesc în vinovatele plăceri ale vieții. Cum mi-ar fi prezentul dacă m-aș contopi în mediocritatea semenilor sau în decăderea femeii, reușind astfel anularea tuturor crizelor morale care m-au bântuit?! Lipsit de conștiința descompunerii m-aș regăsi în letargia pietrelor, imun dinaintea robiei ori beției simțurilor. Niciodată nu a fost la modă a te conștientiza, însă desuetul acesta m-a mântuit de slăbiciunea pe care mereu am avut-o pentru semeni. Am ajuns să iert și atunci când nu mi se greșește...
         ...neștiute: le las în plata lor! Ignoranța m-a salvat, în primul rând, de mine. Mă tem mai mult de consecințele împlinirii decât de regretul neîmplinirii. În mine viul se sufocă făcând loc durerii altora. Nu am aflat nici o candoare în cele cunoscute și trăite și de aici mi se trage și lipsa mistuirii din trăire. După ce le-am avut pe toate, uneori mi se întâmplă o melancolie duioasă; lipsite de orice perspective, îmi hrănesc iluzia eternității cu același regret al neîmplinirii...

sâmbătă, 2 mai 2015

Vag…


         …i îmi sunt amintirile. Orice stăruință într-un trecut care se pretinde un surogat al vieții mă întunecă. Veștile despre mine m-au aruncat în trecutul care astăzi mă reprezintă tot mai puțin. Până într-un timp oarecare, un recent târziu, trecutul îmi oferea o definiție, o identitate măsluită într-un oarecare, al oricui și cu orice mijloc pe care iubirea îl permite. M-am introdus și extras din suficiente destine încât să-mi permit plictiseala singurătății. Am scos vidul din suflete și am construit poduri între lumile paralele în care trăim. Am stârnit și purtat doruri, însă nu le mai știu nici numărul, nici adresa. Posibilului i-am adăugat perspectiva rutinei și totul pentru seninul dintre mine și voi. Nu am sperat niciodată la poezia vieții, ca atare nici nu am avut partea de ea. Despre mine pot recita doar din și în singurătate…