Categoric,
viața reprezintă cu totul altceva pentru mine. Cunosc, mi se va reproșa
că nu spun nimic nou. Este foarte adevărat că speranțele pot fi aparent
identice, că fiecare aspiră la un ”mâine” mai reușit decât azi. Ceea ce
ne diferențiază în mod cert sunt argumentele care ne determină
acțiunile și, mai ales, metodele prin care încercăm să ne împlinim, să
ne împăcăm cu noi înșine. Câte nopți am pierdut sub frământările inutile
ale rațiunii și afectului? Nu le mai știu numărul.
Nu am fost creat
pentru a-mi aparține și mai dureros decât această renunțare este faptul
că nu m-am educat pentru unicitate. În concluzie niciodată nu voi avea
parte de unicitate. Adică, niciodată nu voi reuși să acaparez total
ce-mi este de trebuință afectului, nici o femeie, nici un ideal, nici un
suflet care să mă iubescă necondiționat. Merit cu prisosință aceste
zvârcoliri pentru că la rându-mi nu mă pot oferi total! Instinctul de
conservare transformat în reflex îmi impune să păstrez ceva și pentru
mine, să mă pot salva dinaintea capitulării definitive. Nu dețin
unicitate, nu pot cere asta! Natural, există și salvarea de la
mediocritate. Vorbesc și respir autenticitate. Sunt indiferent la cât de
multă ură și dispreț aflu în juru-mi atunci când defulez între semeni
autenticitatea. Este amuzant să-i privești în ochi și ei să-ți răspundă
cu dispreț. Am decența de a mă păstra autentic indiferent de natura
evenimentelor și a semenilor care sunt implicați. Aceași decență o am și
atunci când nu cer nimic de la nimeni, atunci când știu să-mi iau din
ceilalți ceea ce îmi este de trebuință. Decența o port cu mine și atunci
când îmi așez gândurile pe ruinele zilei de ieri și eșafodul zilei de
mâine. Nu vă cer nimic! Când voi avea ceva trebuință de la voi o să
aflați. Atunci, vă voi ruga și-mi voi dori să-mi fiți ultimii matori
dinaintea vieții și morții, să mă acceptați pentru ultima dată. Cu
decență, bineînțeles ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu