joi, 17 august 2017

Te întreb...


Mai avem, mai avem? Oare cât mai avem?
Te întreb despre drum,
te întreb despre noi,
de ce-s toate în scrum
ș-apoi șterse de ploi?!

Mai suntem, mai suntem? Oare cât mai suntem?
Te întreb de trecut,
te întreb de prezent,
cum ți-am fost absolut
iar acum sunt absent?

Te întorci, mai revii? Oare când ai plecat?
Te întreb: am fost orb,
sau pierdută mi-ai fost?
Ortul-l poartă un corb,
veșnicie-i dă rost!

E sfârșitul acum sau un alt început?
Te întreb să nu tac,
te întreb că mi-e dor,
poate toate-s un fleac
și mi-e frică să zbor!...

miercuri, 16 august 2017

Echivoc


Fericire sau nefericire?! ”Nu acesta-i întrebarea!”, ar putea îngăima ilizibil un Shakespeare autohton. Dar printre noi nu avem un Shakespeare, avem doar îndoiala. Nu există nefericire fără fericire, iar dacă fericirea nu există cum putem numi reversul ei?! Căutăm soluții pentru ceea ce uneori refuzăm să credem că ne poate alege sau atinge, aceeași fericire. Nu există rețete pentru ea, fericirea, și atunci ne-am mulțumi și cu o definiție a ei. Interesant e că se întâmplă să identificăm voluptatea contopirii trupești cu fericirea. Că ea durează, sau nu, este mai puțin important, sunt amănunte de care doar Eva ține cont, însă în același timp Adamul își stinge sceptic ultima zvârcolire a fericirii tocmai întrupate. Fericirea atemporală a Adamului este totuna nefericirii Evei, dar ea ne găsește mereu o scuză. Ne înțelege fragilitatea emoțională punând totul pe seama unui intens din care ea poate că nici nu face parte, prezența ei fiind doar meteorul care tranzitează fecundic secunda intensului. Eva ne-ar prefera bețivi sau poeți, dar condiția fericirii ei ar putea fi ambele, deopotrivă. Iubind-o în șoapte monosilabice, însă pline de emfaza iubirii veșnice, nefericirea ar uita de ea, de noi, făcându-i loc momentului fericirii adamice, dacă-i cu putință atunci cu repetiție. Trăirea indescifrabilă capătă un sens care durează până la momentul refluxului sangvin, momentul care se identifică cu revenirea în plictisitoarea stare a nefericirii. Cum să nu te plictisești de ridicolul unei dezamăgiri pe care oricum o știm ca fiind inevitabilă?! Viața are o singură regulă viabilă: nimic nu e veșnic! În vremea fericirii totul are gust, în vremea nefericirii trăim dezgustul descompunerii proprii. Adicția de gust, tot mai intensă, ne va amputa bucată cu bucată până la stadiul viermelui deznădăjuit. Cum rămâne?! Fericire sau nefericire?! Nu ne-ar fi mai bine în sălbăticia simțurilor, trăindu-ne organic?!...     

duminică, 6 august 2017

Fiordurile umbre


În arșița nopții paloarea acestei luni incerte își conturează propria ei lume pe aleea încă încinsă a parcului. Umbrele copacilor coboară în adâncul aleii promițând abisuri răcoroase în care umbra mea se poate odihni. Umbra mea refuză oferta lunii, ea mă refuză chiar și pe mine. Mă privesc într-un desen întunecat și diform iar mișcarea necontrolată a brațelor cască în geometria amorfă a umbrei două fiorduri adânci. Umbra mea este ca un argint viu căruia îi cresc umbre mai mici, iar pe fiecare dintre ele le privesc ca pe niște umbre ale trecutului. Mă simt obligat să dau un nume celor două fiorduri. Le numesc ”Fiordul celui care-am fost cândva” și ”Fiordul celui care nu voi fi niciodată”.

În Fiordul celui care-am fost cândva clocotește lava unei melancolii nestăvilite. Fiordul acesta aparține dorurilor care m-au locuit, purtându-mi zâmbetul dorurilor vagi și răzvrătirea dorurilor intense, însă pierdute. Știu cum e să te sufoci între simplitatea unei mari iubiri și neîmplinirea ei, precum știu cum este să privești în liniștea unei resemnări moartea unei iubiri dăruite fără a-ți sta în trebuințele sufletului. În orice ratare poți afla într-un târziu o melancolie pentru că în orice melancolie se găsește ceva neterminat, nedus până la capătul nebuniei care atunci ne măcina.

În Fiordul celui care nu voi fi niciodată port cămașa de forță a tradiționalistului. Port mentalitatea omului care învățând din propriile greșeli și-a educat instinctele suprimând surprizele riscurilor vieții. Singurul risc asumat este eul propriu care se încăpățânează să-i dea crezare liberului arbitru. Celui care nu voi fi niciodată îi plac paradoxurile vieții, le-ar sfida logica îndoielnică, șovăitoare, doar pentru a păstra în cerul gurii și-n străfundul inimii ceea ce filozofii numesc aroma vieții. Nu voi naviga niciodată pe acest fiord. Rămâne ca paloarea lunii incerte, creatoarea geometriei amorfe, să-și găsească un alt Ulise. Eu rămân cu Odiseea mea nescrisă în care putrezesc melancoliile...