luni, 30 martie 2015

Scrisoare deschisă adresată iubirii



          Te știu de mult. De prea mult timp ca să te mai pot ignora. De când ți-ai făcut loc în mine, în  viața mea, am suportat toate neînchipuirile omenirii. M-ai desfătat și m-ai lovit cu furia caracteristică-ți oricărei nesupuneri. M-ai fericit cu toate dăruirile posibile tainelor unui suflet și m-ai nefericit prin umbra urii aruncate peste amintirile în care te port. Ti-am greșit numai în limita umanului, tu mi-ai greșit în feluri nefirești și cu toate acestea am găsit puterea să te iert. M-ai purtat spre culmile propriei tale utopii pentru ca apoi să mă arunci în disperarea uitării. Toate conversațiile noastre le-am purtat în absența ta. Tu ai mereu timp pentru ceilalți, niciodată pentru mine. Ți-am gustat lacrimile, ale mele n-au prisosit niciodată setei tale. După fiecare părăsire m-am întrebat cine sunt. Când reușeam să aflu un răspuns te întorceai la mine, zidindu-mă în spaimele neputinței. De la alții am aflat că pentru tine contăm doar prima dată, apoi totul devine o joacă. Cu fiecare revenire îmi promiți permanența, eternul ființial, pentru ca la prima împotrivire a firescului unei rațiuni încercate să fugi de întrebări.       
          Te-aș întreba ce știi tu despre erotism, când tu prin simpla ta simțire ar trebuie să-mi fii totul și de suficiență. Oare când ne atingi profunzimile și ne cobori de pe piedestalul fragil al umanului, care îți este trăirea? Ce-mi poți spune despre distanțe și cum m-aș putea împăca cu ele? Pierdut în tine și tu pierdută-n mine, un neajuns pentru tine! Uneori, când te invoc mi se pare că nici iminența morții în trăirea nu-ți dă satisfacția supremă. Vrei totul din mine și dincolo de ceea ce sunt! Capriciile tale m-au făcut să mă îndoiesc de puterea ta. Te întreb, în ideea că este posibil să te-ndupleci într-un răspuns: de ce anume am ajuns să-mi fie mai teamă, să iubesc sau să fiu iubit? Foarte probabil ți-am oferit suficiente motive pentru a te îndoi de mine, însă voluptatea pe care tu o trezești în mine este infinită și indefinibilă. Mă risc să-ți spun că-ți sunt egal în trăire și că-ți pot suporta suferințele. Tu fugi de suferințele mele, lăsându-mă pradă unei alte îndrăgosteli, cea a tristeților mele. Îți sunt dragi toate tristețile lumii pentru că tu le provoci.
         Adori mirosurile umane, adori omul snopit de propria-i sexualitate. Te vâri în orbul pasiunii doar pentru a trăi ceea ce ție îți este interzis: atingerea cărnii, freamătul ei. Pentru eternitatea schizofreniei tale îți spun că sexualitatea împlinește metastaza pe care tu ai implantat-o în sufletul meu și că tu nu vei simți niciodată, și nici înțelege, flăcările rugului pe care-mi arde sufletul, partea din mine care se știe vinovată de iubire. Îți mai spun că în mine, după fiece rug stins se aprinde conștiința purgatoriului, locul în care te regăsesc mereu rătăcind în spaima unei capitulări. Acolo nu te ascunzi de mine, te ascunzi de tinele celălalt, cea care îndrăgește omul și-l răsfață cu iluzia eternității. Suntem în contratimpul tăcerii, pentru că eu urc pe scara neputinței în timp ce tu o cobori. După fiecare cină a timpului petrecut împreună, mă lași într-o cruntă nefericire. Mă bucură că nefericirea mea îți provoacă convulsiile unei gelozii inimaginabile, pentru că nefericirea mea este infinit mai mare decât orice fericire provocată de tine. Cum poți lupta cu efectele tale adverse? Cum poți lupta împotriva ta? Eu cu mine mă descurc și încep să mă învăț cu tine!        
       Cu siguranță va veni vremea unei agonii comune, pe care o vom împărtăși într-o altă egală măsură, nu măsura cu care te-am obișnuit iubind, mai degrabă măsura dezobișnuirii tale de mine. Momentul căderii în neființă versus momentul căderii în tine! Cea mai mare aroganță pe care viața o face asupra-ți. Ține-mi de urât până atunci, iubire, și vom sădi în semeni ceea ce omul a refuzat să rodească încercându-te!...  
   

duminică, 29 martie 2015

Simfonia destinului

(Simfonia a Va - Simfonia destinului)

                                                                            ”Creează atât cât îți permit chiar
                                                                                  și cele mai vitrege condiții”
                                                                                      Ludwig van Beethoven


         Împlinesc 14 zile de când nu am mai deschis o carte. Împlinesc cel puțin cinci ani de când l-am dat uitării pe Beethoven. M-am lipsit de câteva adevăruri în ultima vreme și astfel m-am pierdut printre toate care se-ntâmplă în afara mea. Printre toate cele irosite s-a dus și singurătatea mea. Toate singurătățile trebuiesc apărate, fiindcă doar în ele existăm cu adevărat. Caracterele se modelează în singurătate, singurul spațiu și timp în care sinceritatea nu are adversar. În anatomia trupească nu se-ntâmplă nimic la vedere; mă simt doar în mine, încolțit de rigoarea conștiinței. Ea mă ceartă de lipsa urii, dar mai ales de cea a iubirii. În mine se întâmplă ambele, într-un concomitent amărui, de prost gust, care mă storc de esența lor. Nici iubirea, nici ura nu sunt duse până la capăt. Se întrepătrund, se amestecă, dizolvându-mă în ceea ce-mi este de trebuință să iubesc, stârnind asupră-mi cea mai cumplită ură, respingând  iubirea ce-mi este adresată. Cum poți împăca dorința cu teama consecințelor împlinirii ei? Captiv între sensul și nesensul destinului mă las atunci pradă creației. Doar așa îl pot înțelege pe Beethoven...     

Anomalie


       Dețin și eu ca tot omul slăbiciuni. Nu mă caut de diferențe, însă mă știu vinovat de toate aceste slăbiciuni, mai precis de lipsa mea de intenție în îndreptare. Toate slăbiciunile mele sunt preambulul păcatului. În joaca lor imatură, poeții le-ar numi preludii. Conștientizându-le, am căutat în rădăcina lor ceva care să mă rușineze sau o legătură cu nevoia împăcării cu sinele, cu semenii și-nspre finalul cugetării cu Divinitatea. Slăbiciunile mele m-au dezamăgit, pentru că au legătură doar cu mine. Nu am aflat nici un vinovat(ă) pentru nevoile mele, mai ales pentru cele ajunse dorință. Foarte adevărat că nu am aflat nici privitori pentru spectacolul desfrâului interior. Actori implicați au fost și se vor mai cere și alții, însă mi-aș fi dorit ca măcar unul singur să-și fi afișat neutralitatea ori indolența. Ar fi fost îndeajuns pentru a mă pune pe gânduri, pentru a-mi impune reflecția grotescului personal dinaintea conștiinței. Conștiința mea nu suportă oglinda, însă conștiința mea adoră riscul. Uneori chiar și pe acela de a nu mai fi. Conștiința este suma tuturor experiențelor personale, plus rămășițele dintr-un ancestral neconștientizat. Conștiința este cea mai înțeleaptă parte din mine, însă și cea mai slabă. 

         Nu mai pot  cu mine decât disprețuindu-mi slăbiciunile și conștiința, căci sunt rezultatul războiului lor...       

sâmbătă, 28 martie 2015

Trăim doar pentru propria îndrăgosteală


       Mi-e capul plin de poveștile îndrăgostiților; și pentru că nu se poate exclude suferința lor ulterioară consumării pasiunii sunt suprasaturat și de dramele lor. Sufletul îmi este la mare și simetrică distanță de bucuria sau drama lor, nu pentru că nu mă implică emoțional, mai degrabă pentru faptul că nu mă regăsesc în niciuna dintre situații. Nu sunt posesorul unicității ca modalitate și intensitate a trăirii fiorului îndrăgostelii, dar nici nu mai pot fi păcălit de ludic, epic sau alte potlogării eufemistice. Oricum ar fi se impune totuși o întrebare: la ce-mi folosește să trăiesc și să simt dragostea altora, sau măcar o părticică din ea? E foarte adevărat că putem învăța câte ceva din experiența și eșecul celorlalți, însă nu simțim, nu trăim fiorul viu și crâncen de plăcut al îndrăgostelii. Iubirea nu ne dă dependența față de partener, iubirea ne creează adicția față de ea însăși. Oricare dintre noi, în orice stadiu și etate a vieții ne-am afla, am repeta obsesiv și la nesfârșit această trăire. O facem pentru simplul motiv că atunci suntem, atunci ni se întâmplă ceva-ul ființial. Restul este doar o hrană iluzorie pentru poeți și romancieri. Dacă vreți să dați o pâine de mâncat exploatatorilor în scris a romanticului, atunci asumați-vă trăirile și închipuirile altora și nu vă mai ruinați sufletește pentru că vouă nu vi se întâmplă marea dragoste. 
         
       Marea îndrăgosteală este o Atlantidă ființială, iar dorința retrăirii ei este identică colonizării soarelui.
        
         Omule frumos și (ne)bun trăiește pentru tine, iar pe restul lasă-i în plata trăirilor lor...       

vineri, 27 martie 2015

Despre a mea singurătate


Despre a mea singurătate
spun hârtiei cât mai sunt,
pentru a ta singurătate
sunt bărbații pe pământ.
Despre a mea singurătate
până ieri știa doar luna,
pentru a ta singurătate
mirii despletesc cununa.
Despre a mea singurătate
scriu blestemele severe,
pentru a ta singurătate
eros plânge de durere.
Despre a mea singurătate
nu sunt vești interesante,
pentru a ta singurătate
un străin va scrie o carte.
Despre a mea singurătate
nu se-nduplecă pământul,
pentru a ta singurătate
omu-a inventat cuvântul.
Despre a ta singurătate
se va spune că-i doar una,
pentru a mea singurătate
mă voi însoți cu luna...

joi, 26 martie 2015

Purtare


Se poartă-n absurdul ființial o candoare
ce-mi poartă de grijă prin gânduri fugare
și totul se pierde ca fluviul în mare,
absurdul e marea și valu-i candoare...

Se poartă în viul sangvin o savoare
ce-mi poartă de grijă sub lună și soare,
căci totul se pierde și cerul în mare,
în viul sangvin doar umbra-i savoare...

Se poartă-n declin a mea consolare
ce-mi poartă în grijă a ta contemplare
și totul se stinge-n a noastră-ntâmplare,
absurdul și viul sunt ultima stare...



luni, 23 martie 2015

Zvârcolire


Dezagregări din sinele sihastru,
plecări din trup către un nicăieri,
defăimătorul cerului albastru
și neputința de-a ieși din ieri;

senzația unei voluptăți funebre,
un maldăr ageometric sufletesc
și în delirul celei mai cumplite febre
cu coasa morții să mă bărbieresc.

Și din geneză confesiunea-mi vine,
întâiul adăpost înspre neant,
doar verbul a fi nu vrea să mă decline,
mă simt în propria-mi viață imigrant;

și ce mă doare mă aruncă-n stradă
sau în vâltoarea singurei obsesii,
destin liniar pe crucea ce-i corvoadă
un compromis al lipsei de concesii.

Să-mbrățișez o ultimă pasiune,
să dau rămasul bun pe-un pe curând,
iubirea oferită-n cauțiune
să mă așeze într-un suflet blând...

sâmbătă, 21 martie 2015

Vacantabil



Dezordine în tot ce-i posibil,
fantasme ajunse-n prezent,
trădarea-i un gest admisibil
atunci când iubesc violent;

Condiția umană m-apasă,
impune să trec peste tot,
un zâmbet blocat în grimasă
și tu, un simbol de tarot.

Trecutul revine în timpuri,
o lene a inimii vrere,
durerea se scurge în simțuri
iubirea se stinge-n plăcere;

prin carne atragem delirul,
infirmi ce trișăm înc-o moarte,
femeie dezbracă-ți cașmirul
citindu-mi în suflet și carte.

Lihnirea ce-mi zace în sânge,
pretinde-un pribeag aparent,
aluzia emoției mă frânge
de tine m-agăț dependent;

excesul coboară-n dorințe,
invidia-i stârnită-ntre sfinți,
în demoni și umbre conștiințe
mă dau pe emoția ce-o simți.

Fiorul prelung în sfârșeală
în clocotul sângelui tău,
dă vieții concretul greșeală
în mine provoacă un hău;

în tine extazul cedării,
în mine amurg fulgerat,
ce-i moarte supun abdicării,
iubindu-te cad în păcat!
  
Sunt prada simțirilor mele,
un rătăcit ireparabil
un viitor prin zațul de cafele
și locul tău din mine, 
vacantabil...

marți, 17 martie 2015

Cerșetor


Mi-s cerșetor de veșnicie,
de lemn, de iarbă și izvor,
din mintea mea în insomnie
tu inimii să-i dai un dor.

Mi-s cerșetor de neputință,
de soare, apă și pământ,
din mintea mea într-o sentință
tu inimii să-i faci veșmânt.

Mi-s cerșetor de-apocalipsă,
de întuneric și lumină,
din mintea mea într-o eclipsă
tu inimii să-i dai doctrină.

Mi-s cerșetor de permanență,
de infinit și absolut,
din mintea mea în confidență
tu inimii să-i faci un scut.

Mi-s cerșetorul de iubire
de suflet, carne și sărut,
din inima-mi în înrobire
tu inimii ai substitut.

Revelații (XIII)


Nici o desăvârșire. Nici un țel. Nici un drum de parcurs. Nici o punte și nici un abis. Nici eu! Mă port printr-un nicăieri plin de absurdul propriei demnități...
*
Cred mai mult în propria-mi tăcere decât în orice legământ de iubire. În mine tăcerea are rădăcini indescifrabile, uneori chiar și pentru sine...
*
Tragismul iubirii nu-l aflăm nicăieri. Nici măcar în moarte...
*
Prezența mea în mine o simt puternic. Încă o încrâncenare cumplită și mă cuprinde teama de mine...
*
Mi-am educat vocația tăcerii conștientizând prematur sentimentul ratării din semeni. Un motiv în plus să nu depășesc stadiul amantului ratat...
*
Din inima mea nu izbucnește nimic. Din inima voastră curg râuri de iertări și iluzii. Atât de diferiți în trăiri, atât de asemănători în ignoranță...
*   
Nu mai găsesc nimic de citit! Nici măcar în inima semenilor...
*
Tot ceea ce am iubit, mă regretă. Tot ceea ce m-a iubit, m-a ucis...
*
Singura mea consolare: înțelegerea cuvântului...

luni, 16 martie 2015

Dilema irosirii



Gânduri amestecate.
Temeri aflate la căpătâiul gândurilor,
un întuneric nedefinit
și tu.
Gândurile, temerile
sunt într-o permanentă mișcare,
se ascund
clipă după clipă
în tot ce mai rezistă ființial în mine.
Tu îmi stai în inimă
sau în minte,
însă niciodată în ambele taine.
Știința mi-a produs o imensă dezamăgire:
știai că inima poate fi scoasă din mine?
Dacă te port în inimă
te pot pierde,
dacă te port în minte
te pot uita!
Și atunci te întreb:
unde te pot păstra în veșnicie?
Și atunci mă întreb:
cui îi folosește o inimă alterată,
care tânjește după o dragoste irosită?!

luni, 9 martie 2015

Jocul de-a iubirea (IV)


Femeia din tutun
Draga mea dragă,
de la orice capăt te-ai aprinde
te-aș consuma
până la celălalt capăt.

Tutunul din femeie
Draga mea dragă,
săruturile tale îmi sunt dragi
pentru că-mi potolesc
dependența de nicotină.

Femeia din femeie
Draga mea dragă,
cui pe cui,
viciu pe viciu!
De ce nu renunț la fumat?
Pentru că te-aș înșela.
Femeia...
Ce viciu!
Ce fumuri!...

Jocul de-a iubirea (III)


Firescul
Draga mea dragă,
ești prea tânără
ca să-mi porți iubire,
iar eu sunt prea bătrân          
ca să mor de dorul tău.

Nefirescul
Draga mea dragă,
ești prea tânără
ca să-mi porți iubire,
iar eu sunt prea bătrân
ca să te pot refuza.

Platonicul
Draga mea dragă,
ești prea tânără
ca să-mi porți iubire,
iar eu sunt prea tânăr,
dar și prea bătrân         
ca să-ți cânt serenade sub fereastră...

Îndurare


Îndură-mă în ceas de noapte,
că nu mai sunt în toate care-am fost,
plecarea ta în taina fără șoapte,
îngăduie tăcerii mele-un rost;

îndură-mă în pragul dimineții,
când totu-i pustiit într-un târziu,
transmite-i un salut cordial tristeții,
să te-nsoțească cât am să mai fiu.

Îndură-mă în miezul ăstei zile
și-n toate locurile-n care-am fost,
denunțul firii mele versatile,
m-a declarat amantul cel mai prost;

îndură-mă în umbra înserării,
tu lasă-mă în rutină și nimic,
atins de febra rece a nepăsării
de tot ce-mi porți în suflet, te dezic.

Îndură-te de mine cu putere,
răbdării tale îi voi da tribut,
cât timp iubirea ta mă cere,
mă-ndur în căutarea de-nceput...

duminică, 8 martie 2015

Jocul de-a iubirea (II)



          Idolatria instinctuală poate fi răspunsul pentru nefericire. Lipsiți de puterea neutralității ne însuflețim la fiece semn al hazardului interpretându-l ca un banal, însă motivant, semn al iubirii. Frenezia exaltării inutile face posibil absolutul, fiindcă odată trecuți de frenezie ne trezim goi în fața adevărului. De ce am mai căuta pretextele rămânerii în nimic? Iubirea este cu certitudine cea mai pură dintre toate stările prin care omul poate trece, însă tot ea a creat fanaticii și sinucigașii. Iubind ne-am anulat conștiința.  Urmarea iubirii este improbabilitatea suferinței, timpul revenirii la sine, doar că sinele vechi ne ignoră, iar cel nou se joacă cu iluziile. Unica salvare este atingerea indiferenței, însă până la starea neființială ne luptăm cu consecințele dăruirii. Gradul de alterare sufletesc este cel care face diferența dintre fanatici și sinucigași, dintre cele aparținătorii extremelor și supraviețuitori. Iubirea presupune implicare totală, necondiționalitate. De aceea iubim o singură dată. Iubim total. Iubim complet. După?!... Suntem actori în Jocul de-a iubirea!

Jocul de-a iubirea (I)


Jucăm același joc de prea mult timp,
te-aș întreba dacă mai sunt în tine,
în mine s-a mai stins un anotimp,
ce-a fost în ieri, azi nu ne mai susține;

și în tăcerea grea mă știu îngândurat,
întors în esențialul ce-mi revine,
orice va fi în mâine de-ndurat,
e mai puțin decât mi se cuvine.

Ce-i dacă mi iau la drum tristețea?!
Nu știi că te-am iubit și te-am urât?
Absurdă-n mine a fost pretenția,
să mă iubești carnal și cam atât!

Sunt prea mulți sori în vastul Univers,
din toți nu-i unul care să mă știe,
să mă-nțeleagă în al meu demers,
să ardă-n vid a mea melancolie;

când dorul tău mă duce în răstimp,
îi dau decepției ziua următoare,
încă iubesc același anotimp,
încă urăsc același răsărit de soare...

joi, 5 martie 2015

În insomnia umbrelor mărunte


În insomnia umbrelor mărunte,
astâmpărăm amorului avânt,
escaladându-ți Venusului munte,
mă lepăd ție-n veșnic legământ.

În insomnia umbrelor mărunte,
golește-mă de viul cel perfid,
ducându-ți dorul până-n amănunte,
când tu nu ești mă tem de suicid.

În insomnia umbrelor mărunte,
purtăm pe carne urme de cinism
și până vin ninsorile pe frunte
să-i dăm pasiunii  renta de ludism.

În insomnia umbrelor mărunte,
ne vom păstra cât va fi vrere,
de frici tu inima-mi descrunte,
prin dor să-mi fii, să-ți fiu avere.

Susțin ”Ora de religie în școli”!


         Stau la birou și mă gândesc cum să încep acest editorial. Începutul este cel mai greu pentru că sunt convins că acest subiect controversat va genera câteva polemici și în subsolul acestui demers jurnalistic. Înainte de orice revoltă sau aprobare (fie ele și tacite) din partea dumneavoastră, rugămintea mea este să nu vă pripiți și să citiți până la capăt. Categoric că pot greși în aprecierile personale care urmează a fi subiectul lecturii dumneavoastră, tocmai de aceea am început cu această rugăminte.   
         Am să continui cu ”Cele zece porunci Dumnezeiești”.
1.  Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
2.  Sa nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
3.  Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.
4.  Adu-ti aminte de ziua Domnului și o cinstește.
5.  Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ. 
6.  Să nu ucizi.
7.  Să nu fii desfrânat.
8.  Să nu furi.
9.  Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
10. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.
         Trebuie să recunosc că sunt una dintre uscăturile acestei păduri numite umanitate. Am încălcat măcar patru din cele zece porunci și sunt convins că nu sunt singurul. În fapt nu există seamăn fără de păcat, ca atare pădurea de care pomeneam anterior, simbolic, ar trebui formată numai din uscături. Din fericire, fără a judeca, majoritatea uscăturilor păstrează mugurii speranței în sufletul lor. Nu doresc a forța metafora, luați-o mult mai simplu, folosind cele scrise anterior precum un exercițiu de imaginație. Ca atare, nu sunt cel mai autorizat a vorbi despre ce este cu sau fără de păcat. Sunt unul dintre cei care intră foarte rar în biserici și vizitează una sau două mănăstiri pe an. Tot eu sunt singurul jurnalist care s-a revoltat atunci când s-a produs schisma Mitropoliei Ardealului prin înființarea Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului, adresându-i regretatului mitropolit Bartolomeu Anania, unul dintre cei mai mari cărturari români, o scrisoare deschisă foarte agresivă prin care îi acuzam pe domnia sa și mai mulți înalți prelați ai Ortodoxiei Ardelene de virtuți etalate în fals și jocuri ridicole care frizau doctrina ortodoxa, tocmai acea doctrină pe care ei chiar dacă o propovăduiau, au încălcat-o. Fiind sibian la origini am deținut destule informații cu privire la ceea ce s-a întâmplat în Sinodul Bisericesc al Mitropoliei Ardealului atunci când, în condiții care nu doresc să le redeschid aici, a fost ales mitropolit al Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza. Atunci nu am fost luat deloc în seamă de colegii de breaslă din motive lesne de înțeles: teama față de Dumnezeu, teama de a nu supăra înalte fețe bisericești, patriotismul local exagerat și alte cele mai puțin importante. Doar Ministerul Cultelor și portalul online Hotnews.ro au preluat atunci scrisoarea mea deschisă. Eseistica mea, ca scriitură, conține suficiente răfuieli personale cu Divinitatea, așezate într-un dialog imaginar, astfel încât dacă trăiam în vremea inchiziției, deja eram istorie, nicidecum martir. Sunt suficiente motive pentru a surprinde prin poziția mea în acest război mediatic îndoielnic la care suntem supuși și pe care îl merităm într-o mare măsură, dar cred cu tărie în nevoia predării religiei în școli.
         Argumente pro. Noi și copiii noștri suntem contemporani celor care vandalizează țara de 25 de ani. Îi trimitem la școală și ce văd? Colegi de ai lor, copiii de bani gata ai unor directori impuși politic, foști interlopi deveniți acum mult prea onorabili, politicieni deveniți factor de decizie sau poziționați în înalte funcții de demnitate publică, afaceriști-miliardari de carton sau ai avocaților acestora, evazioniști profesioniști ș.a.m.d., le dau cu tifla până la umilință pentru indecența de a respira același aer cu ei. Deschid televizorul și ce văd? Arestările unor nume mai mult sau mai puțin sonore, circarii DNA și DIICOT care adună prosperii autohtoni, revolta ineptă și vădit manipulatoare a celor vizați de brațul slab al legii, dar mai ales că în România se poate trăi bine eludând legea. Exemplele pot continua. Într-o țară în care justiția este oarbă, nici măcar chioară, în care sistemul legislativ suportă modificări în funcție de interesele celor aflați la putere, copiii noștri își pierd reperele, nu au modele de urmat în afara noastră, sunt lipsiți complet de orice sursă umană de inspirație. Știința noastră de a fi părinte a sădit în rădăcina existenței lor  diferența dintre rău și bine, ”întuneric” și ”lumină”, noapte și zi, însă cam atât; din punctul meu de vedere nu este suficient. Suntem una dintre multele țări în care cetățenii nu-și cunosc drepturile, habar nu au despre constituție sau legile care îi îndrumă, îi apără sau îi condamnă. Haosul rațiunii coroborat cu cel al sufletului ne conduce la robia spirituală. Păi să avem pardon! Le spun copiilor noștri că nu există stat în astă lume, al cărui sistem legislativ să nu conțină câteva dintre poruncile decalogului Dumnezeiesc, indiferent de cultul religios predominant în țara respectivă. Nu sunt diferențe abisale între Biblie, Coran sau Tora iudaică, ca atare ”să nu ucizi”, ”să nu furi”, ”să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”, ca exemplu, sunt pedepsite de orice sistem legislativ din lumea aceasta mare. În istoria noastră, în cultura noastră, Dumnezeu a stat mereu la baza biruințelor dar și a înfrângerilor. Gândiți-vă la faptul că Dumnezeu poate fi ”adunat” într-un singur cuvânt, o singură expresie și o unică trăire: iubire! Suntem un popor puternic spiritualizat și chiar dacă se-ncearcă dezrădăcinarea noastră, eu zic că Dumnezeu nu ne va părăsi. Orele de religie pot să le ofere copiilor noștri reperele unui trai decent și în armonie cu aproapele său. Într-adevăr, nu orele predate oricum și de oricine, dar acest lucru îl voi dezbate în cele care urmează.
         Argumentele contra. Manualele de religie. De un ridicol colosal. Într-o analiză a conținutului realizată de Liga ProEuropa, se dau următoarele exemple: În manualul de Religie. Cultul ortodox, pentru clasa a III-a, Editura Sf. Mina, Dumnezeu este prezentat ca fiind violent și răzbunător: „Ca să-l determine pe faraon să-i elibereze din robie pe evrei, Dumnezeu a trimis asupra egiptenilor zece pedepse foarte grele”: a transformat în sânge apa râului Nil; a acoperit cu broaşte tot pământul Egiptului; au apărut ţânţari peste tot; a umplut casele şi pământul egiptenilor cu tăuni; au murit de foame multe vite; au apărut răni şi bube pe oameni şi pe vite; a trimis grindină, apoi lăcuste care au distrus totul; a trimis întuneric peste Egipt; a ucis pe primii băieți nou-născuți în familiile egiptenilor.” Religie. Cultul ortodox. Manual pentru clasa a X-a, Grupul editorial Art. După ce se spune că Biserica a dus o luptă susținută împotriva practicilor magice din toate timpurile, se arată că: „pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască”, „orice bărbat sau femeie se va îndeletnici cu chemarea duhurilor celor morți ori cu vrăjitoria, cu moarte să se omoare, cu pietre să-l ucideți: vinovați sunt”. Aceste exemple le-am preluat dintr-un material de presă semnat Redacția, de pe site-ul nasul.tv. Categoric că vorbim aici de o interpretare subiectivă a manualului dar totuși există și un oarecare adevăr în cele relatate: se forțează foarte mult interpretarea Bibliei la nivelul personal al autorilor manualelor. Dascălii de religie pot fi lipsiți de harul metodologiei didactice (predare) și în unele cazuri cunoștințele lor chiar pot fi superficiale. Ar trebui mai multă atenție în alegerea lor și aici spun că ar trebui o implicare a BOR-ului sau a cultelor religioase care-și trimit reprezentanții în școli. Revin... Copii noștri deschid televizorul. Ce văd? Acuze aduse unor reprezentanți ai cultelor religioase. Habotnicia dusă la extremul iraționalului, disperarea a zeci de mii de credincioși care se târâie în genunchi pentru a ajunge să atingă moaștele unor sfinți mai mult sa mai puțin declarați. Fanatismul religios care nu aduce decât prejudecăți religioase finalizate prin atentate sau execuții care țin de demență. Luxul infantil afișat tocmai de unii reprezentanți ai cultelor religioase și care cer sprijin pentru cei săraci. Ne ducem copiii în biserici sau la mănăstiri. De ce? Mai află ei acolo sensul purității sau sublimul smereniei? Contraargumentele pot continua, însă prefer să mă opresc. Ultima parte mă aduce în fața domniilor voastre într-o controversă care poate părea neverosimilă, care mă încadrează mai degrabă într-un agnosticism decât într-o spiritualitate bine definită.
         Nu este așa oameni buni! Scriu negru pe alb și rostesc răspicat: sunt Florin Otrocol și susțin ”Ora de religie în școli”! Susțin ceea ce acestui popor i-a adus propășirea, ceea ce românilor le-a fost suficient în cele mai grele momente pentru a supraviețui oricărei dureri și oricui, ceea ce i-a adus României cea mai prosperă perioadă din trecutul ei atunci când a fost condusă prin unșii Domnului, reprezentanții monarhiei, Carol I și Ferdinand: crezul în Dumnezeu! Nu sunt adeptul monarhiei, sunt adeptul respectului și credinței în Dumnezeu, aceleași ”argumente” decizionale care în vremea monarhiei ne-au ferit predecesorii de frica unei prăbușiri! Contraargumentele aduse în acest demers jurnalistic pot fi eradicate prin maleabilitate și indulgența reprezentanților oricărui cult religios, cu precădere a Bisericii Ortodoxe Române, prin aprecierea și dezrobirea liberului arbitru, acel moment al alegerii aflat la îndemâna oricăruia dintre noi. Înainte de a fi jurnalist sunt părinte, înainte de fi părinte sunt om și înainte de a fi devenit om nu am fost nimic. Decizia este la voi oameni buni și părinți, dar pentru copilul meu, cu orice risc, până la definitivarea discernământului lui, voi face ceea ce voi considera că este cel mai bine, sau în cazuri nefericite ceea ce este cel mai potrivit. Dacă va fi cineva care să mă judece, atunci să o facă copilul meu, însă până la acele vremuri să mă judece doar PreaÎnaltul!