Conform scriitorului Loyd Douglas „omul când nu are necazuri știe să și
le procure”. Tot el vine și cu soluția pseudofilozofică, „dacă s-a
procopsit cu necazuri are mult mai multe motive să iasă din ele, decât
să intre în ele”. De foarte multe ori am rumegat această maximă
teribilistă. Fundamentele rațiunii confirmă afirmațiile domnului
Douglas, dar rațiunile mele existențiale nu sunt deloc de acord. Care ar
fi motivele determinante de a-mi procura niscavai necazuri?
La mine este foarte clar. Vorbesc de plictiseală, ba mai mult de atât, vorbesc de nevoia de a-mi apropia viața cu trăirile ei. Deși la prima vedere sunt un magnet pentru probleme și necazuri, marea distracție provine din faptul că acele necazuri nu-mi aparțin. Deci, mă pricopsesc cu necazurile altora. Și frecvent, înainte de a prelua problemele lor spre a găsi o soluționare, ma ia un dor nebun de a-mi trage 1000 de șuturi în fund. Spre marea mea bucurie și trăire, fundul meu a devenit cel mai recunoscut poligon de tragere din Univers. Nici nu mă mai pot așeza. Fascinantele ”trăiri” fizice sunt în armonie perfectă cu cele ale afectului. După celebra cură de 1000 de șuturi stau și mă întreb cu mult nerv, „cum naiba pot eu rezolva probleme care nu sunt ale mele?”. Mă chinui vreo cinci ore să răspund la această întrebare, după care stors de gânduri inutile mă duc la cârciuma din fundătură unde dau pe gât vreo două sticle de vodcă, pe care le sting filosofic. Merge ca la carte! Într-un final patetic, îmi vin toate soluțiile zilei. Mă deplasez împleticit spre cimitirul municipal unde se odihnesc numai cei considerați de neînlocuit. Acolo există o alee pe care șed la doi metrii sub pământ numai de aștia ca mine, cu capul plin de soluții, dar fără cele 1000 de șuturi. Mă întind aleatoriu lângă unul dintre ei și purtăm o conversație interesantă până când vine paznicul, și ăsta pregătit pentru tragerea în poligon. Îmi răcnește mereu aceeași replică: „Mă alcolicule! Mă necrofilule! Du-te mă în iadul mătii!”. Îmbătat de aerul tare al înjurăturilor lui și respectând legile fizicii cu privire la frecarea de el prin îmbrâncituri, îmi iau porția de zbor neautorizat spre ieșire, întrebându-mă „cine spunea că omul nu poate să zboare!?”. Mă plimb pe linia albă continua a drumului spre casă, unde îmi revizuiesc lista de a doua zi a amicilor cu probleme. Mă chinui să adorm și taman când sunt aproape de reușită o aud greoi pe nevastă-mea spunându-mi, „scoală că trebuie să meri la ziar”. Eu mă uit la ea și ea mă-ntreabă râzând „iarăși te-ai visat salvatorul lumii?”. Îmi pun nervos perna pe față și încep să număr crucile din cimitir: „1,2,3 ...”. Când ajung la 1000 mă ridic și plec spre baie că mă doare fundul și-mi spun zâmbind dement și plin de subînțeles, „începe încă o zi din complicata mea existență ...”
La mine este foarte clar. Vorbesc de plictiseală, ba mai mult de atât, vorbesc de nevoia de a-mi apropia viața cu trăirile ei. Deși la prima vedere sunt un magnet pentru probleme și necazuri, marea distracție provine din faptul că acele necazuri nu-mi aparțin. Deci, mă pricopsesc cu necazurile altora. Și frecvent, înainte de a prelua problemele lor spre a găsi o soluționare, ma ia un dor nebun de a-mi trage 1000 de șuturi în fund. Spre marea mea bucurie și trăire, fundul meu a devenit cel mai recunoscut poligon de tragere din Univers. Nici nu mă mai pot așeza. Fascinantele ”trăiri” fizice sunt în armonie perfectă cu cele ale afectului. După celebra cură de 1000 de șuturi stau și mă întreb cu mult nerv, „cum naiba pot eu rezolva probleme care nu sunt ale mele?”. Mă chinui vreo cinci ore să răspund la această întrebare, după care stors de gânduri inutile mă duc la cârciuma din fundătură unde dau pe gât vreo două sticle de vodcă, pe care le sting filosofic. Merge ca la carte! Într-un final patetic, îmi vin toate soluțiile zilei. Mă deplasez împleticit spre cimitirul municipal unde se odihnesc numai cei considerați de neînlocuit. Acolo există o alee pe care șed la doi metrii sub pământ numai de aștia ca mine, cu capul plin de soluții, dar fără cele 1000 de șuturi. Mă întind aleatoriu lângă unul dintre ei și purtăm o conversație interesantă până când vine paznicul, și ăsta pregătit pentru tragerea în poligon. Îmi răcnește mereu aceeași replică: „Mă alcolicule! Mă necrofilule! Du-te mă în iadul mătii!”. Îmbătat de aerul tare al înjurăturilor lui și respectând legile fizicii cu privire la frecarea de el prin îmbrâncituri, îmi iau porția de zbor neautorizat spre ieșire, întrebându-mă „cine spunea că omul nu poate să zboare!?”. Mă plimb pe linia albă continua a drumului spre casă, unde îmi revizuiesc lista de a doua zi a amicilor cu probleme. Mă chinui să adorm și taman când sunt aproape de reușită o aud greoi pe nevastă-mea spunându-mi, „scoală că trebuie să meri la ziar”. Eu mă uit la ea și ea mă-ntreabă râzând „iarăși te-ai visat salvatorul lumii?”. Îmi pun nervos perna pe față și încep să număr crucile din cimitir: „1,2,3 ...”. Când ajung la 1000 mă ridic și plec spre baie că mă doare fundul și-mi spun zâmbind dement și plin de subînțeles, „începe încă o zi din complicata mea existență ...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu