Artă inodoră„

Timid, arunc la gunoi o ultimă poză cu tine. Poze cu noi nu există! Nu posed imagini cu tine, dar ţi-am salvat în memorie chipul şi mai mult decat atât, privirea. Splendida ei întunecare, mă răscoleşte încă şi mă arde ireversibil.
Real monologând eşti un stigmat păgân pe fiecare minut al zilei de mâine.
Mă arunc orbeşte în orice femeie, care în naivitatea sentimentelor ei îmi vorbeste, mă priveşte. Mă uit în containerele personalizate de rezidurile proprii şi constat că mi-am aruncat trăirile. Strivit de o furie muribundă, sufletul meu zace între resturi menajere şi se identifică cu mirosul pestilenţial al rezidurilor zilei în curs. De fapt, ultimul container se identifică şi se suprapune exact cu ultimul meu an. Agonie, parfumuri umane de duzină, zile şi nopti fără finalitate şi gânduri moarte în incubatoarele zilelor mele.
Între toate acestea, dacă ai răscoli la groapa comună, cu certitudine, nemacerate, s-ar mai găsi rămăşiţe din ceea ce ţi-am oferit atunci. Acum, ai dori să mă aduni, să mă reconstitui ducându-mă la buze, să mă expui pe biroul tău. Vei deveni posesoarea unui Venus din Milo, varianta masculină. Primitivă. Colecţionezi aminitirile legate de noi. Vei privi mereu, expresia chircită a agoniei mele. Singura consolare, tu ai inodorul artei, eu mă odihnesc, grotesc, la tine.