Eutanasia rațiunii vii

Sunt la limită. Zvârcolirile afectului meu insistă să atingă apogeul suferinţei. Raţiunea coborâtă la sacrificiu în subconştient îşi trage suflul pentru utlima bătălie. Ultimele zile mi-au demolat complet raţiunile existenţiale. Ce-am construit în zeci de ani prin cultul exacerbat al personalităţii mele nu se regăseşte în vestigii. Luptele de ieri au solicitat azi un armistiţiu. Epuizat, am ales să scriu despre inutilitatea acestui război. Pentru că aici nu se iau prizonieri, iar fiecare parte din mine, angrenată în acest război a devenit o rană vie, conştientă de valoarea ei. Până un ieri, care-mi pare acum mult prea îndepărtat, raţiunea şi afectul au ştiut mereu să mă completeze, să-şi cedeze reciproc întâietatea salvându-mă de penibil, mediocritate, uman. Duelul lor de ieri mi-a dezvăluit azi, fără să-mi doresc, vidul din mine asimilat prin savoarea unei vieţi complicate şi duplicitare, iar raţiunea şi-a expus silogismele false ale emancipării mele. 

Azi am avut timp să privesc înapoi. Imensa eroare mi-a revelat portretele tuturor relaţiilor umane ratate. Un juriu format din părinţi, prieteni şi iubite care m-au iubit cândva necondiţionat, dar şi oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată se încăpăţânau să mă privească candid refuzându-mi un verdict. Tăcerile lor suprapuse mă condamnau la demenţă. Armistiţiul secret dintre cele două forţe rebele l-am numit ”ziua eutanasiei raţiunii vii”, pentru că raţiunea m-a ţinut viu. În fiecare an, în această zi de octombrie, îi voi lăsa Lui vidul. Să-l umple, să-l modeleze, să se odihnească precum în zi de Sabat. L-am renegat demult, îl blamez cotidian, îi anulez sisific existenţa. Dacă pentru mine nu se mai poate face nimic, Lui pot măcar să-i dedic ziua de doliu a raţiunii mele. Vom sărbători împreună. El, întorcerea mea către umanitate, eu, revenirea la normalitate, anonimat. Straşnică mediocritate mă-mpresoară şi mă redefineşte total! ...