Mila

Ajuns parcă la apusul trăirilor, îmi îmbrățișez revelațiile adâncurilor mele, adâncuri virgine, departe de orice compasiune. Mi-e milă de mine, de tine, de noi, de românii mei. Luciditatea din tăcerile noastre, ne condamnă la resemnare și la acceptul declasării. Nimic din decalogul biblic nu ne mai recomandă. Nu suntem capabili măcar să păcătuim capital, fatidic și ireversibil. Nici Dumnezeu nu ne mai crede. Propovaduim penibilitatea prin habotnicie și închinăciune, respirând tămâia soboarelor divinității percepută cu transcedentalitate anonima. Suntem haotici, ne revărsăm pe drumuri intuitive și spunem noi tainice, bolnavi de invidie și sugrumați de propria mediocritate ridicată la rangul de demnitate.
Mi-e milă de Țuțea si Cioran, de pacturile politice încheiate în ruinele proprilor altare, cu Divinitatea, de comedia lăsată urmașilor înfierând percepetele propriilor moralități. Mi-e milă de dogmele creștine, de sutanele care cred că le percep și le împărtășesc, corupând istoria, plagiind divide et impera prin acapararea de teritorii și turme creștine, culpabilizand prin oferte de păstorire a neamului. 

Mi-e milă de mitropoliți și prozeliți, de papalitate, de cultele păgâne, de rugăciunile îngenunchiate, de cei seduși de fanatismul prorocilor. Mi-e milă de pseudointelectualitatea autodeclarată și liber exprimată, de răspândirea ei în mediul academic și mai cu precădere de idoli și ucenici.

Mi-e milă de senilitatea dobândită eminesciană, de ironia caragialiană, de pubertatea lui Labiș, de alergiile primăveratice macedonsciene, de septicemiile argheziene, de diabetul minulescian, de toamnele bacoviene, de pingelele lui Hogaș, de singurătatea lui Nichita , dar mai cu seama de contemporani. De agonizantul Pleșu, de infantilismul lui Patapievici, de clona Liiceanu, de paranoia CT Popescu, de iubirile neîmplinitului Păunescu, de masturbările eminenței cenușii prelevate din și în Dinescu, de sf-urile lui Cristoiu, de onanistul Cărtărescu, de narcisistul Tucă, de România lui Hurezeanu. Avem o atracție congenitală spre mediocritate.

Avem în trupuri, suflete și în sânge stigmatul fatalității. Alienați în cotidian, ne plimbăm pe aleea inconștienței, salutându-ne fantomele trecutului și viitorului. Acceptăm prezentul, adulterul, homosexualitatea, șuetele, șpăgile, nuditatea vulgară, trivialitatea viscerală, atrocitățile celor de-un sânge.

Ne adorăm când arătăm mila, când ne subcombă nenorocirea altora, când ne putem exprima patetismul. Avem o vocație și un cult al eșecului. Am acceptat blestemele cu evlavia muribundului, am hranit și modificat genetic conceptul ratării. Cohorte de aleși sau impuși ne-au terfelit de la geneză încoace și construiți din paradoxuri ne-am bucurat orgasmic, grobian și divin.

Singura consolare: mai am speranță! Speranța că în acest univers avem un corespondent. Și așa mă ia un dor în mine să-i cunosc, ... și nu știu de cine să-mi fie mai milă!

Am hotărât cândva: mila este apogeul pervesiunii. Deși o refuz ca participațiune în catalogul trăirilor individuale și de grup, ea îmi sfarmă orice logică, amintindu-mi pervers că ne merităm reciproc.