joi, 13 aprilie 2017

Viața e ceea ce rupem din noi ca să ne fie bine


Trăim într-o lume care impune conceptul ”a avea răbdare cu noi”, indiferent care ne sunt nevoile și durerile individuale, deși trăirile individual-personale sunt comune. Din nefericire, dincolo de conștiința noastră, aparținem unui sistem de valori impus căruia nu-i pasă cine suntem, ceea ce ne dorim sau ce ne-am dori a trăi. Totul se reduce nivel la individual ca trăire, dar sistemului nici că-i pasă! Socialul impus de sistemul universal de valori manipulează, implementează și mai ales dictează. Știu cum să o facă, pupându-ne fundurile tăbăcite de la atâta stat pe gânduri, precum gânditorul de la Hamangia. Suntem percepuți și tratați precum o turmă capabilă să identifice și să prefere un individ alpha, individ care să conducă turma spre orbire, la nevoie spre dispariție.
Sunt convins că v-am plictisit, dar dincolo de plictisul vostru trebuie să conștientizăm că totul se reduce la ”a iubi”. Este falsă ipoteza care ne spune că a iubi înseamnă dependență și ca atare, renunțare la propria persoană. A iubi este una, a supraviețui este alta! Singularitatea noastră a fost gândită a fi indestructibilă însă nevoia neidentificată apare ca fiind o slăbiciune care poate fi exploatată. Niciodată nu vom iubi ceea ce nu ne identifică și personalizează, pentru că iubirea presupune o forță interioară imensă, forță capabilă să dăruiască, nicidecum să acapareze, să acumuleze. Mai mereu trăim o viață care nu reprezintă, o viață care în fapt nu se identifică și nu ne raportează la ceea ce trăim și suntem. Suntem dependență de suferință. Supraviețuim datorită detaliilor care țin de mistic și aparențe, dar iubirea nu poate înșela. Pentru că ea se întâmplă și ne întâmplă în afară absurdului cotidian. Pentru că dincolo de paroxism și decădere iubirea înseamnă trăire, înseamnă completare (în cazuri rarisime, împlinire).
Pentru mine există doar două certitudini: iubirea și moartea. Paradoxal, avem prea multe de trăit pentru a ne permite nonșalanța morții!...