luni, 23 iunie 2014

Atrofierea spiritului românesc (I)


Motto: ”... În sine, orice idee este neutră, sau ar ţrebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectîndu-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment : are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie ... Aşa se nasc ideologiile, doctrinele, şi farsele însîngerate ...

Asist, fără a fi în vreun fel impresionat, la ceea ce se întâmplă în ultima vreme pe scena plaiului mioritic, aceeași scenă din care s-au născut spre răbufnire niscavai răzvrătiți precum Manole (meșterul), Porumbescu, Eminescu, Eliade, Brâncuși, Enescu, Cioran, Caragiale, Noica sau Steinhardt (Nicolae, cel necertat cu fericirea). Sunt un obișnuit al lipsei de reacție, ca atare arareori îmi permit aceste defulări scriptice, care se doresc doar simple avertismente. Însă ... simt că tot ceea ce se toarnă cu forța foamei și chiar lăcomiei unor jurnaliști (de prin zona Ardealului și din capitală) și a liderilor partidelor politice (tot mai puțin credibili), se vrea o rupere din rădăcina mult prea vie a neamului ăsta, neam din care cu toții facem parte. Această feroce nevoie de dezrădăcinare a mea și a voastră, mai bine zis a noastră, se realizează într-o manieră absolut haotică dar și nevrotică, un soi de entropie ce se vrea a fi ireversibilă. Lipsa de maniere în presupusa lor inteligență și tehnica manipulării îi trădează, însă convulsiile lor ”creatoare” le descompune masca ascunsă a sclaviei banului și fricii, arătând-o.
Nu trebuie nimic mai mult decât puțină atenție. Europa se zvârcolește, lumea se zvărcolește și România noastră, pare o soluție mai mult decât de avarie pentru situația actuală. Avem încă resursele, asta înseamnă că avem încă puterea de a rezista, de a fi independenți, o independență care deranjează. Normal că suntem tributari istoriei și jocurilor de putere desfășurate de-a lungul ei, dar tot istoria – este adevărat că mai mult cea nescrisă pentru școlile noastre, școlile unde am învățat – ne spune despre cei care n-au plecat capul, n-au cedat fricii și nu și-au deschis buzunarele pentru propria neîndestulare.
În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectîndu-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment : are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie... Aşa se nasc ideologiile, doctrinele, şi farsele însîngerate.” E. Cioran – ”Tratat de descompunere/ Genealogia fanatismului”. Și câtă dreptate are Cioran! Asistăm acum cu toții la mascarada numită lupta pentru putere, asta în perspectiva alegerilor prezidențiale. O tâmpenie maximă, pentru că atribuțiile instiuției prezidențiale sunt limitate prin Constituție care ar trebui să fie sfântă. Numai că ea nu este! Motivul? Traian Băsescu. Acestui personaj, căruia românii i-au atribuit prin vot titlul și onoarea de a a fi Președinte al României, personaj întors pe toate părțile de mass-media și adversarii politici, i se datorează o parte din degringolada în care ne aflăm. Categoric că orice acțiune naște și reacțiune și astfel ne-am procopsit cu alte personaje demne de disprețul istoriei contemporane: premierul Victor Ponta, candidatul fără motivație și celeritate a minții, împingătorul spre ruină a PNL – Crin Antonescu, neprihănitul duios care se visează milionarul prezidențiabil, gelos nevoie mare pe milionarul nedovedit/vicepremierul necoruptibil Liviu Dragnea – Cătălin Predoiu, spectrul luminos al prostimii nealtoite și vajnicul reprezentant al autismului autohton – Dan Diaconescu, extremistul liber consimțit al senilității – Corneliu Vadim Tudor, perdantul cu diplomă în diplomație – Mircea Geoană, primarul sas slugă la dârloaga valonă – Klaus Johannis, suverani și regi ai etniei romme propășiți pe meleaguri neaurifere (însă în apropierea lor), viitorii ambasadori ai florinilor de aur șamd. Chiar nu-mi doresc a continua lista!
Revin la mascarada cu epopeea țigănească a marinarului Mircea, un Ulise ridicol de conjunctură. Nu doresc să intru în amănunte dar vă ofer ceva idei de scenariu și vă întreb: este posibil ca Traian Băsescu să fi regizat acest spectacol? Există posibilitatea ca Traian Băsescu să-și fi sacrificat fratele (temporar se subînțelege) pentru a-și recâștiga capitalul de simpatie al electoratului, victimizând? În scenariul unui serial american de succes, ”The Boss”, primarul Chicagoului își sacrifică propria fiică pentru a se salva de la înecul politic. Băsescu știe să plângă în fața camerelor! Nu se teme oare președintele momentului istoric actual de ceea ce va urma după ieșirea lui de pe scena politică? Povestea aceasta este cunoscută de serviciile autohtone, toate serviciile, încă din 2011. Pai dacă știa nenea Maior, suveranul SRI, nu este clar că știa și premierul Ponta, sau fostul premier Boc? De ce au tăcut Ponta sau Boc? La ce le folosește această tăcere? Băsescu nu mai poate candida, dar poate conta încă foarte mult și atunci?! Ponta păstra această informație să dețină reversul monedei în cazul morții procurorului Panait, să aibă ceva greu la schimb? Boc are pe conștiință, dacă mai are așa ceva, modificarea din pix sau creion al PIB-ului prezentat în 2009 FMI-ului pentru a justifica împrumutul de 20 de miliarde de euro, bani a căror destinație nu o cunoaștem nici astăzi – mă rog nu toată, ci majoritatea ei, aproximativ 13 miliarde euro. Credeți-mă că se pot încropi zeci de scenarii vis-a-vis de povestea aceasta, dar le las în seama televiziunilor naționale, în speță România TV și Antena 3, două televiziuni pe care eu mi le-am scos din grilă.
Insist! ... Dacă despre mica țiganiadă (care între noi fie vorba, i-ar face invidioși până și pe Eliade și grupul rock Pheonix) știa Maior, atunci garantat știa și arhanghelul de la SIE, Teodor Meleșcanu. Deci știa și CIA și pe lângă ei, încă vreo câteva servicii periculoase de genul FSB sau MOSAD. Păi între și eu ca duiosul Predoiu, americanii ce-au păzit? Dar rușii? UE? Întrebări la care nu aștept un răspuns în următorii 20 de ani, că este la modă. Degeaba se dau de ceasul morții Cristoiu (Ion), Popescu (CT), Nistorescu (Cornel), Stănescu (Sorin Roșca) să mă lumineze că pe mine nu mă convinge nici unul dintre ei ...
În curând va urma partea a doua a acestui material, în care voi analiza disperarea Uniunii Europene, a rușilor, a britanicilor, a nemților și a americanilor pentru virtualele candidaturi la președenția României. Pot să vă spun încă de pe acum că nu au de unde alege și de aici și disperarea lor. Motivele le voi dezvălui atunci. Și tot în al doilea material voi vorbi, căci m-am săturat a tace, despre jurnalismul provincial de Ardeal și îndoielnica lui sinceritate, mai precis îndoilenica sinceritate a jurnaliștilor ardeleni care au pretenția că practică această meserie. Voi încerca să demonstrez lipsa lor de inteligență și motivație în a-l dedubla pe Machiavelii sau Faust.


joi, 19 iunie 2014

Tăcere ...



Motto: ”... Îmi cad foarte bine
tăcerile semenilor. ...”


Îmi cad foarte bine tăcerile semenilor. Știu că în spatele lor se află o cumsecădenie amorfă, izvorâtă din temerile incertitudinilor în ceea ce mă privește. Pentru voi, citindu-mă, lumea pare complicată dincolo de monitoare; în fapt totul este de o simplitate dezarmantă. Lipsit de constrângerile unei conviețuiri comune, mi-am permis libertatea cuvintelor și astfel și cea sufletului. Adeseori, atunci când luciditatea nu ucide ceea ce a mai rămas ca pasiune și trăire în mine, ceea ce vă împărtășesc sunt învățăturile mai vechi sau mai noi, rezultat al sincopelor existențiale din cotidian. Nopțile mele sunt tot mai rare, dar sunt tot mai aproape de perfectul descompus în trăiri aparte.
Am început o nouă proză ”În afara și înăuntrul orașului”. Când scriu, dacă-mi aparțin exclusiv, nici un text sau defulare scriptică (numiți-o cum vreți) nu se produce în mai mult de 15 minute (depinde și de numărul de caractere/semne). Ideile sunt clare, frazele au coerența lor înnăscută în sângele alert; totul se reduce apoi la editare și corectura de rigoare. Am primit multe mesaje în privat legate de continuarea prozei. Ea va veni, dar doresc să înțelegeți că acea continuare va veni în funcție de cum se așează cuvintele în mine. Nimic din ceea ce se concepe sau creează din obligație nu are rezistența împotriva superficialității și a prejudecăților lipsite de valoare. Oricum sunt de foarte multă vreme (poate prea multă) deasupra orgoliilor lumii literare, care trebuie să recunosc, are de toate, dar din ce în ce mai puțină valoare. Spun public, cu toată modestia de care mi-s capabil, o modestie adeseori interpretată taman invers, că toate textele/scriptele mele vor veni atunci când este momentul lor.
Revin la tăcere, a voastră, a mea, a celor care iubesc sau sunt iubiți, a celor cuprinși de tristețe sau singurătate, dar mai ales a celor care-i înțeleg și apreciază adevărata valoare. Voi aprecia întotdeauna discreția celor mă urmăresc în înțelepciunea tăcerilor lor, care simt și trăiesc în apropierea trăirilor mele. Fiți convinși că destinele noastre se vor întâlni atunci când îi este de trebuință karmei. Sunt și destine care au ales, impus sau nu (este mai puțin important), altă liniaritate cosmică; am certitudinea că ne vom mai întâlni și măcar de dorul nostalgiei, vom zâmbi măcar o singură dată împreună ...
Până va fi cum îi trebuie vieții să fie, vă conjur ca și pe mine, la răbdare, tăcere, liniști și bucuria fiecărui răsărit ori apus. Bucurați-vă de considerația mea, de care aveți parte necondiționat. Cât despre iubire, ea este o raritate, astfel încât nu-mi permit irosirea ei. Reverență vouă ...  



luni, 16 iunie 2014

În afara și înăuntrul orașului (I)

 

Motto: ”... destinul se juca cu creionul, desenând la întâmplare traiectorii; pe una dintre ele era scris numele lui ...”

Trăiește într-un oraș mult prea plin, mult prea agitat. Străzile nu se golesc nici în toiul nopților reci; pe oriunde l-ar purta pașii în noapte, sigur va întâlni trupuri chircite în răcoarea nopții, trupuri care se caută de eliberarea unei poveri imense. Toți suportă travaliul nedumeririi sinelui, îi diferențiază doar puterea conștiinței. În această dezolare comună este aproape imposibil să găsești un refugiu.  
În zilele toride răcoarea devine un lux pe care și-l permit doar bogații orașului; bogații sunt aceia care dispun de timpul lor cum vor, care-și permit irosirea timpului la umbra plopilor de pe marginea unei alei din parc sau răcorirea cu paharul ticsit cu gheața în cuburi, condensul de pe una dintre mesele cafenelelor asediate de bârfitori-pierde-vară profesioniști. Evadarea din cotidian presupune și excursii printre cei bogați, excursii extrem de costisitoare pentru conștiința dezaprobatoare. În astfel de momente trebuie să-i ofere un sens existențial prezenței lui acolo, să găsească vină rafalei de vânt inexistente care l-a adus în postura locatarului ocazional.
Se amestecă printre semenii răsfățați ai refugiului și se ferește abil de agitația rostirii lor, rostiri fără noimă însă agresive-n decibeli. Surdului, astă lume pestriță îi pare un  soi de ghid al emoțiilor umane, un preambul repetitiv al universului mărunt la care el (surdul) aspiră. Pentru mesenii de soi, surdul este inexistent, iar insistența lui de a le citi cuvintele de pe buze este singura constrângere la care le este supusă respirația dintre cuvinte. Avântul lor lingvistic îi provoacă amețeli surdului obligându-l să improvizeze frazele, folosindu-se de intuiție.
În afara refugiului ocazional, viața își vede impasibilă de continuitatea ei, topindu-se în asfaltul încins. La marginea orașului, în zona industrială, doar vechile furnale refuză din cauza decesului economic să formeze nori pe cerul senin. În mijlocul orașului, în centrul vechi, sincronizările sunt forțate de împerecherea nepotrivită a caracterelor. În afara surdului, nimeni nu observă falsul grosolan la care s-a dedat omul. Surdul frecventează refugiile orașului din nevoia enormă de a-și finaliza teoria despre umanitate. Memorează totul, apoi ajuns acasă trasează traiectoriile pe care s-au lansat inițial toți acei necunoscuți, ajunși acum (doar în imaginația lui) amicii lui de pahar. Aceste traiectorii devin vectori în jurnalul lui; săgețile se intersectează, mai mereu în aceleași locuri și la aceleași ore ale amiezii.
În fiecare noapte, în timpul în care scrie face pauze dese, pauze în care-și reașează prietenii și rescrie traiectoriile. Geometria destinelor devine incertă și sfidătoare la adresa logicii matematice care, crede el, le trasează existența. De foarte mulți ani își propusese să schimbe tăcerea lui cu gesturile limbajului surdo-muților, să-ncerce chiar să le vorbească amicilor lui, dar nu avea suficient curaj. De fiecare dată îl oprea teama unei umilințe intuite și previzibile. Era obișnuit și cu astfel de reacții, primele barbarii de acest soi fiind comise de colegii lui de școală; în amintirile lui, aceste evenimente erau trecute la capitolul ”pregătire pentru viață, întărirea imunității vis-a-vis de micimea semenilor”.
Se trezi foarte de dimineața, pentru că în noaptea precedentă nu s-a mai dedat scrisului. A fost prizonierul gândurilor și ideea unei conversații îl tenta din ce în ce mai mult. Înainte de a adormi își promisese că azi va iniția primul contact uman după zecii ani de tăcere. Era mai proaspăt decât în ultima vreme și totul se datora imaginației; se vedea centrul atenției și toate privirile îndreptate spre el aduceau cu sine compasiune și automat și înțelegere. Normal că exista și teama unui eșec, dar această idee îl măcina mult prea puțin pentru a-l opri să-și ducă la capăt promisiunea. Zâmbea. Se îndreptă spre baie pentru siesta zilnică și ceva mai mult decât atât, pentru că azi reintra înauntrul civilizației, se conecta la rutina zilelor toride a celorlalți. Într-adevăr, viața lui avea să se schimbe, doar că el nu știa cum. Încă nu era pregătit pentru traiectoria lui, însă destinul se juca cu creionul, desenând la întâmplare traiectorii; pe una dintre ele era scris numele lui ...    

duminică, 15 iunie 2014

Antagonie



Motto: ”... destinul mi-e scris
într-o carte,
vândută pe gratis în piață ...”


Mă caut de soare în noapte
și luna-o agăț în vătrai,
nu-i nimeni să-mi spună prin șoapte
”te duc pe o culme de rai!” ...

Mă caut de rai în infernul
iertării ce strig să mi-o dai,
bătaia se stinge în sternul
strivit sub copite de cai ...  

Îmi caut norocu-n copite
zvârlite-n sălbatic-nebun
și ruguri se-aprind pe morminte
sunt cale lactee în carne de tun ...

Mă caut de pace-n cazarmă
și-ți scriu o scrisoare de-amor,
cuvintele-s singura armă
ucisă-i trăirea de dor ...

Mă caut de tine în mine
damnat între trist și senil,
golit sunt de tot și de sine,
conștiința îmi cere azil ...

Mă caut de moarte în viață,
destinul mi-e scris într-o carte
vândută pe gratis în piață,
”Mă caut de viață în moarte”! ...

Mi-s lipsă ...


Motto: ”... mi-s lipsă în toate, glorie, păcat și pasiune; nici în nevoia lor nu mă găsesc ...”

Sunt om și astfel am parte de toate, inclusiv de uitare. Recitesc istoria în variile ei forme și opțiuni scriptice, funcție de interesele politice ale vremurilor. Practic învăț istoria, mă adaptez noilor rădăcini. Vergilius, la timpul lui (sec I î.Hr.), concepe și scrie la comanda împăratului roman Augustus celebra epopee în versuri, ”Eneida”, pentru a glorifica Roma și a stabili reperele înființării imperiului roman. Prea multă trudă pentru o glorie efemeră!
Tragedia unei existențe, atemporală fiind, are legătură doar cu individualismul celui care trăiește drama. Personajul, erou fără voie, se autodefinește prin trăirile fiecărui moment care-i prisosește ființial. Măreția tragediei este conectată doar la brutalitatea finalului, mai deloc de cauza luptei individului. Oamenii au nevoie de drame pentru a-și putea putea poziționa, și astfel evalua, propria lor dramă. Neputințele nu au măsură ci doar prelungesc agonia. Eroii nu vor avea parte niciodată de ridicol, nu au nevoie de scuze din partea istoriei și semenilor pentru a-și justifica gesturile, eroii au parte doar de mistificarea pe care nici măcar nu și-au dorit-o; majoritatea au avut ca sursă a acțiunilor, fanatismul.  Mă-ndoiesc că Isus și-a dorit sfârșitul de care a avut parte, dar conform scriptelor și dogmelor creștine, El s-a resemnat. În cazul Fiului, fanatismul nu-și are locul, dar poate fi confundat foarte ușor cu credința severă care l-a determinat în ființialitate.
În mine nu am aflat nevoia de glorie. Tributar viciilor, cu aceeași voie solubilă a mistificării, m-am aplecat majoritar asupra păcatelor. Odată cu ele s-a stins și pasiunea. Mi-a rămas doar scrisul, o pedeapsă infinit mai mică decât a Lui. Exprimarea mea nu suportă consecințe printre semeni; pot scrie fără teama unui final brutal, fără prăvălirea în abisul ăstei lumi ...  


miercuri, 11 iunie 2014

Trăiesc în paradisul umbrelor



Motto: ”... mi-e dor de tot ce nu am fost și tot ce nu s-a împlinit ...”


Candoarea singurătățurilor mele își trage seva din exilul impus proscrisului care devenit-am. Damnatul își acceptă soarta sperând într-o iertare atemporală, însă eu proscrisul, am șters toate ipotezele iertării. Sublimul unei melancolii este o concesie divină, un preambul al iertării, în mine însă se deschid tenebre ființiale și-n ceasul zorilor nedormiți, picurii de rouă îmi iluzionează preludiul amorului cu tine. Viciul iubirii de la tine l-am căpătat și datorită împlinirii lui ajuns-am proscris. Parcurg un drum al întâmplării și-n marginile sale am așezat toate tainele tăcerilor mele. Tainele se prefac în umbre și-ți poartă vie amintirea. Umbrele au forma ta trupească și mă-ngrijesc în întâmplare. Mi-e dor de infinitul aflat în tine, de paradisul promis, însă mă tem de umbrele ce-l păzesc de mine, de nevoia proscrisului de-a fi primit în iertare. Umbrele primesc chipul tău și sângele meu primește sărutul Julietei ...

marți, 10 iunie 2014

Renunțare


Motto: ”... devenit-am rană în pasiunea care se zbate-n viu dinaintea iminentei nostalgii ...”

”S-a terminat!”. Astă rostire va trezi în orice suflet o revoltă asupra destinului. Saturația ce răzbate din rostire, neputința de a continua cu durerea-n carne va trezi o cumplită împotrivire care-și află rădăcinile în disperarea celui abandonat. Dezechilibrul și compromisul devin singura alternativă a momentului. Nu este loc pentru cuget și luciditate; devenit-am rană în pasiunea care se zbate-n viu dinaintea iminentei nostalgii. Ruga sofisticată aducătoare unei noi șanse ne include în arta exercițiului umilinței. În fapt, totul se reduce la capriciile orgoliului, căci nu merităm nimic din ceea ce nu am reușit a păstra. Sclavi ai rutinei, cerșim iertare în măsura cerșirii unei clipe de viață când ne aflăm în preajma sfârșitului. Dacă totul s-ar reduce la lupta unei redobândiri a drepturilor amoroase ar fi simplu și fără îndoiala unei izbânzi, însă adevărul stă doar în rostirea călăului care s-a sprijinit în ghilotina despărțirii.
Prefer tăcerea în toate formele ei, atât în forma acceptului tacit cât și-n forma abandonului. Din nefericire nimeni nu a fost convins de tăcerea unei iubiri nedeclarate ...

luni, 9 iunie 2014

Altruismul unui cunoscător într-ale iubirii



Motto: ”... Unica dezertare față 
de sine, acceptată, este acea care suportă motivația iubirii ...”


Unica dezertare față de sine, acceptată, este acea care suportă motivația iubirii. Se trăiește dincolo de orice, tocmai pentru că nu există limite. Locuitor al tărâmului numit iubire, îmi sunt străine dincolo de orice închipuire, mâhnirea, durerea, tristețea. Excesul de zâmbete înfrumusețează ființa, înnobilând ridicolul nesesizat. Singurul timp existent este prezentul; el se descompune în beatitudini multiple, în incandescența fiecărui sărut, în febra nerăbdărilor. Există un singur neajuns, acela de a nu fi în permanență lângă ceea ce iubim. Voluptatea promițătoare a unui viitor comun, lipsit de negurile unui infinit posibil, m-a învățat despre libertate, despre păstrarea gândului frumos, despre priceperea în aducerea spre împlinire a celor care mă fericesc. Nu este simplu să ajungi în acel tărâm, precum nu este deloc accesibilă calea păstrării tărâmului. Orice semn al lucidității aduce cu sine umbra unei mari agonii, ce stă la pânda ființei. Aviditatea și dependența față de ceea ce iubim completează firesc orice scăpare vidată a sufletului. Astfel arată absolutul, iar căderii din el nu-i rezistă nimeni; singura supraviețuire posibilă stă în completul unui delir. Iubirea este altruismul indezirabil specific celor asemeni mie, dar la fel este și delirul. Ca să poți afirma despre viață trebuie să umbli pe ambele tărâmuri. Nefericirea reală este ca ambele tărâmuri ne sunt accesibile doar pentru un singur timp, din vremea numită viață ...    

joi, 5 iunie 2014

Inutilitatea unei compasiuni


Motto: ”... din nefericire cunosc mult prea bine tristețea; ea-mi este soră încă din adolescență ...”

          Trăiesc într-o lume, într-un timp care pentru mine și-a irosit inutil toate misterele. Oamenii au atins stadiul unei descompuneri atroce, sunt mai fiare decât fiarele pădurii; din păcate gândurile și acțiunile lor sunt lipsite de miză. Pentru mine ar fi o miză dacă semenii m-ar mai putea întrista, dar imunitatea-mi este atât de adâncă încât surprizele vieții nu le mai regăsesc nici măcar în ideea sau tresărirea unui miracol. Poate că blestemul meu se regăsește în a-mi iubi semenii, a-i iubi pe oameni mai presus de orice lipsa de raționament, de orice argumentație logică. Dar nu acesta este secretul păstrării viului acestui sentiment, tocmai lipsa lucidității care i-ar găsi acuze, care ar condamna-o la moarte? A-ți depăși condiția pornește de la evadarea din ipostaza victimei, căci fost-am creați tocmai pentru a victimiza, pentru a ne oferi total și apoi a căuta răzbunarea pe sinele înfrânt. Să ne definim ca și creație și să ne uităm în afara autocompasiunii, dramei și rătăcirii în Dumnezeul doar al celor oropsiți, ne-ar elibera ființa de jugul dorințelor care dezumanizează. Când am fost trist din cauza lumii nu cunoșteam iertarea și nici putința de a face ceva pentru semenii; acum ele-mi sunt la îndemână și orice gest sau gând al meu este sincer, lipsit de orice provocare. Sunt prizonierul lucidității izvorâte din rațiunile iubirii necondiționate.
           Ciudat paradox îmi sunt, dar fac parte din mișcarea vieții și din paradoxul ei m-am extras și eu ...

marți, 3 iunie 2014

Despre păcatul iubirii (V)


Motto: ”... sunt doar un lut prea-nsuflețit ...”


Îmi doresc enormitatea unei statornicii, cu tot cu platitudinea ce poate răzbi prin ea. Îmi doresc să zac în orice ignoranță izvorâtă din trăirea unei iubiri. Tot timpul pe care-l consum în căutarea beatitudinii mă sărăcește ființial. Extazul, ca fruct oprit, mă sperie pentru că-mi apare precum o simplă dovadă a unui dar divin. Sunt miracole care-mi doresc să nu se fi întâmplat vreodată, căci prin ele orice răstălmăcire a lucidității mele s-a frânt. În putere-mi stă orice combate grotescul, dar și orice face posibil frumosul și viața. Unde greșit-am și când, de nu-mi găsesc locul între măruntele fericiri care-i îmbucură pe semeni? Când renunțat-am la orgiile sufletești prin care iubeam minunata creație numită om?! Păcatele mi-au stârnit fierea și cu veninul ei hrănitu-mi-am de atunci luciditatea. Dar oare, nu prin păcate mi-am împlinit uitatele iubiri? Îmi păstrez într-un vid inima și-n lipsa ei mă netrăiesc într-un univers meteoric plin de nostalgii. Acum nu mi-e de singurătate, mai degrabă de rătăcirea în ea ...  

luni, 2 iunie 2014

Despre tristețe (III)



Motto: ... fiece indiferență întâlnită îmi crește vâscozitatea sangvină ... sub acest vâsc(os) nici un sărut nu-i cu putință ...”


Un univers al verbelor rostite nu-i cu putință făr’ de inserțiile unei tristeți; căci singurele verbe care ne atrag atenția sunt cele care definesc predominant drama sau disperarea din ea. Cuvintele pot spune despre orice, de aici și durerea pe care o pot pricinui. Ma aflu într-o perfectă legitimitate atunci când gândurile-mi derapează într-un intens al ideilor, destrămând iluzia bonomiei umane. Am ajuns să-mi fie dor chiar și de farmecul indezirabil al unei minciuni, doar pentru că în ticluirea ei s-a ascuns luciditatea unei frici abunde. Cândva mă hrăneam cu astfel de frici, fiind singura modalitate de a traversa minciuna, de a aproba ipocrizia mincinoșilor. După fiecare îndestulare mă întindeam pe covorul unei tristeți inimaginabile, un covor al frunzelor târziu tomnatice. Îmi reușea revenirea la viață, la indolența ei, prin compromisul nefirescului. Săream din neutrul covorului, plin de tristeți tocmite, direct în nefirescul ăstei lumi, locul în care artificialul suplinește viul. Și pentru că îmi era de trebuință doar seva din rostul vieții, aceasta o regăseam doar în tristețea semenilor, în trăirile lor. Și mă târam istoric pe un alt covor, spre o nouă vâscozitate sangvină, cât mai departe de viul căutat. Rescriindu-mi istoria, am uitat despre tentații, despre viață, despre uimirea unui sărut ...  

duminică, 1 iunie 2014

Deriziunea obligatorie


Motto: ”... nefericirea m-a învățat tot ce știu despre viață și oameni; însă muzica m-a salvat de nefericire ...”

Primit-am gustul renegării și prin el rezistat-am fierii revoltate de apucăturile ăstei lumi. Căci zămislit-am prin multiple nehotărâri ceea ce sunt astăzi. Căutând adevărul, trebuie să recunosc că nu l-am aflat niciodată acolo unde-l intuisem și astfel a trebuit să oscilez între resemnare și deznădejde. Am clădit pentru fiece zi următoare suferinței câte un zid de rezistență din care s-a ales doar ruina. În acele ruine nu am aflat decât putința unei iertări nefolositoare.
Astăzi, prin puterea ce investit-o-am în mine mă sprijin doar pe liniștea care răzbate din muzică. În ea am găsit puterea fiecărei desprinderi din ispitele dureroase ale destinului și datorită ei mai sunt astăzi contemporan ăstei lumi. Sunt un contemporan atipic, lipsit de drame și dureri, de bucurie și râset, dar mai cu precădere lipsit de nevoia unui desfrâu al celor șapte păcate.
Cât timp primesc muzica prin generozitatea unui geniu compozitor pot accepta și ignora orice deriziune a destinului. Pot îmbrățișa orice minciună universală fără falsitate sau regret, căci acest soi de îmbrățișări le-am învățat când primeam iertarea cerută universului. Nimeni nu m-a trădat mai mult decât a făcut-o propria-mi conștiință și prin vers voi realiza ceea ce nu i-a reușit muzicii: să-mi leg conștiința de mine și cer ...

În mine, David ori Goliat, îmi e totuna!