Scriitura mea se scrie
cu sânge. Spațiul virtual în care scriitura mea trăiește este unul septic. Nu
sunt molipsitor, sunt doar agresorul declarat al prostiei, nimicniciei,
neputinței și suficienței. Mă aplec din nou asupra scrisului. Mă simt precum un
proscris departe tot ce-i este drag. Lumea se mișcă și eu aparțin doar locului
incert în care mă aflu; un exil total inutil atâta vreme cât cuvântul poate
poposi oriunde .
Scriu pătruns de această șansă de “a fi”, oscilând între
gânduri și trăiri, iluzii și amintiri. Știu că gândurile se instalează prin
prioritatea afectului. Un gând poate ucide alte gânduri rezolvându-le sau poate
adânci incertitudinile, aprofundând gândurile neucise. Gândurile vii duc înspre
trăirile puternice, din ele vine și inspirația împlinirilor sau drama eșecului.
Nu există trăire care să nu fi avut ca pornire un gând de mai bine, un gând
pozitiv pentru sine.
Nu-mi sunt de trebuință
gândurile ascunse; tocmai din ele răsare năprasnicul iluziei. Sunt sursa nefericirilor
noastre, căci ele nasc aspirații ridicole, care nu țin decât de nevoi trupești
sau materiale. Sufletul trebuie lăsat să vorbească, să-și exprima durerea și
nevoia, atunci el poate primi sau va fi obligat să renunțe. Oricare dintre variante
ar fi de preferat minciunii. Nu există om care să nu mintă, să dețină vreun
secret, să ascundă ceva care-i va aduce rușinea publică. Putem simplifica totul folosind șansa
adevărului. Prin el ne descărcăm de angoase și curățăm antecamera păcatului,
ușurăm memoria de povara ițelor țesute prin minciună; cel mai important este că
primim adevărul înapoi ca răspuns și timpul care nu ne este niciodată suficient
se dilată pentru noi experiențe, noi trăiri.
Știu că uneori scriu
dintr-un doliu încrâncenat și cuvintele coboară-n bernă. Mi se reproșează
pesimismul. Nu există pesimism în mine, toate gândurile mele sunt îndreptate
spre ceea ce nu-mi este străin și trebuie împlinit, desăvârșit. Scriu despre
sacrificul uman, despre durere și suferinți firești. Pozitivismul și binele
învinge răul sunt doar miracole care trebuiesc povestite celor fără de speranță,
muribunzilor. Pragmaticii vor râde și anula cu argumente acest gen de povețe,
eu prefer să le experimentez. Recunosc, sunt unul dintre sclavii empiricului,
doar că trebuie să merite, să-mi dea ceva la schimb …
Socrate despre sinele propriu: "Ceva neatins de
toate evenimentele vieții. Neatins nici chiar de memorie sau de modelul schimbător
al preocupărilor care îl definesc pe individ. O scânteie eternă, separată de
orice efemeritate".
Dacă aș fi contemporan lui Socrates l-aș ruga să
definească sinele. Sine poate însemna conștiință, cuget liber, fire, înlăuntrul
meu. Mai pot găsi câteva definții dar deja m-am plictisit numai
documentându-mă. Mă îndoiesc sincer de răspunsul meditativ al filozofului grec.
Nu există persoană care să nu fi simțit, sau măcar crezut, că a trăit iadul, că
a trecut printr-o cumplită suferință. Cum poate sinele suporta nealterat o
trăire dusă la paroxism? Orice dramă, cu precădere personală, ne influențeză,
motivându-ne în plus să-i supraviețuim. Dezamăgirile sunt rezultatul unui trecut
recent, tumultos. Memoria este mai prezentă decât starea de incertitudine care
definește prezentul și până la atingerea indiferenței, a uitării, totul se petrece într-o tăcută și apăsătoare solitudine.
Amintirile blochează evoluția la orice nivel, iar suferința ca trăire va
străbate ființa până în cele mai ascunse unghere. O putem simți în toți porii, în articulațiile
decalcifiate, în poticnirea exprimării viscerale. În vârtejul format suferința
pătrunde conștiința și ne definește acțiunile. Mă întreb cum poate supraviețui
sinele unei astfel de încercări, când metaforic vorbind, totul se reduce la
contopirea dintre flăcările iadului din tine și lacrimile care curg nestăpânit,
iar între ele suntem noi cu sine cu tot? Scânteie eternă poate fi sinele,
pentyru că rămâne viu. Mai mult decât atât, după astfel de experiențe sinele se
călește și capătă rațiuni. Sinele nu se va dezice niciodată de noi, dar va
separa afectul de rațiune și spirit. Îl vom regăsi la nevoie la intersecția ăstor
trei structuri definitorii omului. Greu cu Socrate, dar și mai greu cu mine,
atunci când argumentația suferă ...
Cred ca este momentul invocatei pauze de viață. Să mă ocup
mai puțin de mine: pentru asta mai am timp încă o jumătate de viață. Să citesc
mai mult decât o fac de obicei și să mă târguiesc la nivelul dialogurilor
imaginative cu variile personaje din romane și nuvele, sau de ce nu chiar cu
scriitorimea mică sau mare.
Îl consider cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor,
dar ca orice geniu are și scăpări, ori sincope. Lev Tolstoi afirmă: ”fericirea este plăcere fără regret”. M-am
gândit toată ziua la această afirmație și la argumentele care mi-ar putea fi
servite. Plăcere!?Mi se pare cam subțire să identifici o beatitudine intensă
cu plăcerea. Adică dacă am o stare de beatitudine gurmandă se numește că sunt
fericit, sau mai degrabă încântat și în pragul sațiozității!? Presupunând că privesc siderat de plăcere pictura unui clasic
sau ascult un superb menuet se numește că sunt fericit sau profund impresionat
de arte!? Știu că scriitura domnei sale are 100 de ani, dar și la finele
secolului XIX și începutul secolului XX vocabularul nu era atât de sărac. Plăcereeste un cuvânt foarte generos, dar nu suficient încât să i se poată imputa
totul, inclusiv trăirile extreme și rarisime cum este, ca exemplu, fericirea.
Fără regrete!? Cum, cum? Păi să avem pardon; fericirea ca și trăire
înseamnă regret, induce regrete pentru că nu durează și imediat ce ai părăsit astă
stare se instalează regretul de a o fi pierdut. Fericirea vine la pachet cu
regretul; fericirea nu are legătură cu ceea ce avem în plan material, mai degrabă cu
ceea ce este viu, sangvin și ne duce în planul metafizic. ”Fericirea este plăcere fără regret” durează cât o respirație;
acesta este și motivul pentru care de foarte multe ori o ratăm, nu o putem
identifica.
Ca să trec peste această afirmație cu ușurință trebuie să
recunosc și accept faptul că ori sunt prea defect și abisal, sau îmi fac o „lobotomie
bahică”și-l citesc pe Tolstoi cu aceeași plăcere fără regrete ...
Mă caut cu disperare în
toate locurile unde am fost cu tine. Realizez că am greșit și ar trebui să caut
în toate locurile pe unde m-ai umblat prin tine. Când ți-am radiografiat
trecutul m-a cuprins jalea; aveam mereu pe chip masca fericirii. Eu fericit? “Trebuie să fiu mai atent”, mi-am spus.
Eram peste tot și nicăieri, iar masca pe care destinul tău mi-a așezat-o pe
chip erau în fapt speranțele tale puse în noi. Atunci mi-am găsit și eu
speranțele despre a căror existență nici nu știam.
Deși am devenit istorie
îți vorbesc ca și cum prezentul ne-a condamnat la o veșnicie numai a noastră.
Aș dori să-ți spun despre speranțele mele; trebuie să recunoști că despre tine și
ce-ți dorești tu am vorbit mai tot timpul. Speranțele mele sunt o premieră,
chiar și pentru mine. Prima speranță
care-mi vine acum în minte este că suntem
reali. Mă rog, că ... eram reali.
Îmi produceau o plăcere teribilă toate clipele în care eram împreună. Să-mi
locuiești în brațe sau la picioare sprijinindu-ți fruntea de genunchii mei, să
mă atingi în treacăt ca pentru o luare aminte că exiști, că încă mă răsfeți. Mofturile
tale, capricile tale erau un fel de poruncă pentru a căror îndeplinire eram
capabil să urc Olimpul, să-ți prefac zeii în sclavi de budoar. Nuditatea ta era
frumoasă, nicidecum perfectă, nici nu-mi doream asta pentru că m-aș fi irosit
în dueluri, dar pentru mine fiecare curbă a trupului tău, fiecare tremur al
cărnii sub asprimea palmelor mele erau ofrande proscrise pe Venus. Tot ce era
viu în tine îmi pulsa mie în vene prin sărutul tău și atunci rațiunea mea
antarctică devenea o biată atlantidă. Mi-aș dori să fiu acum lângă tine și să-mi
spui că astfel arată iubirea, că astfel se poate trăi iubind. Pe tine te cred
dacă îmi spui asta, pe mine nu mă mai cred de nimic. Dacă mi-ai spune că ai
fost fericită cu mine, că am fost fericiți împreună și că, da, am fost fericit, sunt capabil să-mi reneg toate amputările ulterioare ”noi”.
Privește-mă! Citește-mă! Ceartă-mă că folosesc trecutul. Categoric sunt
pierdut în tine, abandonul pe care și l-ar dori orice bărbat, dar nu eu. Osândesc
în nostalgie, dar simt că noi într-un
alt viitor paralel vieților noastre ar fi o prigonire a ceea ce înseamnă frumos
în trecut. Mă reinventez și mă voi căuta de o ultimă iubire care îmi va revela ceea
ce îmi lipsea când eu gândeam despre fericire: infinitul la puterea noi, infinitul completat de absolut ...
Fiecare zi este o
sentință! Am crescut într-un mediu suficient de religios ca să mă tem de
Dumnezeu. Când ești copil începi prin a-l iubi, continui prin a te teme datorită
canoanelor, sfârșind în finitudine. În zvârcolirile mele am învățat că nu te
poți preda Divinității decât total. Întrebările nu sunt permisive dincolo de “crede și nu
cerceta” pentru că nu există raționament care să satisfacă luciditatea.
Singurul raționament este cel al acceptări dramei sub motivația unei alte
încercări. De când am ieșit de sub tutela părintească și cea divină tot ce este
dramă îl numesc patetism și ridicol. Lamentarea devine o stare naturală și
temerile ne domină raționamentele. În copilăria și
adolescența mea nu este nimic demn de consemnat vis-a-vis de acest capitol. Am
renunțat de timpuriu la virtuala eternitate senină, privind-o ca pe o consolare
mincinoasă și eretică a vieții pe care o suportăm aici. Ce se poate întâmpla
rău când nu mai suntem? Trupul nu mai consemnează nimic și tot ceea ce
reprezintă cele 24 de grame ca ultimă suflare (spun unii că ar fi greutatea
sufletului) reprezintă despărțirea de sine. Este de domeniul absurdului a-ți
păsa de ceea ce nu cunoști, a încerca să înțelegi ceea ce nimeni nu poate
explica. Cu sau fără prezența mea pe această scenă a vieții, soarele va răsări
la fel și îmi este clar că umanitatea nu pierde nimic. Cândva aveam iluzii de
spulberat sau de împlinit, acum am doar întrebări care ucid în mine fărâmă cu
fărâmă această rațiune de a fi. Dacă aș fi avut libertatea de a alege mai de
timpuriu sunt convins că lucrurile stăteau altfel în ceea ce mă privește. Sunt
posibile doar două alternative: făceam parte din această oaste osândită a
religioșilor sau mă dedicasem deja științei și aveam teorii devastatoare,
complicate și raționale despre facerea lumii. În situația de acum, care nu pot
spune că este de lepădat, nu continui decât a căuta răspunsuri, oscilând între
înfăptuirea sau abrogarea păcatelor. Și ... Ah! Ce-mi mai place să păcătuiesc! ...
Fiecare zi este o
sentință! Mă aflu acum undeva la jumătatea vieții; dacă puțin peste 40 de ani înseamnă
jumătatea vieții putem spune că deja am început optimist. Criza existențială a
început la Tolstoi undeva dincolo de 50 de ani, iar în cazul lui Cioran undeva
după 23 de ani. În cazul Schopenhauer sau Nietzsche nu are rost să punem un prag
al vârstei, la ei crizele existențiale au fost stilul de viață ales; aceste
crize au fost subordonate verbului “a fi”. În cazul meu, filmul copilăriei,
al pubertății prelungite spre adolescentism s-a rupt undeva în jurul lui 20.
Mai précis în ziua in care ar fi trebuit să mă trezesc vesel și bucuros pentru că
îmi voi schimba stilul de viață, pentru că-mi sunt permise mai multe, dar și
responsabilitățile sunt pe măsură; în acea dimineață am zăbovit în gânduri ceasuri
întregi. Nu mă puteam osteni decât stăruind asupra maturității de care
ar fi trebuit să dau dovadă la 20 de ani, mă gândeam la obligația de a fi
responsabil în acțiunile mele, că lumea așteaptă foarte multe de la mine. Atunci
am devenit lipsit de obsesia că trebuie să-mi trăiesc viața, că pot greși
ireversibil și încă mai pot fi iertat, că femeile trebuiesc privite dincolo de
matern și decădere uzitând de toate experiențele lor anterioare pentru a deveni
bărbat. Armata nu te face bărbat, te educă la nivel organizatoric și disclipinar,
femeile în schimb pot face din bărbat ceea ce noi nu vom putea fi niciodată
apelând doar la unicitatea genei masculine; pe lângă unicitate noi bărbații deținem
si recisivitatea accentuată, pentru că altfel nu-mi explic prezența orgolioasă
a copilul imatur din trupurile masive și greoaie, purtătoarele unor minți
deșirate pe măsura dimensiunilor corporale. Femeia ideală este utopia unei
sangvinității excesive la nivelul scrotului. Reacția idioată și hămesită a
instinctelor sexuale fac din noi cel mai loial sclav al curviei; ah cât de mult
ne place sexul gâfâit, salivar și urgent-repetativ, doar pentru a primi un semn
de recunoaștere a virilității noastre. Până la urmă și asta ține de orgoliul nostru
feroce! Nu există rațiuni în ale iubirii fizice, există doar pofte carnale și
nevoia subversivă de sănătate corporală, căci sânii mari și fundul mare sunt
dovada unei maternități sigure. În fiece dintre noi zace un mascul alpha pregătit
să escaladeze lanțul trofic. Poate e straniu că nu mă bântuie criza bărbatului
între două vârste, pentru că acea revoluție sexuală am trăit-o la timpul
potrivit. Doar celor norocoși sau intuitivi li s-a demonstrat că orice
revoluție este urmată de o etapă dedicată artelor. Ar fi trebuit să
experimentez unele mai devreme, altele mai târziu, dar în ceea ce privește
primenirea mea ca bărbat nu am avut niciodată ca ghid decât instinctul de
conservare și puțin mai târziu luciditatea … (va continua)
Prezentul
nu-mi este cu nimic de ajutor. Secunda care ar trebui să mă lepede de povara nimicului nu există. La începuturile acestui “a fi” strigam din puteri după toate ființele care îmi
petreceau destinul, căutând un punct de sprijin, de plecare înspre orice. Nu am
avut niciodată ca destinație durerea sau amărăciunea, dar m-au izbit violent cu
fiece gest altruist care mi s-a întâmplat a-l primi sau dărui. A dormi cu ochii
larg deschiși sau a privi viața cu ochi închiși mi-e totuna, căci numai paradoxurile
completează exilul conștiinței. În adâncurile tăcerilor mele trosnesc agoniile
și fiara ce zace în mine prinde contur; aș putea trăi devorând pasiunile sau
zvârcolirile din semeni, dacă aș știi că aduc clipa evadării din lagărul asumat
ca existență. Am știut că nimic nu e veșnic încă de la prima dojană
părintească, iar confirmarea a sosit odată cu prima iubire și primul orgasm;
tocmai de aceea am răbdarea clipei, iminenței ei. Clipa va aduce mântuirea și
un alt nou început. Mă întristează faptul că am uitat să număr, încă de
atunci când primisem a doua șansă …
Să-mi
arunc hainele de pe mine, să umblu despuiat prin marea de gânduri și
conștiințe, apoi să mă învelesc cu depravarea semenilor ca un pustnic cu umbra
pământului. Să plâng cu lacrimi stoarse din pietre, reînviind astfel toate
spiritele lumii apuse, ceea ce facem oricum prin rostire, pomenindu-le numele
prin luări aminte din acțiunile lor sau parafrazându-i. Să-mi fie frig, să
mă întind pe covorul frunzișului aceleiași reci toamne, tu să-mi vorbești despre
iertarea și dăruirea Dumnezeului tău. În mine să erupă neputința
umanității precum un cancer în metastază și tu să-mi vorbești de iubire. Să
privesc la gloria împreunării tale cu toți care-ți sunt de-o seamă în gândire,
rațiune și simțire, iar în același timp amanții tăi să-mi încingă rugul. Să
ating un ultim și tardiv extaz, cutremurat de nerăbdarea întâlnirii cu
Dumnezeul meu. Suspinul cărnii mele va mișca identic clopotele
iadului și raiului aflate în așteptarea conștiinței. Din fericire, muțenia
conștiinței mele este pietrificată și nici o lacrimă curgând din piatră seacă
sau din sufletul Dumnezeului nostru, n-o va eroda. Cuvântul doar
mai mișcă ceva, iar trecerea mea prin lume va fi salutată cândva precum o rană
cicatrizată-n legile firii. Și vă reproșez Doamne, ție iubito și vouă
semenilor: “Câtă irosire!”.
M-am
născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...
Șapte verbe care definesc iubirea: a simți, a săruta, a adora, a răni, a
renunța, a ierta, a uita. Șapte trăiri care trebuiesc experimentate și
aprofundate pentru a avea într-adevăr dreptul la exprimare, la a spune “am iubit cândva,
ca pentru prima și ultima dată”. Trăim într-un crâmpei
de existență cât pentru șapte vieți, tot erosul se consumă și ne rămâne
disperarea neîmplinirii pentru restul singurei, realei vieți. După acest
episod, dealtfel un atentat sinucigaș asupra fericirii, practic începe convalescența.
Fobiile prin rădăcini în rațiune și pentru restul existenței noastre vom trăi
mereu cu iminența sentimentului ratării. Temerea unei a doua decadențe și
rușini publice ne readuce în pragul instinctelor; totul se va reduce la
ritualuri de împerechere. Este irelevant cât de exersați și elevați suntem,
sexul rămâne același, instinct și feroce. Rudimentarul va domina numeric specia,
dar unde luciditatea se erudește instinctele sunt controlate.
Mult prea puțini constituim un cuplu rezultat din iubire, o facem din nevoi și disperarea că suntem condamnați la singurătate; și totuși câți dintre noi nu suntem singuri în complicata noastră existență!? Vom trăi între atracție și respingere, între teamă și dorință, însă nimic
nu ne va readuce în ipostaza unei iubiri naive, singurul adevăr care mai contează.
Jinduim după ceea ce am fost cândva, nostalgiile ne slăbesc rațiunile și suferințele
noastre fără deznodământ vor primi valențele unor sisteme de valori utopice,
imaginative. Ne vom regăsi în permanență în situația de a minți despre noi, ne
vom ascunde în umbra minciunilor sau ne vom arunca cu sadism în centrul
spectacolului fals al vieții. După ce am iubit nu mai există un sens al vieții,
primim doar șanse de rectificare a destinului. Ne vom bucura mărunt pentru
orice mic delir, în fapt detalii care colorează în gri ceea ce pentru noi a
devenit doar alb sau negru.
Nu am ales să iubesc pentru a
descoperi griul, am ales să iubesc pentru alb și negru, pentru viață și
moarte. Am ales cândva să iubesc și de atunci putrezesc prin viață; de acum
începând o voi face cu fiecare șansă oferită, fără rațiune și fără nuanțe de gri
...
Să aduci o stare neutră la
nivel de pasiune indică o fisură a afectului. Ce am zămislit ascuns în vid a
erupt ilogic. Să înțelegi a fi plin de tine în sensul unei nevoi de dăruire, a
unui paroxism stupid care te descompune. “Afi” a
devenit “a
dărui”
și în jurul tău singurătate. Cum să fug de ea? Sunt nevoi pentru care nu găsim
soluții iar întoarcerea în sine nu poate fi decât devastatoare. Sunt posedat de
tristețea unui saltimbanc care ar renunța la toate aplauzele lumii pentru o
singură și simplă împlinire: cineva care să-l înțeleagă. Iubirea a început să
mă piardă și în ea nu mai regăsesc firescul. Am eliminat încercând pe rând
toate teoriile existențiale iar acum sunt în nimic, la fel de îndepărtat de
agonie, la fel de îndepărtat de extaz. Lipsit de spaime, sunt tentat să iau o
pauză de viață ...
Nu
înțeleg unde poți afla curajul în suferință. Este la fel ca și în luptă sau
duel, accepți sau nu. Orice ni se întâmplă este o stare de fapt care impune o
trăire. Sunt de acord că resimțim mai mult dezamăgirile și eșecurile și că ele
durează mai mult, dar nici ele nu aparțin eternității. Când Dumnezeu vom
înțelege că nimic nu este veșnic, că nici dragostea și nici ura nu tind spre
infinit?
Care-i
treaba cu comparația? Comparația între suferinți este o moștenire genetică,
ancestrală; o angoasă stupidă care nefericește și mai mult omul. Nu folosește
la nimic să-ți aduci suferința lângă a altuia, ori alteia. Cumularea a două
suferințe înseamnă nevroză. O relație pornită de aici are ca destinație cripta.
Mai apoi să staționezi în ea. Să rămâi staționat în suferință înseamnă că ori
l-ai adoptat pe Dumnezeu în tine, ori ești dependent de Xanax.
Singura
utilitate a suferinței este purificarea, eliminarea prin uitare sau orice ne
este cu putință, a reminiscențelor unui eșec. În regulă. Eșecul a fost unul de
proporții. Șiiii!? Atâtea târcoale și aventuri ne oferă destinul încât este un
păcat capital să nu-l împlinim. Ești un ratat(ă)? Simți asta? Sinucide-te și lasă-i
pe alții să te regrete, astfel pedepsindu-i. Daaa! Pentru sinucidere îți
trebuie curaj! Pentru suferință, nu! Pentru suferință este nevoie de acceptare,
de asumare și de înțelepciune. Restul sunt drame tolstoiene sau dostoievskiene
care țin de rutina unei istorii măcinată de ipocrizie și neșansă.
Suferința
adevărată nu se împărtășește, este precum o taină a spovedaniei. Este un dialog
cu Divinitatea și acesta presupune intimidate. Empiricul ei odată împlinit poate
fi împărtășit. Pasiunea se regăsește numai în agonie și extaz și ea nu poate fi
redată cu acuratețe. Dacă poți exprima real trăirea, dacă poți deversa tot
veninul din tine, atunci fă-o, dar în același timp păstrează decența diferenței
dintre patetic, lamentabil și realitate. Când ai vreo suferință, totul se
reduce la tine. Când o defulezi public sau în taina unei prietenii ai alterat-o
și reminiscențele se pot sedimenta în amintiri. Nu înțeleg de ce am avea
astfel de nevoi; nici de ce ne dorim a purta astfel de poveri …
Să aduni toată voluptatea ăstei lumi în spatele unui
zâmbet și să-l oferi, apoi să simți absurdul extazului unui sărut după care ai
tânjit o viață; să ai atâta răbdare pentru a fi cu adevărat nefericit este
utopia întruchipată în iubire. Dincolo de orice sacrificiu înfăptuit iubind, aflăm
într-un final îmbrățișarea rece a vidului, pentru că numai pierzându-ne mințile
putem spera pentru eternitatea ăstei trăiri. Căci doar iubind am văzut muntele
coborând în hăul mărilor și ploaia hrănind deșertul. Nici o iubire nu poate fi
cuprinsă-ntr-o clepsidră. Cumplită pedeapsă am de ispășit, să le fi cunoscut și
trăit cândva, iar acum să-mi fie de trebuință a le reîntruchipa pe altarul unei
nostalgii feminine. Să vrei să atingi fericirea, să-ți dorești a o putea defini
și să-i strigi lumii în față că ea există, dar să-ți fie mult prea îndepărtat
acel suflet pe care-l cauți; este cu mult mai mult decât povara infernului unei
alte ratări. Să conturezi femeia dintr-un trup de fecioară poate fi o artă a
războiului sexelor, dar să-i treci sufletul prin focul iubirii lăsându-l apoi
să se stingă singur este legământul cu iadul, mai întâi al ei, mai apoi al tău.
E în legea firii să nu terminăm ceea ce am început și singurul argument pentru
rațiunea iubirii. Persistând în eroare creștem abisul din noi și prăbușirea ar
fi asemeni apocalipsei. Orice revelație ulterioară este o încântare și muzică
pentru sufletele surde; apoi să speri că va reveni vremea ta, vremea
împlinirilor și totuși pe ea să nu o (re)găsești niciodată. Cu toții am avut o
Maria Magdalena, iar dacă nu am avut-o ea sigura va apărea. Este una dintre
moștenirile umanității.
Suntem
raritate cei cărora viața le-a indus stări paroxistice, care trăind adeseori
dincolo de limite au încetat a se bucura ori întrista, atunci când prezentul aduce
aceste stări. La începuturile existenței am învățat să ascult, apoi să tac;
într-un târziu nu foarte îndepărtat a sosit și timpul iertărilor. Totul se
explică prin apartenența pentru ce ne este drag. Sunt oameni de care prefer să-mi
fie dor, decât să-i trec pentru mine în neființă și atunci tac. Există cert
diferență între drag, dor și iubire, iar cele trei stări definesc preaplinul afectului;
ulterior urmează decăderea și dacă supraviețuim acestei apocalipse, totul se
stinge în iertare și uitare. Ca să ajungem la iertare, ne-am târât atunci când existența
nu mai avea argumente pentru a-și împlini menirea. Iertându-mă de neputințe am
reușit să înțeleg semenii, apoi să-i iert. Atunci când ierți nu este nevoie de
cuvinte, este nevoie doar de împăcare. Egoistul o face doar cu sinele, resemnații
includ și semenii, iar cei din urmă, inițiații, închid cercul prin acceptarea
Divinității. Iertarea publică ajută doar muribunzilor; celor pe care în noi
i-am condamnat la exil definitiv nu le putem spune de iertare, pentru că încă
au drepturi asupra noastră și prin simpla influență sau apartenența asupra gândurilor.
A fi onest cu cei care contează nu este totuna cu a le arunca adevărurile în
față. Adevărul nu este acceptat în momentele pe care noi le considerăm
potrivite, ci în momentele lor potrivite. Și totuși cui folosește adevărul în
afara conștiinței? Acum aleg să tac și poate o sa-mi fie cândva dor, de ceea ce
acum îmi este drag. Mai pot a alege între prinsoarea unei noi înălțări din
ruinele existenței mele și recăderea în abis sau letargia tăcerii, iertării,
uitării …
După ce Dumnezeu a creat bărbatul a exclamat “Pot crea ceva
mai bun!” și
a creat femeia, spune o snoavă străveche. Nu am cunoscut făptura mai splendidă
și complicată precum este femeia și nici animal care să se pună mai mult
împotrivă-i decât aceeași făptură delicată. Inocența ei sublimă este doar o
chestiune de moment, odată pierdută se aruncă-n luciditate. Căci nimeni nu știe
ca ea să exploateze iraționalul, concomitent să-și adâncească agonia. Am fost stigmatizat
să o iubesc precum Zorba, pentru că nu-mi explic această trebuință. Femeia știe
să fie muză, adoră să fie blestem. Poate fi cea mai perfectă gazdă când aducem
un omagiu trupului ei. Săruturile primite sunt trofee, iar cele oferite
favoruri. Te debarasează de singurătate și te condiționează să o păstrezi, iar
noi acceptăm de teama unei noi ratări. Amestecă raiul cu iadul și ne hrănesc
agonia pe acorduri de harpă. Sunt sfinte în casă și curve în bordel; societatea
este doar jocul care definește atitudinea, iar decizia înspre ce se-ndreaptă,
casă sau bordel, este doar moftul lor. Plâng cu aceeași ușurință cu care
subjugă universul masculin. Nimic nu le este străin când își doresc răzbunarea
sau dragostea neprihănitului. Femeile nu sunt acceptate la duel pentru că
înainte de a ucide onoarea acestui spectacol, ar ucide martorii. Singura lor
slăbiciune este erosul; cine nu se asortează dorințelor ei va sfârși sodomizat lăuntric.
Când se dăruiește vrea totul, inclusiv ceea ce nu suntem; atunci ea va purcede
la schimbarea noastră pierzându-ne. Tristețea lor este precum un vierme de
mătase; ajunsă la maturitate tristețea va deveni furie oarbă și viermele de
mătase un biet dragon. Cu ele putem avea tot ce ne dorim; nu agonia și extazul
sunt dorințele noastre, dar cui îi pasă despre ce ne dorim noi!? Pot să
continui, dar mă opresc. Toate acestea sunt partea goală a paharului. Din
nefericire ăste aiureli iubim noi la ele, pentru că ne place complicatul, ne
adorăm agoniile. Partea plină a paharului este dedicată Creatorului lor, nu
pentru că ar fi de trebuință o ofrandă, doar pentru că nu știm noi aprecia. Mai
trist de atât? Nu ne este de trebuință!
Tot ceea ce am trăit
este autentic. Nimic nu s-a hrănit din imaginație, dar tot ce m-a străbătut ca
gând și a fost uman a trebuit împlinit. Totul s-a petrecut prin gesturi, fapte
și trăiri și odată împlinite s-au transformat în cuvinte. Nu mă pot detașa de
trecut, pentru că trecutul este ceea ce sunt, iar prezentul mă ucide prin deja-vuurile
lui. Să tac ar fi cea mai cruntă blasfemie adusă sacrificiilor și consecințelor
lor. Prin muțenie nu împărtășești decât neputința sau indiferența. Știu că
semenii îmi suportă extrem de greu sinceritatea, dar pentru mine niciodată nu a
fost o problemă sinceritatea cum nici atașamentul față de ei nu a fost vreodată
o adicție. Este greu să digeri ceea ce îți este străin, te intrigă și te
macină, dar teama față de puterea unui echilibru educat nu ne dă dreptul la
nimic. Opțiuni sunt multe, dar prostul gust și ego-ul este cea mai nefericită
alegere. Semenii ne petrec destinul doar cât le este lor bine; am învățat
despre asta de la prima relație ratată și tot atunci am învățat cum să mă
feresc de perseverență. Nu sunt mai primejdios pentru voi decât o faceți voi
înșivă, dar este foarte adevărat că pot deveni o rană. Nu este nimic rău în a
fi rana altuia, dureros este doar antidotul, care întotdeauna va fi prima oară
o altă alegere nefericită. Nu trăiesc într-o lume diferită de a voastră, doar
că am ales paralelismul, astfel încât destinele noastre să nu suporte sincopele
intersectării. Tot ceea ce avem în comun eu am trait deja, iar ceea ce am eu de
oferit este prea mult pentru voi. De aceea în mine vidul vindecă, iar în semeni
ucide. Numiți-mă barbarul conștiinței voastre, pentru că dacă cuvântul poate
ucide nu mă voi da în lături să o fac; acea moarte nu va aduce decât un alt
început, o repoziționare la toate nivelurile. După moartea fără de moarte
suntem alții și datoria noastră este să împărtășim, să dăm dreptul la o nouă
existență chiar dacă asta înseamnă martiriul. Nu vom fi crezuți, dar vom fi
iertați cu mare bucurie într-un târziu irelevant pentru noi. Este precum acel
sacrificiu al unui bărbat care știe și își asumă faptul că atunci când iubește
o femeie nu face altceva decât să o pregătească pentru următorii. Eu măcar am decența de recunoaște că datorită
umanității am ajuns să mai trăiesc doar în afara mea, pentru că în mine ați murit
cândva cu toții, chiar dacă v-ați așezat la rând. În mine mai este vie doar
conștiința …
Să excelezi în dorințe este singurul motiv real al
nefericirii. Dorința stă în natura umană și în lipsa ei nu există evoluție;
prezența ei suportă necesitatea împlinirii și ulterior divizarea în alte și
alte dorinți. Ele cresc odată cu noi, ne deconspiră și în cele din urmă, trădează.
Din exprimarea lor ar trebui să învățăm despre cum suntem, să aducem
certitudinea existenței sinelui. Când dorințele depășesc împăcarea cu sinele,
invariabil urmează minciuna. Mințind despre noi ne vom înșela în toate și
aspirațiile noastre devin blesteme. Odată ce am înțeles că nu-i putem cere
infinitului să devină punct existența noastră va avea dimensiunea rezonabilului.
Dorințele care ne aduc neajunsurile devin în timp adicții, iar adicțiile nu
sunt decât începutul sfârșitului. Suntem făcuți pentru a accepta orice este
uman, de la extaz până la ruină și această candoare a subconștientului ar
trebui să ne fie de suficiență pentru a ne simți împliniți. Când vom înțelege
și accepta că a fi limitat nu este totuna cu a ne cunoaște limitele, existența
noastră prin dorințe se va opri la cunoaștere iar neputința nu va mai fi un mod
de viață și imposibilul va fi posibil.
O stare similară
unui iad abrupt îmi este tristețea. În real, astă tristețe nu este nimic
altceva decât acceptarea a ceea ce sunt. Nu contează dacă sunt mai curajos sau
nu, mai inițiat în cele ale durerii și amăgirilor, acum contează doar că sunt. Dincolo
de orice echivoc se întâmplă un purgatoriu, căci mi-s departe de orice
nefericire și mai ales de ceea ce îmi este străin, o oarecare fericire. Iad sau
rai, alb sau negru îmi este totuna doar pentru că lacrima nu se mai sprijină de
nimic; cade surd și se sparge de pământ nehrănindu-l. Sinceritatea trebuie să o
împart și cu mine, nu doar cu semenii și spun că încă din pântec mama mi-a numit
sora geamană Trisețea. Nu mă duce și nu mă cheamă nicăieri. Ne tolerăm reciproc
și ne asigurâm tacit acel echilibru numit supreviețuire fără compromisuri. Oare
de ce nu-mi este niciodată dor de ea!? Doar dacă îmi este alături în fiece
clipă ...
Cum ar fi vremea, daca aș reveni la tine? Nu ți-ar mai ploua în
mansarda inimii, nu ți-ai mai inunda vecinii și ai sta numai pe balcon,
acoperindu-mă ca pe un demodat Romeo, cu petalele ofilirii tale.
Cum ar fi sexul, dacã aș înnopta la tine? Din arta am decãdea în prostitutie,
ne vom trata de boli profesionale și vom sfarsi în sanatoriu.
Cum ar fi agricultura, dacă aș sãdi pentru tine - în mine - sãmânța dragostei,
a geloziei, a posesivitãții, a urii, a invidiei, a dezamãgirii, a disprețului
fațã de tot ce este uman? Cu certitudine aș fi grânarul universului.
Cum ar fi politica, daca mi-aș deschide o ambasada în tine?
Istoria ar consemna unicul razboi mondial al sexelor (demn de consemnat), pâna
la capitularea mea; atunci ultima mea dorințã ar trebui să fie a-ți deveni
teritoriu vasal.
Cum ar fi fost sã nu te fi cunoscut? Era liniște. Dar fiind ca și tine un
optimist congenital, suntem unii dintre pionierii evoluției. Debutând în lume
atât de timpuriu dețin o certitudine; suntem deja istorie!
Bluesul este singurul gen muzical în care tristețea nu-și
află locul. Este doar trăire. Orice durere sau neîmplinire curge în acordurile
chitării și pianului spre vidul care separă beatitudinea de durere, părăsind-o
pe cea din urmă. Un blues bun merge cu o
femeie bună. În acest caz o femeie bună nu înseamnă un suflet care te
înțelege și te adoptă, care te iartă de orice păcat și îți este fidelă urmându-te
până și-n iad. Nu este nici femeia ruptă din coperțile revistelor glosy sau
coborâte de pe podiumul vreunui concurs de frumusețe. Nu este nici perfecțiunea.
O femeie bună este aceea care respiră și expiră bluesul. Nuditatea ei are sclipirile
cobaltului unui grup statuar, iar trupu-i emană aroma coniacului vechi și
parfumul unei țigări de foi înmuiată în cireșe. Nu-ți vorbește niciodată despre
iubire și nici nu se mulțumește a ți-o arăta, ea ți se zvârcolește în brațe împărtășind-o.
Se luptă cu demonii multiplelor orgasme și-ți curge prin vene. Îți absoarbe
sangvinitatea și viul din buze, te stoarce de orice iluzie a rațiunii. Ea nu-ți
va spune “trăiește!
trăiește! trăiește!”, e mai mult decât simplu să o
facă. Spiritul ei te va încolăci precum un șarpe și dacă nu scapi din
strânsoare implicându-te ea va ști să devină în acele momente, amantul care tu
nu vei putea fi niciodată. Ea nu are niciodată nevoie să ierte pentru că tu oricât
vei păcătui, nu i-ai greșit suficient. Pentru ea poți fi zeu sau păgân, Sahară
sau Siberie, arșiță sau lacrimi, totul sau nimic. Ea poate iubi cum doar poeții
o știu face în poeme și te va arde inchizitoriu până la eradicare. Nouă ne
rămâne doar alegerea; să murim striviți sub alintul unui blues bun sau să ne
ratăm definitiv. Cum moartea este o certitudine nicidecum o opțiune, alegerea
mea este să cedez sublimului.
Oricât am încerca
să explicăm sau să convingem semenii de intensitatea latentă a eului, în
perspectiva detașării definitorii dinaintea marelui nimic asumat încântător tot
de către semeni, am realizat că este imposibil. Dramele individuale sunt
categoric mai profunde și dureroase decât cele comune umanității. Sunt uși care
se deschid noilor veniți doar pentru a se închide într-un târziu relativ. În cazul
meu sunt uși care odată închise rămân infinitului zăvorâte. Mi-e din ce în ce
mai dificil în a mă face înțeles. Cum putem fi accesibili, oricâtă decădere
impune umanizarea, cuiva care doar a cochetat cu suferința? Cum putem intra în
sangvinitatea celor care nu au murit niciodată? Câtă alinare putem aduce celor
care prin tristețea zâmbetului induc în sine nopți polare stingând lumina și
căldura soarelui? Sunt întrebări care prin lipsa perpetuă a concretului mă
înstrăinează și mai mult de ceea ce cândva iubeam. Până ieri când spațiul
lăuntric destinat liniștilor mi-a fost invadat căutam a-mi potoli setea de
tristețuri adulmecând nefericirea altora, implicându-mă total în ele. Precum un
blestem agonia s-a lipit de mine, îmi e un stigmat în toate care sunt și mă
definesc. Există o consolare în toată această agonie, anume lipsa
superficialității, căci astfel nu mi se poate reproșa a greși decât
definitoriu. Singurii demoni pe care-i cunosc și-i asum sunt semenii. Un alt
deja-vu îmi dă târcoale afectului: “Umanitate!
Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”
Acum când nimic nu are formă şi nici un stil nu mă
identifică mă întreb ce aş mai putea oferi printr-un sărut, sau mai trist decât
atât, ce aş putea primi printr-un sărut. Încă plutind într-o amorfă
incertitudine aş săruta lacrimile care nu cad, care nu se văd, care se simt ca
o ultimă reverenţă adusă păcatelor mele. Mă văd nevoit să recunosc că lacrimile
secate şi fără gust nu-mi spală păcatele şi mai presus de asta nu îmi oferă
izbăvire. Să mai sărut o pleoapă coborâtă peste un
căprui-cafeniu ar fi o pângărire a aromei desfrâului pornit din labirintul
absent al unui eu ascuns de priviri compătimitoare, dar avide de înțelegere!
Să mai sărut încă o iarnă abstractă a unui patos aş
reuşi, doar dacă aş putea fi un ţurţure solitar într-un uscat şi banal suflet
care îşi reneagă apartenenţa.
Să sărut un sân superb ar fi identic cu păcatul adamic şi n-aş mai ierta în
propria-mi încrâncenare nici un extras sfidător dintr-o Eva demult iertată.
Să mă aplec spre o curbă a coapsei, să îmi rătăcesc buzele pe ea, să mă desenez
pe o nuditate atinsă de perfecţiune poate m-ar rascoli aruncându-mă într-un
eros straniu de patimaş, dar sordid, sfidând apocalipsa unei relaţii efemere de
care avem parte la fiecare alt inceput.
Încerc într-un aberant existenţial, între un a fi şi a renunţa definitiv să mai
sărut o urmă de paşi scăldată în tina în care mă refac ca un sublim contact cu
groapa comună a nelegiuţilor care credeau în poarta sărutului.
Să sărut umbra ar însemna să ies în lumină, să pierd toată agonia agonisită, să
risc un alt genocid artificial, să redevin condamnatul unui alt eu. Trăiesc
eterna şi chinuita stare de veghe, de aşteptare a unui nimeni, sau nimic ...
Să sărut un strai negru prelung, peste un trup osos - lucind a iad sau a rai -
mi se refuză pentru lipsa curajului de a cere, de a lupta, de a spune, de a
şopti măcar!
Ce îţi rămâne copil patetic!? Să aştepţi, să te îndoieşti, să mai cauţi, să
asculţi, să priveşti, să îţi ţugui buzele, să devi nebun. Totul pentru a-ţi
reprima cu sălbăticie un sărut uitat intenţionat undeva în negurile tale. Un
sărut banal de aproape de mine, straniu de aromat.
Şi totuşi voi săruta cu o ultima zvâcnire ceva, cândva, sau nu!
Am de ales, cel puțin astfel cred, între pentru tine și fără tine. Sunt părtașul paradoxurilor care îmi definesc existența, descompunând destinul. Fără să mai cred în Kharma și de ce nu nici în Divinitate sau zei, mă refugiez în destinele altora alterându-le. Dacă ar fi să aleg pentru tine aș ucide timpul ca să mai ai secunde pentru mine. Voi sacrifica totul urcând înspre egoul tău, coborând înspre misterul eu, legându-mi nopțile de zilele tale, legănându-mi tâmplele în inerția pașilor tăi. Alegând fără tine ... Mă aplec deasupra morții mele, fără să plec, fără să mai rămân!
Şi dimineaţa aceasta îşi
cere drepturile asupra mea, la fel ca un uitat ieri, ca un apropiat mâine, fără
să-mi reveleze ceva. Aud printre pernele grele, undeva în apropiere, voci
care-şi ţipă disperarea, căutând prozeliţi. E radioul. Deschid ochii, privesc
ceasul. 7 şi 7 minute. Secunde? La ce dracu-mi foloseşte să ştiu!? Zâmbesc. Mă
iubeşte? Sau, mă doreşte? Nu contează. Oricum, nu ne-am mai vorbit de vârste
bune, de ani, de zile, de ore. O ultimă permisivitate. Ultima forţare a lenei
nopţii, mă întinde ca un arc arămiu pe cearceaful negru primit de la tine
înaintea unui adio premeditat. Nici nu am apucat să verificăm dacă ochii tăi
negrii aşezaţi în umbra rimelului, se completează complice cu întunericul
aşternutului şi al nopţilor ce ar fi urmat. Dacă ai fi avut răbdare! Dacă ...
La ce m-am aşteptat!?
Nu am timp şi nici nu-mi doresc să mai am timp a mă gândi la
promisiunile neonorate de neexistenţialitatea unui etern, noi. Ziua care se
pregăteşte şi de primirea mea, să mă uzeze, nu are răbdarea pe care am avut-o
eu cu tine. Umil în faţa ursitoarelor mele, obedient cu horoscopul meu zilnic,
mă îndrept spre ultimul refugiu al nopţii trecute. Dacă ajung la filtrul de
cafea, lenea mă pierde definitiv. M-a pierdut! Aroma cafelei din cutie îmi
freamătă nările şi îmi aminteşte brusc de aroma plăcerilor tale, de parfumul
adrenalinei sculptate pe trupul tău de palmele mele.
Zâmbesc din nou. Printre aducerile aminte mă îndrept spre
baie, unde mă arunc eroic sub jetul rece al duşului. Mă încearcă subit o
erecţie, dar nu am timp de ea. Râd dement. Ies din cadă; urmează ritualul. Lama
îmi brăzdează cutele ferme din jurul buzelor. After shave. Puţin parfum. Aşa
numai de efect! Un efect scontat. Verificat cu asiduitate. Din nou îmi pare că
parcă ar debuta ultima zi din restul vieţii. Pătrund gol în cameră şi aleg fără
să gândesc ţinuta. Din ritualul dimineţilor mele am aflat de multă vreme, că
ele culorile, mă aleg pe mine. Îmi aleg expresia sufletului!
Oglinda îmi prezintă un eu pregătit de vânătoare: pregătit
sã fie vânat. Ce-mi oferă ziua. Eu mă adaptez uşor. Poate prea uşor. Privesc
din nou ceasul. 8 şi 8! Iarăşi mă iubeşte sau mă doreşte. Iritat de propria-mi superficialitate și plăcerea
perversă că se gândeşte la mine, arog cele 10 minute cafelei şi mai ales
ţigării ce-mi domină viciile. Sunt un fumător pasional. "Un viciu care mă
ţine în viaţă", îmi spun ca scuză. Îmi place al dracului de mult să simt
tutunul sufocând-mi plămânii veştejiţi. Am o banală şi amuzantă consolare: cine
a văzut carne afumată să se strice!? Ce idiot! Folosesc des gluma asta,
punctând astfel la impresia artistică. Gândesc fugitiv, că ar trebui
recosmetizat repertoriul. "Ceva originalitate împrospătatã nu stricã
domnul meu!", răspund gândului efemer şi rebel. E limpede. Sunt pregătit
total pentru idila cu ziua de azi.
Las radioul să se abereze - ca să oftic vecinii - şi ies din
bloc. Hrănesc total din acceleraţie fiarele sălbatice de sub capotă şi mă
includ în traficul ucigãtor, pe care îl combat rutinat. Abia aştept să ajung la
muncã. Cea care înnobilează omul, cu toate că societatea românească nu are
nevoie de nobili. Aveam baroni, acum deţinem capitalişti!
La "datorie" mă aşteaptã flirturi nevinovate, sf-urile presei locale
şi naţionale, sâni zvâcnind sub povara formelor lor, buze senzuale ce-mi
împărtăşesc bârfe, picioare superbe încrucişate - o prelungire evidentã a
nivelului de trai individual. Amante, soţii, iubite, singuratice, rebele, femei
uşoare, frigide, lascive, le întâlnesc întâmplãtor pe coridoarele instituţiilor
publice, şoptindu-mi prin dâra de parfum povestea zilei lor. Biroul mă
întâmpină cu cravata uşor legănată de viteza mea de reacţie. Ieşirea din birou
mă aruncă în perdeaua umană ce-şi desenează domestic drumul spre casă. Mă
regăsesc fără cravată, cu mânecile cămăşii suflecate, cu pieptul gol. Toate
acestea completează tabloul unei minţi deschise aventurii. Obosit psihic de
capcanele cotidianului universului meu, dar suficient de ahtiat de frumos, mă
hotărăsc să accept una dintre invitaţile primite, sau să onorez una dintre cele
inventate de mine. Oricum aş privi fenomenul social am o întâlnire; dacă nu
două sau trei. Din fericire am drept de veto, cel puţin la capitolul
socializare. Mă îndrept cu ţinuta rebela şi şifonată spre vreo cârciumă banală
sau o crama de lux; în funcţie de persoană pot alege chiar o cafenea discretă.
Destinaţia!? Depinde de cum îmi alege ziua interlocutoarea sau interlocutorul.
Va fi un pahar (numai unul) de coniac, pe care nu îl ratez nici eu, nici a suta
ţigară sudată de dantură. Noroc cu minunata invenţie a gumei de mestecat şi a
pastei de dinţi, altfel zâmbeam hepatic.
Dacă subiectul întâlnirii se "prezintă" frumos,
sunt dispus să flirtez în nemernicie; fără discreţie şi menajamente. Dacă mă şi
excită cerebral!? Mă las convins de doctor (subconştientul personal) să cumpăr
reţeta şi să iau tratamentul la pachet. La mine sau la ea acasă. "Lasă
locaţia! Ia-ţi tratamentul în doze flãmânde! fã ulcer!", îmi repet cu
consecvenţă. Dacă prescripţia este uşoarã, atunci mă las dominat. Aplic
principiul dominoului. Efectul este garantat. Uit de tine!
Totul este garantat. Mă vei întreba, poate, cândva:
"Cât de bolnav eşti!?" Pot să îţi certific: "Până la miezul
noptii!". Acesta este blestemul meu lăsat de tine în mine. Frenetic şi
derizoriu, ora 0.00 mă prinde cu ochii pe ceas; atunci, mă ia un dor nebun de
tine. Adio tratament. Bine ai venit prostituţie! Alunec în obişnuita depresie.
Abia atunci contează locaţia tratamentului. Dacă a fost la mine o dau afară
elegant, dacă mă rabdă pământul şi gândul de bine. Dacă a fost la ea, alerg
disperat şi gol la cimitirul pe roţi şi în drum spre refugiul zilei apuse nu
uit să mă opresc sub geamul tău, în treacăt, să-ţi văd umbra printre jaluzele.
Patetic!
Ajuns din nou în faţa aşternuturilor negre, mă ia un plâns
nebun. Plâng prin fiecare por. Staţionez sezonier în noapte la birou,
scriindu-ţi a n-a scrisoare. Blesteme, rugi, invocări, sudalme, alungări,
jurăminte de iubire eternă se aştern caligrafic, aplecate spre dreapta ta sau
stânga mea. Acolo îţi plăcea să te alinţi. În stânga mea. Te aşezai întotdeauna
lângă inima mea. Spuneai că acolo te odihneşti cel mai bine. Nici măcar nu vei
şti că mi-am xeroxat toate aşternuturile în amintirea ta.
Îmi blestem ziua în care mă regăsesc. Reneg trecutul şi ziua
în care ochii tăi negrii m-au atins pentru prima oară. Refuz ziua următoare şi
toate cele ce vor urma, numai pentru că sunt contemporan cu tine. Această
onanie neuronală mă rupe de realitate si mă pregăteşte pentru ziua de mâine.
Viitorul nu are
nici o legătură cu trecutul, doar dacă reușim să învățăm ceva din
el. Moartea ne găsește întotdeauna în singurătate pentru că nimănui nu-i este
îngăduit să suporte prea multă suferință ...
*
Singurele secrete
care se pot păstra sunt cele care se uită în același timp cu persoana care le-a
împărtășit.
*
De ce am iubi pe
cineva pe care în final îl vom urî foarte mult?
*
Când îți
reușește o răzbunare ieftină îți pare că l-ai prins pe Dumnezeu de boașe. În
fapt, ai prins două boabe de strugure și ești pe cale să savurezi forțat tot
ciorchinele. Dacă ești suficient de puternic, vei fi mutat în vie …
*
Nu am deloc
încredere în cei care fac fapte bune. Orice faptă bună vine în contrabalanța uneia rele. Din nefericire o mizerie impune o altă mizerie, de obicei mai mare,
pentru acoperire. Este imposibil să compensezi faptele, să asiguri echilibrul.
Și apoi cine îmi garantează faptul că atunci când face o faptă bună, nu-și speră
iertarea pentru lovitura dată altuia?
*
Când ai un țel
bine definit nu contează metodele folosite și suma victimelor. Odată atins
țelul, totul se reduce la justificarea dinaintea propriei conștiințe.
*
Am aflat o cutumă
umană, greșit aprofundată, în ideea impusă: “nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”. Pedeapsa care ni se aplică poartă
clar amprenta celui care dispune. În cazul Divinității, pot doar spune că
Dumnezeului nu i-a reușit creația vreunui sistem care să fie capabil să mă excludă sau să
mă anihilieze; în schimb pedeapsa pe care a gândit-o pentru zvârcolirile mele
este prea dură, tocmai eu să primesc darul perseverenței …
Când iubirea are rațiuni compromisurile se întâmplă tacit.
Se trece mult mai ușor peste inconveniente și ceea ce nu se poate accepta la
celălat se negociază. Ne-am asigurat în comoditatea acestei relații și compromisul
devine o stare de fapt în care întrebările nu-și află rostul. Nu avem parte de
aparențe care trebuiesc salvate. Este o relație în vid; perfecțiunea există în
ea doar pentru că nu există suspiciuni. O astfel de relație poate dăinui o
eternitate doar prin natura ei, fundamentată pe complicitatea vidului. Iubirea
aceasta nu are pretenția de a defini absolutul și sub nici o formă nu se
absoarbe, astfel secătuindu-ne. Fără complicații, fără investiții și fără dorințe îi
spunem “iubire”. Este singura noastră
proprietate comună. Trăind-o avem o altă motivație de a fi și de a spune “Pot iubi la nesfârșit ceea ce am
iubit cândva!”.
Când rațiunea cedează afectului în simplicitatea și comoditatea existenței prinde
rădăcini sâmburele din mărul discordiei și ne întrebăm “Oare merită!?”
Pot afirma fără să mă tem de stigmatizare că noțiunea “timp”
este cea mai mare minciună a tuturor
vremurilor. “Timpul le rezolvă pe toate”, ”Timpul
aduce uitarea”, “Orice relație se construiește în timp” sau alte
aforisme de genul acesta se pot înscrie în categoria marilor neghiobii. Îmi
repugnă. Nimic nu e veșnic. Singurele certitudini pe care le avem sunt ceea ce
trăim prin clipă și moartea. Viața veșnică este forma de exprimare a speranței
amărăciunii habotnicilor osândiți. Clipa trecută devine amintire, iar viitorul
nu e nimic decât o incertă aventură. Timp există din plin pentru fiecare dintre
noi. Muribunzii mai au timp de o rugăciune, singuraticii au suficient timp
pentru alte deziluzii iar nefericiții găsesc permanent timp pentru confirmarea
nefericirii lor. La ce-mi este de trebuință atâta timp? Să învâț din greșeli,
persistând în ele? Să îmi bagatelizez iubirea prin neacceptarea rutinei? Să-i
fericesc pe semeni etalându-mi neputința de-ai schimba? Câtă umilință poate
îndura cineva cerșind iertare și de cât timp este nevoie pentru a ierta? De când conștiința mi-a fost invadată de
germenii ratărilor voastre nu mi-a rămas în sangvinul rece decât “continuă”. Nu iubim până ne trece sau până la epuizare,
iubim până aproapele devine certitudine și secretele lor ne-au infestat cu
mucegai. E o stupizenie să-ți mărturisești păcatele dinaintea celor care îți
proclamă iubire, fiindcă ei nu au nici puterea de a înțelege și nici timp
pentru a ierta. Niciodată nu m-am jucat cu iubirea cuiva și când am dăruit tot
ce-a fost de trăit s-a petrecut în flăcări. În mine am crescut mereu ruguri
organice; pe ele am pârjolit trăirile, păcatele și ulterior trădările. Când
iubesc nu am nevoie de pretexte, ulterior când doresc să o păstrez , da.
Pretextul existenței mele se sprijină pe ideea că timpul care mi-a rămas îmi
aparține …
Nici
o tristețe nu seamănă cu alta, precum nici o nefericire nu
seamănă cu altele. Sursa nefericirilor noastre provine din discernământul
trezit de eșecul unei iubiri. Genetic suntem înzestrați cu această aplecare
spre a oferi iubire celor care nu împărtășesc trăirea noastră. Iubim nefericirea
altora fără să avem un motiv real, fără să încercăm schimbarea acelei nefericiri.
Tristețea celor pe care îi iubim ne înduioșează până la îndobitocire și ajungem
să trăim doar pentru a ne identifica cu ea. O explicație ridicolă dar
demonstrată are ca fundament termenul comparației. Ajunși la apogeul
neîmplinirii prin ratare, inevitabil ne vom compara nefericirile și ne vom dori
cu asiduitate ca nefericirea noastră să eclipseze toate trăirile de până
atunci. Avem o nouă motivație, anume aceea de a trăi printr-un perfid
sacrificiu în ticăloșia speranței declarată public afirmând “iubesc”. Într-un adevăr suntem purtătorii
sentimentului până-n cea mai ridicolă profunzime afectivă și sfârșim în
zvârcolirile unui iad nedorit și neasumat. Nefericirea noastră capătă
expresiile fatidicului înduioșind un alt nefericit mult mai puțin afectat decât
noi. Lanțul trofic se continuă, paradoxul amuzant fiind faptul că acest lanț
este format din zale nefericite și provenite din destine neinspirat prelucrate. La
ce-mi folosește acest sacrificiu, când știu cum voi sfârși? Sub care motiv
mi-aș dori să mă atașez lanțului? Între ironia unei nefericiri și cea a unei
sinucideri, sincer o prefer pe prima ...
Când
avem ceva de oferit indicat ar fi să nu ne temem. Să oferim peste așteptările
semenilor, să oferim fără a aștepta ceva în schimb. Atunci când facem astfel de
gesturi putem fi considerați egoiști pentru că nu ne gândim la consecințe, mai
mult decât atât nu ni le asumăm. Cum poți reacționa atunci când ești iubit(ă),
mai ales când această iubire se destăinuie ca răspuns acțiunilor tale? Nimic nu
este simplu când iubim; când iubirea nu ne este împărtășită toată nefericirea
noastră se răzbună cu altruismul revenitului din infern. Ne simțim trădați doar
pentru că timpul nostru s-a scurs într-o inimă artificială. Ajuns neom prin
suferință, vei dărui și mai mult pentru că doar astfel te poți mântui de tine,
te poți goli de sentimentul neîmplinirii. Abia ajuns aici poți începe a ierta, ulterior
a persista în greșeală doar pentru că ne este de trebuință a iubi, a dărui
peste măsură; repetăm obsesiv exercițiul iubirii în speranță că va veni vremea
când rațiunea va ceda definitiv afectului, iar acesta din urmă va înnebuni
frumos …