joi, 28 noiembrie 2013

De ce scriu!? (IV)


Scriitura mea se scrie cu sânge. Spațiul virtual în care scriitura mea trăiește este unul septic. Nu sunt molipsitor, sunt doar agresorul declarat al prostiei, nimicniciei, neputinței și suficienței. Mă aplec din nou asupra scrisului. Mă simt precum un proscris departe tot ce-i este drag. Lumea se mișcă și eu aparțin doar locului incert în care mă aflu; un exil total inutil atâta vreme cât cuvântul poate poposi oriunde .

Scriu pătruns de această șansă de “a fi”, oscilând între gânduri și trăiri, iluzii și amintiri. Știu că gândurile se instalează prin prioritatea afectului. Un gând poate ucide alte gânduri rezolvându-le sau poate adânci incertitudinile, aprofundând gândurile neucise. Gândurile vii duc înspre trăirile puternice, din ele vine și inspirația împlinirilor sau drama eșecului. Nu există trăire care să nu fi avut ca pornire un gând de mai bine, un gând pozitiv pentru sine.

Nu-mi sunt de trebuință gândurile ascunse; tocmai din ele răsare năprasnicul iluziei. Sunt sursa nefericirilor noastre, căci ele nasc aspirații ridicole, care nu țin decât de nevoi trupești sau materiale. Sufletul trebuie lăsat să vorbească, să-și exprima durerea și nevoia, atunci el poate primi sau va fi obligat să renunțe. Oricare dintre variante ar fi de preferat minciunii. Nu există om care să nu mintă, să dețină vreun secret, să ascundă ceva care-i va aduce rușinea publică.  Putem simplifica totul folosind șansa adevărului. Prin el ne descărcăm de angoase și curățăm antecamera păcatului, ușurăm memoria de povara ițelor țesute prin minciună; cel mai important este că primim adevărul înapoi ca răspuns și timpul care nu ne este niciodată suficient se dilată pentru noi experiențe, noi trăiri.

Știu că uneori scriu dintr-un doliu încrâncenat și cuvintele coboară-n bernă. Mi se reproșează pesimismul. Nu există pesimism în mine, toate gândurile mele sunt îndreptate spre ceea ce nu-mi este străin și trebuie împlinit, desăvârșit. Scriu despre sacrificul uman, despre durere și suferinți firești. Pozitivismul și binele învinge răul sunt doar miracole care trebuiesc povestite celor fără de speranță, muribunzilor. Pragmaticii vor râde și anula cu argumente acest gen de povețe, eu prefer să le experimentez. Recunosc, sunt unul dintre sclavii empiricului, doar că trebuie să merite, să-mi dea ceva la schimb … 

Sinele neprihănit


Socrate despre sinele propriu: "Ceva neatins de toate evenimentele vieții. Neatins nici chiar de memorie sau de modelul schimbător al preocupărilor care îl definesc pe individ. O scânteie eternă, separată de orice efemeritate".

Dacă aș fi contemporan lui Socrates l-aș ruga să definească sinele. Sine poate însemna conștiință, cuget liber, fire, înlăuntrul meu. Mai pot găsi câteva definții dar deja m-am plictisit numai documentându-mă. Mă îndoiesc sincer de răspunsul meditativ al filozofului grec. Nu există persoană care să nu fi simțit, sau măcar crezut, că a trăit iadul, că a trecut printr-o cumplită suferință. Cum poate sinele suporta nealterat o trăire dusă la paroxism? Orice dramă, cu precădere personală, ne influențeză, motivându-ne în plus să-i supraviețuim. Dezamăgirile sunt rezultatul unui trecut recent, tumultos. Memoria este mai prezentă decât starea de incertitudine care definește prezentul și până la atingerea indiferenței, a uitării,  totul se petrece într-o tăcută și apăsătoare solitudine. Amintirile blochează evoluția la orice nivel, iar suferința ca trăire va străbate ființa până în cele mai ascunse unghere. O putem simți în toți porii, în articulațiile decalcifiate, în poticnirea exprimării viscerale. În vârtejul format suferința pătrunde conștiința și ne definește acțiunile. Mă întreb cum poate supraviețui sinele unei astfel de încercări, când metaforic vorbind, totul se reduce la contopirea dintre flăcările iadului din tine și lacrimile care curg nestăpânit, iar între ele suntem noi cu sine cu tot? Scânteie eternă poate fi sinele, pentyru că rămâne viu. Mai mult decât atât, după astfel de experiențe sinele se călește și capătă rațiuni. Sinele nu se va dezice niciodată de noi, dar va separa afectul de rațiune și spirit. Îl vom regăsi la nevoie la intersecția ăstor trei structuri definitorii omului. Greu cu Socrate, dar și mai greu cu mine, atunci când argumentația suferă ...    

miercuri, 27 noiembrie 2013

Cum să trăiești o fericire a la Tolstoi


Cred ca este momentul invocatei pauze de viață. Să mă ocup mai puțin de mine: pentru asta mai am timp încă o jumătate de viață. Să citesc mai mult decât o fac de obicei și să mă târguiesc la nivelul dialogurilor imaginative cu variile personaje din romane și nuvele, sau de ce nu chiar cu scriitorimea mică sau mare.
Îl consider cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, dar ca orice geniu are și scăpări, ori sincope. Lev Tolstoi afirmă: fericirea este plăcere fără regret”. M-am gândit toată ziua la această afirmație și la argumentele care mi-ar putea fi servite. Plăcere!? Mi se pare cam subțire să identifici o beatitudine intensă cu plăcerea. Adică dacă am o stare de beatitudine gurmandă se numește că sunt fericit, sau mai degrabă încântat și în pragul sațiozității!? Presupunând că  privesc siderat de plăcere pictura unui clasic sau ascult un superb menuet se numește că sunt fericit sau profund impresionat de arte!? Știu că scriitura domnei sale are 100 de ani, dar și la finele secolului XIX și începutul secolului XX vocabularul nu era atât de sărac. Plăcere este un cuvânt foarte generos, dar nu suficient încât să i se poată imputa totul, inclusiv trăirile extreme și rarisime cum este, ca exemplu, fericirea.
Fără regrete!? Cum, cum? Păi să avem pardon; fericirea ca și trăire înseamnă regret, induce regrete pentru că nu durează și imediat ce ai părăsit astă stare se instalează regretul de a o fi pierdut. Fericirea vine la pachet cu regretul; fericirea nu are legătură cu ceea ce avem  în plan material, mai degrabă cu ceea ce este viu, sangvin și ne duce în planul metafizic. ”Fericirea este plăcere fără regret” durează cât o respirație; acesta este și motivul pentru care de foarte multe ori o ratăm, nu o putem identifica.

Ca să trec peste această afirmație cu ușurință trebuie să recunosc și accept faptul că ori sunt prea defect și abisal, sau îmi fac o „lobotomie bahică și-l citesc pe Tolstoi cu aceeași plăcere fără regrete ...

Abandonat în tine


Mă caut cu disperare în toate locurile unde am fost cu tine. Realizez că am greșit și ar trebui să caut în toate locurile pe unde m-ai umblat prin tine. Când ți-am radiografiat trecutul m-a cuprins jalea; aveam mereu pe chip masca fericirii. Eu fericit? “Trebuie să fiu mai atent”, mi-am spus. Eram peste tot și nicăieri, iar masca pe care destinul tău mi-a așezat-o pe chip erau în fapt speranțele tale puse în noi. Atunci mi-am găsit și eu speranțele despre a căror existență nici nu știam.

Deși am devenit istorie îți vorbesc ca și cum prezentul ne-a condamnat la o veșnicie numai a noastră. Aș dori să-ți spun despre speranțele mele; trebuie să recunoști că despre tine și ce-ți dorești tu am vorbit mai tot timpul. Speranțele mele sunt o premieră, chiar și pentru mine. Prima speranță care-mi vine acum în minte este că suntem reali. Mă rog, că ... eram reali. Îmi produceau o plăcere teribilă toate clipele în care eram împreună. Să-mi locuiești în brațe sau la picioare sprijinindu-ți fruntea de genunchii mei, să mă atingi în treacăt ca pentru o luare aminte că exiști, că încă mă răsfeți. Mofturile tale, capricile tale erau un fel de poruncă pentru a căror îndeplinire eram capabil să urc Olimpul, să-ți prefac zeii în sclavi de budoar. Nuditatea ta era frumoasă, nicidecum perfectă, nici nu-mi doream asta pentru că m-aș fi irosit în dueluri, dar pentru mine fiecare curbă a trupului tău, fiecare tremur al cărnii sub asprimea palmelor mele erau ofrande proscrise pe Venus. Tot ce era viu în tine îmi pulsa mie în vene prin sărutul tău și atunci rațiunea mea antarctică devenea o biată atlantidă. Mi-aș dori să fiu acum lângă tine și să-mi spui că astfel arată iubirea, că astfel se poate trăi iubind. Pe tine te cred dacă îmi spui asta, pe mine nu mă mai cred de nimic. Dacă mi-ai spune că ai fost fericită cu mine, că am fost fericiți împreună și că, da, am fost fericit, sunt capabil să-mi reneg toate amputările ulterioare ”noi”.

Privește-mă! Citește-mă! Ceartă-mă că folosesc trecutul. Categoric sunt pierdut în tine, abandonul pe care și l-ar dori orice bărbat, dar nu eu. Osândesc în nostalgie, dar simt că noi într-un alt viitor paralel vieților noastre ar fi o prigonire a ceea ce înseamnă frumos în trecut. Mă reinventez și mă voi căuta de o ultimă iubire care îmi va revela ceea ce îmi lipsea când eu gândeam despre fericire: infinitul la puterea noi, infinitul completat de absolut ...      

marți, 26 noiembrie 2013

Dacă m-aș fi avut ghid prin viață! (II)


Fiecare zi este o sentință! Am crescut într-un mediu suficient de religios ca să mă tem de Dumnezeu. Când ești copil începi prin a-l iubi, continui prin a te teme datorită canoanelor, sfârșind în finitudine. În zvârcolirile mele am învățat că nu te poți preda Divinității decât total. Întrebările nu sunt permisive dincolo de “crede și nu cerceta” pentru că nu există raționament care să satisfacă luciditatea. Singurul raționament este cel al acceptări dramei sub motivația unei alte încercări. De când am ieșit de sub tutela părintească și cea divină tot ce este dramă îl numesc patetism și ridicol. Lamentarea devine o stare naturală și temerile ne domină raționamentele. În copilăria și adolescența mea nu este nimic demn de consemnat vis-a-vis de acest capitol. Am renunțat de timpuriu la virtuala eternitate senină, privind-o ca pe o consolare mincinoasă și eretică a vieții pe care o suportăm aici. Ce se poate întâmpla rău când nu mai suntem? Trupul nu mai consemnează nimic și tot ceea ce reprezintă cele 24 de grame ca ultimă suflare (spun unii că ar fi greutatea sufletului) reprezintă despărțirea de sine. Este de domeniul absurdului a-ți păsa de ceea ce nu cunoști, a încerca să înțelegi ceea ce nimeni nu poate explica. Cu sau fără prezența mea pe această scenă a vieții, soarele va răsări la fel și îmi este clar că umanitatea nu pierde nimic. Cândva aveam iluzii de spulberat sau de împlinit, acum am doar întrebări care ucid în mine fărâmă cu fărâmă această rațiune de a fi. Dacă aș fi avut libertatea de a alege mai de timpuriu sunt convins că lucrurile stăteau altfel în ceea ce mă privește. Sunt posibile doar două alternative: făceam parte din această oaste osândită a religioșilor sau mă dedicasem deja științei și aveam teorii devastatoare, complicate și raționale despre facerea lumii. În situația de acum, care nu pot spune că este de lepădat, nu continui decât a căuta răspunsuri, oscilând între înfăptuirea sau abrogarea păcatelor. Și ... Ah! Ce-mi mai place să păcătuiesc!  ... 
(va continua)
  

luni, 25 noiembrie 2013

Dacă m-aș fi avut ghid prin viață! (I)


Fiecare zi este o sentință! Mă aflu acum undeva la jumătatea vieții; dacă puțin peste 40 de ani înseamnă jumătatea vieții putem spune că deja am început optimist. Criza existențială a început la Tolstoi undeva dincolo de 50 de ani, iar în cazul lui Cioran undeva după 23 de ani. În cazul Schopenhauer sau Nietzsche nu are rost să punem un prag al vârstei, la ei crizele existențiale au fost stilul de viață ales; aceste crize au fost subordonate verbului “a fi”. În cazul meu, filmul copilăriei, al pubertății prelungite spre adolescentism s-a rupt undeva în jurul lui 20. Mai précis în ziua in care ar fi trebuit să mă trezesc vesel și bucuros pentru că îmi voi schimba stilul de viață, pentru că-mi sunt permise mai multe, dar și responsabilitățile sunt pe măsură; în acea dimineață am zăbovit în gânduri ceasuri întregi. Nu mă puteam osteni decât stăruind asupra maturității de care ar fi trebuit să dau dovadă la 20 de ani, mă gândeam la obligația de a fi responsabil în acțiunile mele, că lumea așteaptă foarte multe de la mine. Atunci am devenit lipsit de obsesia că trebuie să-mi trăiesc viața, că pot greși ireversibil și încă mai pot fi iertat, că femeile trebuiesc privite dincolo de matern și decădere uzitând de toate experiențele lor anterioare pentru a deveni bărbat. Armata nu te face bărbat, te educă la nivel organizatoric și disclipinar, femeile în schimb pot face din bărbat ceea ce noi nu vom putea fi niciodată apelând doar la unicitatea genei masculine; pe lângă unicitate noi bărbații deținem si recisivitatea accentuată, pentru că altfel nu-mi explic prezența orgolioasă a copilul imatur din trupurile masive și greoaie, purtătoarele unor minți deșirate pe măsura dimensiunilor corporale. Femeia ideală este utopia unei sangvinității excesive la nivelul scrotului. Reacția idioată și hămesită a instinctelor sexuale fac din noi cel mai loial sclav al curviei; ah cât de mult ne place sexul gâfâit, salivar și urgent-repetativ, doar pentru a primi un semn de recunoaștere a virilității noastre. Până la urmă și asta ține de orgoliul nostru feroce! Nu există rațiuni în ale iubirii fizice, există doar pofte carnale și nevoia subversivă de sănătate corporală, căci sânii mari și fundul mare sunt dovada unei maternități sigure. În fiece dintre noi zace un mascul alpha pregătit să escaladeze lanțul trofic. Poate e straniu că nu mă bântuie criza bărbatului între două vârste, pentru că acea revoluție sexuală am trăit-o la timpul potrivit. Doar celor norocoși sau intuitivi li s-a demonstrat că orice revoluție este urmată de o etapă dedicată artelor. Ar fi trebuit să experimentez unele mai devreme, altele mai târziu, dar în ceea ce privește primenirea mea ca bărbat nu am avut niciodată ca ghid decât instinctul de conservare și puțin mai târziu luciditatea …  (va continua)  
  

duminică, 24 noiembrie 2013

Nimic nu e definitiv (II)


Prezentul nu-mi este cu nimic de ajutor. Secunda care ar trebui să mă lepede de povara nimicului nu există. La începuturile acestui a fi” strigam din puteri după toate ființele care îmi petreceau destinul, căutând un punct de sprijin, de plecare înspre orice. Nu am avut niciodată ca destinație durerea sau amărăciunea, dar m-au izbit violent cu fiece gest altruist care mi s-a întâmplat a-l primi sau dărui. A dormi cu ochii larg deschiși sau a privi viața cu ochi închiși mi-e totuna, căci numai paradoxurile completează exilul conștiinței. În adâncurile tăcerilor mele trosnesc agoniile și fiara ce zace în mine prinde contur; aș putea trăi devorând pasiunile sau zvârcolirile din semeni, dacă aș știi că aduc clipa evadării din lagărul asumat ca existență. Am știut că nimic nu e veșnic încă de la prima dojană părintească, iar confirmarea a sosit odată cu prima iubire și primul orgasm; tocmai de aceea am răbdarea clipei, iminenței ei. Clipa va aduce mântuirea și un alt nou început. Mă întristează faptul că am uitat să număr, încă de atunci când primisem a doua șansă …

Destrămarea cărnii (II)


Să-mi arunc hainele de pe mine, să umblu despuiat prin marea de gânduri și conștiințe, apoi să mă învelesc cu depravarea semenilor ca un pustnic cu umbra pământului. Să plâng cu lacrimi stoarse din pietre, reînviind astfel toate spiritele lumii apuse, ceea ce facem oricum prin rostire, pomenindu-le numele prin luări aminte din acțiunile lor sau parafrazându-i. Să-mi fie frig, să mă întind pe covorul frunzișului aceleiași reci toamne, tu să-mi vorbești despre iertarea și dăruirea Dumnezeului tău. În mine să erupă neputința umanității precum un cancer în metastază și tu să-mi vorbești de iubire. Să privesc la gloria împreunării tale cu toți care-ți sunt de-o seamă în gândire, rațiune și simțire, iar în același timp amanții tăi să-mi încingă rugul. Să ating un ultim și tardiv extaz, cutremurat de nerăbdarea întâlnirii cu Dumnezeul meu. Suspinul cărnii mele va mișca identic clopotele iadului și raiului aflate în așteptarea conștiinței. Din fericire, muțenia conștiinței mele este pietrificată și nici o lacrimă curgând din piatră seacă sau din sufletul Dumnezeului nostru, n-o va eroda. Cuvântul doar mai mișcă ceva, iar trecerea mea prin lume va fi salutată cândva precum o rană cicatrizată-n legile firii. Și vă reproșez Doamne, ție iubito și vouă semenilor: Câtă irosire!”.    

M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...       

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Love is a War


Șapte verbe care definesc iubirea: a simți, a săruta, a adora, a răni, a renunța, a ierta, a uita. Șapte trăiri care trebuiesc experimentate și aprofundate pentru a avea într-adevăr dreptul la exprimare, la a spune “am iubit cândva, ca pentru prima și ultima dată”. Trăim într-un crâmpei de existență cât pentru șapte vieți, tot erosul se consumă și ne rămâne disperarea neîmplinirii pentru restul singurei, realei vieți. După acest episod, dealtfel un atentat sinucigaș asupra fericirii, practic începe convalescența. Fobiile prin rădăcini în rațiune și pentru restul existenței noastre vom trăi mereu cu iminența sentimentului ratării. Temerea unei a doua decadențe și rușini publice ne readuce în pragul instinctelor; totul se va reduce la ritualuri de împerechere. Este irelevant cât de exersați și elevați suntem, sexul rămâne același, instinct și feroce. Rudimentarul va domina numeric specia, dar unde luciditatea se erudește instinctele sunt controlate.
Mult prea puțini constituim un cuplu rezultat din iubire, o facem din nevoi și disperarea că suntem condamnați la singurătate; și totuși câți dintre noi nu suntem singuri în complicata noastră existență!? Vom trăi între atracție și respingere, între teamă și dorință, însă nimic nu ne va readuce în ipostaza unei iubiri naive, singurul adevăr care mai contează. Jinduim după ceea ce am fost cândva, nostalgiile ne slăbesc rațiunile și suferințele noastre fără deznodământ vor primi valențele unor sisteme de valori utopice, imaginative. Ne vom regăsi în permanență în situația de a minți despre noi, ne vom ascunde în umbra minciunilor sau ne vom arunca cu sadism în centrul spectacolului fals al vieții. După ce am iubit nu mai există un sens al vieții, primim doar șanse de rectificare a destinului. Ne vom bucura mărunt pentru orice mic delir, în fapt detalii care colorează în gri ceea ce pentru noi a devenit doar alb sau negru.
Nu am ales  să iubesc pentru a descoperi griul, am ales să iubesc pentru alb și negru, pentru viață și moarte. Am ales cândva să iubesc și de atunci putrezesc prin viață; de acum începând o voi face cu fiecare șansă oferită, fără rațiune și fără nuanțe de gri ...     

vineri, 22 noiembrie 2013

Captiv într-un prezent mult prea scurt (II)


Să aduci o stare neutră la nivel de pasiune indică o fisură a afectului. Ce am zămislit ascuns în vid a erupt ilogic. Să înțelegi a fi plin de tine în sensul unei nevoi de dăruire, a unui paroxism stupid care te descompune. Afi” a devenit “a dărui” și în jurul tău singurătate. Cum să fug de ea? Sunt nevoi pentru care nu găsim soluții iar întoarcerea în sine nu poate fi decât devastatoare. Sunt posedat de tristețea unui saltimbanc care ar renunța la toate aplauzele lumii pentru o singură și simplă împlinire: cineva care să-l înțeleagă. Iubirea a început să mă piardă și în ea nu mai regăsesc firescul. Am eliminat încercând pe rând toate teoriile existențiale iar acum sunt în nimic, la fel de îndepărtat de agonie, la fel de îndepărtat de extaz. Lipsit de spaime, sunt tentat să iau o pauză de viață ...  

Suferința, rigola publică


Nu înțeleg unde poți afla curajul în suferință. Este la fel ca și în luptă sau duel, accepți sau nu. Orice ni se întâmplă este o stare de fapt care impune o trăire. Sunt de acord că resimțim mai mult dezamăgirile și eșecurile și că ele durează mai mult, dar nici ele nu aparțin eternității. Când Dumnezeu vom înțelege că nimic nu este veșnic, că nici dragostea și nici ura nu tind spre infinit?

Care-i treaba cu comparația? Comparația între suferinți este o moștenire genetică, ancestrală; o angoasă stupidă care nefericește și mai mult omul. Nu folosește la nimic să-ți aduci suferința lângă a altuia, ori alteia. Cumularea a două suferințe înseamnă nevroză. O relație pornită de aici are ca destinație cripta. Mai apoi să staționezi în ea. Să rămâi staționat în suferință înseamnă că ori l-ai adoptat pe Dumnezeu în tine, ori ești dependent de Xanax.

Singura utilitate a suferinței este purificarea, eliminarea prin uitare sau orice ne este cu putință, a reminiscențelor unui eșec. În regulă. Eșecul a fost unul de proporții. Șiiii!? Atâtea târcoale și aventuri ne oferă destinul încât este un păcat capital să nu-l împlinim. Ești un ratat(ă)? Simți asta? Sinucide-te și lasă-i pe alții să te regrete, astfel pedepsindu-i. Daaa! Pentru sinucidere îți trebuie curaj! Pentru suferință, nu! Pentru suferință este nevoie de acceptare, de asumare și de înțelepciune. Restul sunt drame tolstoiene sau dostoievskiene care țin de rutina unei istorii măcinată de ipocrizie și neșansă.

Suferința adevărată nu se împărtășește, este precum o taină a spovedaniei. Este un dialog cu Divinitatea și acesta presupune intimidate. Empiricul ei odată împlinit poate fi împărtășit. Pasiunea se regăsește numai în agonie și extaz și ea nu poate fi redată cu acuratețe. Dacă poți exprima real trăirea, dacă poți deversa tot veninul din tine, atunci fă-o, dar în același timp păstrează decența diferenței dintre patetic, lamentabil și realitate. Când ai vreo suferință, totul se reduce la tine. Când o defulezi public sau în taina unei prietenii ai alterat-o și reminiscențele se pot sedimenta în amintiri. Nu înțeleg de ce am avea astfel de nevoi; nici de ce ne dorim a purta astfel de poveri …

joi, 21 noiembrie 2013

Inutilitatea unei iubiri neîmpărtășite


Să aduni toată voluptatea ăstei lumi în spatele unui zâmbet și să-l oferi, apoi să simți absurdul extazului unui sărut după care ai tânjit o viață; să ai atâta răbdare pentru a fi cu adevărat nefericit este utopia întruchipată în iubire. Dincolo de orice sacrificiu înfăptuit iubind, aflăm într-un final îmbrățișarea rece a vidului, pentru că numai pierzându-ne mințile putem spera pentru eternitatea ăstei trăiri. Căci doar iubind am văzut muntele coborând în hăul mărilor și ploaia hrănind deșertul. Nici o iubire nu poate fi cuprinsă-ntr-o clepsidră. Cumplită pedeapsă am de ispășit, să le fi cunoscut și trăit cândva, iar acum să-mi fie de trebuință a le reîntruchipa pe altarul unei nostalgii feminine. Să vrei să atingi fericirea, să-ți dorești a o putea defini și să-i strigi lumii în față că ea există, dar să-ți fie mult prea îndepărtat acel suflet pe care-l cauți; este cu mult mai mult decât povara infernului unei alte ratări. Să conturezi femeia dintr-un trup de fecioară poate fi o artă a războiului sexelor, dar să-i treci sufletul prin focul iubirii lăsându-l apoi să se stingă singur este legământul cu iadul, mai întâi al ei, mai apoi al tău. E în legea firii să nu terminăm ceea ce am început și singurul argument pentru rațiunea iubirii. Persistând în eroare creștem abisul din noi și prăbușirea ar fi asemeni apocalipsei. Orice revelație ulterioară este o încântare și muzică pentru sufletele surde; apoi să speri că va reveni vremea ta, vremea împlinirilor și totuși pe ea să nu o (re)găsești niciodată. Cu toții am avut o Maria Magdalena, iar dacă nu am avut-o ea sigura va apărea. Este una dintre moștenirile umanității. 

miercuri, 20 noiembrie 2013

Nevremea cuvintelor


Suntem raritate cei cărora viața le-a indus stări paroxistice, care trăind adeseori dincolo de limite au încetat a se bucura ori întrista, atunci când prezentul aduce aceste stări. La începuturile existenței am învățat să ascult, apoi să tac; într-un târziu nu foarte îndepărtat a sosit și timpul iertărilor. Totul se explică prin apartenența pentru ce ne este drag. Sunt oameni de care prefer să-mi fie dor, decât să-i trec pentru mine în neființă și atunci tac. Există cert diferență între drag, dor și iubire, iar cele trei stări definesc preaplinul afectului; ulterior urmează decăderea și dacă supraviețuim acestei apocalipse, totul se stinge în iertare și uitare. Ca să ajungem la iertare, ne-am târât atunci când existența nu mai avea argumente pentru a-și împlini menirea. Iertându-mă de neputințe am reușit să înțeleg semenii, apoi să-i iert. Atunci când ierți nu este nevoie de cuvinte, este nevoie doar de împăcare. Egoistul o face doar cu sinele, resemnații includ și semenii, iar cei din urmă, inițiații, închid cercul prin acceptarea Divinității. Iertarea publică ajută doar muribunzilor; celor pe care în noi i-am condamnat la exil definitiv nu le putem spune de iertare, pentru că încă au drepturi asupra noastră și prin simpla influență sau apartenența asupra gândurilor. A fi onest cu cei care contează nu este totuna cu a le arunca adevărurile în față. Adevărul nu este acceptat în momentele pe care noi le considerăm potrivite, ci în momentele lor potrivite. Și totuși cui folosește adevărul în afara conștiinței? Acum aleg să tac și poate o sa-mi fie cândva dor, de ceea ce acum îmi este drag. Mai pot a alege între prinsoarea unei noi înălțări din ruinele existenței mele și recăderea în abis sau letargia tăcerii, iertării, uitării …



marți, 19 noiembrie 2013

Femeia, veșnicul sublim, veșnicul ridicol … (II)


După ce Dumnezeu a creat bărbatul a exclamat “Pot crea ceva mai bun!”  și a creat femeia, spune o snoavă străveche. Nu am cunoscut făptura mai splendidă și complicată precum este femeia și nici animal care să se pună mai mult împotrivă-i decât aceeași făptură delicată. Inocența ei sublimă este doar o chestiune de moment, odată pierdută se aruncă-n luciditate. Căci nimeni nu știe ca ea să exploateze iraționalul, concomitent să-și adâncească agonia. Am fost stigmatizat să o iubesc precum Zorba, pentru că nu-mi explic această trebuință. Femeia știe să fie muză, adoră să fie blestem. Poate fi cea mai perfectă gazdă când aducem un omagiu trupului ei. Săruturile primite sunt trofee, iar cele oferite favoruri. Te debarasează de singurătate și te condiționează să o păstrezi, iar noi acceptăm de teama unei noi ratări. Amestecă raiul cu iadul și ne hrănesc agonia pe acorduri de harpă. Sunt sfinte în casă și curve în bordel; societatea este doar jocul care definește atitudinea, iar decizia înspre ce se-ndreaptă, casă sau bordel, este doar moftul lor. Plâng cu aceeași ușurință cu care subjugă universul masculin. Nimic nu le este străin când își doresc răzbunarea sau dragostea neprihănitului. Femeile nu sunt acceptate la duel pentru că înainte de a ucide onoarea acestui spectacol, ar ucide martorii. Singura lor slăbiciune este erosul; cine nu se asortează dorințelor ei va sfârși sodomizat lăuntric. Când se dăruiește vrea totul, inclusiv ceea ce nu suntem; atunci ea va purcede la schimbarea noastră pierzându-ne. Tristețea lor este precum un vierme de mătase; ajunsă la maturitate tristețea va deveni furie oarbă și viermele de mătase un biet dragon. Cu ele putem avea tot ce ne dorim; nu agonia și extazul sunt dorințele noastre, dar cui îi pasă despre ce ne dorim noi!? Pot să continui, dar mă opresc. Toate acestea sunt partea goală a paharului. Din nefericire ăste aiureli iubim noi la ele, pentru că ne place complicatul, ne adorăm agoniile. Partea plină a paharului este dedicată Creatorului lor, nu pentru că ar fi de trebuință o ofrandă, doar pentru că nu știm noi aprecia. Mai trist de atât? Nu ne este de trebuință!  

Viața nu ar trebui să fie un deja-vu


Tot ceea ce am trăit este autentic. Nimic nu s-a hrănit din imaginație, dar tot ce m-a străbătut ca gând și a fost uman a trebuit împlinit. Totul s-a petrecut prin gesturi, fapte și trăiri și odată împlinite s-au transformat în cuvinte. Nu mă pot detașa de trecut, pentru că trecutul este ceea ce sunt, iar prezentul mă ucide prin deja-vuurile lui. Să tac ar fi cea mai cruntă blasfemie adusă sacrificiilor și consecințelor lor. Prin muțenie nu împărtășești decât neputința sau indiferența. Știu că semenii îmi suportă extrem de greu sinceritatea, dar pentru mine niciodată nu a fost o problemă sinceritatea cum nici atașamentul față de ei nu a fost vreodată o adicție. Este greu să digeri ceea ce îți este străin, te intrigă și te macină, dar teama față de puterea unui echilibru educat nu ne dă dreptul la nimic. Opțiuni sunt multe, dar prostul gust și ego-ul este cea mai nefericită alegere. Semenii ne petrec destinul doar cât le este lor bine; am învățat despre asta de la prima relație ratată și tot atunci am învățat cum să mă feresc de perseverență. Nu sunt mai primejdios pentru voi decât o faceți voi înșivă, dar este foarte adevărat că pot deveni o rană. Nu este nimic rău în a fi rana altuia, dureros este doar antidotul, care întotdeauna va fi prima oară o altă alegere nefericită. Nu trăiesc într-o lume diferită de a voastră, doar că am ales paralelismul, astfel încât destinele noastre să nu suporte sincopele intersectării. Tot ceea ce avem în comun eu am trait deja, iar ceea ce am eu de oferit este prea mult pentru voi. De aceea în mine vidul vindecă, iar în semeni ucide. Numiți-mă barbarul conștiinței voastre, pentru că dacă cuvântul poate ucide nu mă voi da în lături să o fac; acea moarte nu va aduce decât un alt început, o repoziționare la toate nivelurile. După moartea fără de moarte suntem alții și datoria noastră este să împărtășim, să dăm dreptul la o nouă existență chiar dacă asta înseamnă martiriul. Nu vom fi crezuți, dar vom fi iertați cu mare bucurie într-un târziu irelevant pentru noi. Este precum acel sacrificiu al unui bărbat care știe și își asumă faptul că atunci când iubește o femeie nu face altceva decât să o pregătească pentru următorii. Eu măcar  am decența de recunoaște că datorită umanității am ajuns să mai trăiesc doar în afara mea, pentru că în mine ați murit cândva cu toții, chiar dacă v-ați așezat la rând. În mine mai este vie doar conștiința …


luni, 18 noiembrie 2013

Despre dorințe


Să excelezi în dorințe este singurul motiv real al nefericirii. Dorința stă în natura umană și în lipsa ei nu există evoluție; prezența ei suportă necesitatea împlinirii și ulterior divizarea în alte și alte dorinți. Ele cresc odată cu noi, ne deconspiră și în cele din urmă, trădează. Din exprimarea lor ar trebui să învățăm despre cum suntem, să aducem certitudinea existenței sinelui. Când dorințele depășesc împăcarea cu sinele, invariabil urmează minciuna. Mințind despre noi ne vom înșela în toate și aspirațiile noastre devin blesteme. Odată ce am înțeles că nu-i putem cere infinitului să devină punct existența noastră va avea dimensiunea rezonabilului. Dorințele care ne aduc neajunsurile devin în timp adicții, iar adicțiile nu sunt decât începutul sfârșitului. Suntem făcuți pentru a accepta orice este uman, de la extaz până la ruină și această candoare a subconștientului ar trebui să ne fie de suficiență pentru a ne simți împliniți. Când vom înțelege și accepta că a fi limitat nu este totuna cu a ne cunoaște limitele, existența noastră prin dorințe se va opri la cunoaștere iar neputința nu va mai fi un mod de viață și imposibilul va fi posibil.   

duminică, 17 noiembrie 2013

Despre tristețe


O stare similară unui iad abrupt îmi este tristețea. În real, astă tristețe nu este nimic altceva decât acceptarea a ceea ce sunt. Nu contează dacă sunt mai curajos sau nu, mai inițiat în cele ale durerii și amăgirilor, acum contează doar că sunt. Dincolo de orice echivoc se întâmplă un purgatoriu, căci mi-s departe de orice nefericire și mai ales de ceea ce îmi este străin, o oarecare fericire. Iad sau rai, alb sau negru îmi este totuna doar pentru că lacrima nu se mai sprijină de nimic; cade surd și se sparge de pământ nehrănindu-l. Sinceritatea trebuie să o împart și cu mine, nu doar cu semenii și spun că încă din pântec mama mi-a numit sora geamană Trisețea. Nu mă duce și nu mă cheamă nicăieri. Ne tolerăm reciproc și ne asigurâm tacit acel echilibru numit supreviețuire fără compromisuri. Oare de ce nu-mi este niciodată dor de ea!? Doar dacă îmi este alături în fiece clipă ...  

Cum ar fi!?


Cum ar fi vremea, daca aș reveni la tine? Nu ți-ar mai ploua în mansarda inimii, nu ți-ai mai inunda vecinii și ai sta numai pe balcon, acoperindu-mă ca pe un demodat Romeo, cu petalele ofilirii tale.

Cum ar fi sexul, dacã aș înnopta la tine? Din arta am decãdea în prostitutie, ne vom trata de boli profesionale și vom sfarsi în sanatoriu.

Cum ar fi agricultura, dacă aș sãdi pentru tine - în mine - sãmânța dragostei, a geloziei, a posesivitãții, a urii, a invidiei, a dezamãgirii, a disprețului fațã de tot ce este uman? Cu certitudine aș fi grânarul universului.

Cum ar fi politica, daca mi-aș deschide o ambasada în tine?
Istoria ar consemna unicul razboi mondial al sexelor (demn de consemnat), pâna la capitularea mea; atunci ultima mea dorințã ar trebui să fie a-ți deveni teritoriu vasal.

Cum ar fi fost sã nu te fi cunoscut? Era liniște. Dar fiind ca și tine un optimist congenital, suntem unii dintre pionierii evoluției. Debutând în lume atât de timpuriu dețin o certitudine; suntem deja istorie!

miercuri, 13 noiembrie 2013

Un blues bun merge cu o femeie bună


Bluesul este singurul gen muzical în care tristețea nu-și află locul. Este doar trăire. Orice durere sau neîmplinire curge în acordurile chitării și pianului spre vidul care separă beatitudinea de durere, părăsind-o pe cea din urmă. Un blues bun merge cu o femeie bună. În acest caz o femeie bună nu înseamnă un suflet care te înțelege și te adoptă, care te iartă de orice păcat și îți este fidelă urmându-te până și-n iad. Nu este nici femeia ruptă din coperțile revistelor glosy sau coborâte de pe podiumul vreunui concurs de frumusețe. Nu este nici perfecțiunea. O femeie bună este aceea care respiră și expiră bluesul. Nuditatea ei are sclipirile cobaltului unui grup statuar, iar trupu-i emană aroma coniacului vechi și parfumul unei țigări de foi înmuiată în cireșe. Nu-ți vorbește niciodată despre iubire și nici nu se mulțumește a ți-o arăta, ea ți se zvârcolește în brațe împărtășind-o. Se luptă cu demonii multiplelor orgasme și-ți curge prin vene. Îți absoarbe sangvinitatea și viul din buze, te stoarce de orice iluzie a rațiunii. Ea nu-ți va spune “trăiește! trăiește! trăiește!”, e mai mult decât simplu să o facă. Spiritul ei te va încolăci precum un șarpe și dacă nu scapi din strânsoare implicându-te ea va ști să devină în acele momente, amantul care tu nu vei putea fi niciodată. Ea nu are niciodată nevoie să ierte pentru că tu oricât vei păcătui, nu i-ai greșit suficient. Pentru ea poți fi zeu sau păgân, Sahară sau Siberie, arșiță sau lacrimi, totul sau nimic. Ea poate iubi cum doar poeții o știu face în poeme și te va arde inchizitoriu până la eradicare. Nouă ne rămâne doar alegerea; să murim striviți sub alintul unui blues bun sau să ne ratăm definitiv. Cum moartea este o certitudine nicidecum o opțiune, alegerea mea este să cedez sublimului.    

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (VI)


Oricât am încerca să explicăm sau să convingem semenii de intensitatea latentă a eului, în perspectiva detașării definitorii dinaintea marelui nimic asumat încântător tot de către semeni, am realizat că este imposibil. Dramele individuale sunt categoric mai profunde și dureroase decât cele comune umanității. Sunt uși care se deschid noilor veniți doar pentru a se închide într-un târziu relativ. În cazul meu sunt uși care odată închise rămân infinitului zăvorâte. Mi-e din ce în ce mai dificil în a mă face înțeles. Cum putem fi accesibili, oricâtă decădere impune umanizarea, cuiva care doar a cochetat cu suferința? Cum putem intra în sangvinitatea celor care nu au murit niciodată? Câtă alinare putem aduce celor care prin tristețea zâmbetului induc în sine nopți polare stingând lumina și căldura soarelui? Sunt întrebări care prin lipsa perpetuă a concretului mă înstrăinează și mai mult de ceea ce cândva iubeam. Până ieri când spațiul lăuntric destinat liniștilor mi-a fost invadat căutam a-mi potoli setea de tristețuri adulmecând nefericirea altora, implicându-mă total în ele. Precum un blestem agonia s-a lipit de mine, îmi e un stigmat în toate care sunt și mă definesc. Există o consolare în toată această agonie, anume lipsa superficialității, căci astfel nu mi se poate reproșa a greși decât definitoriu. Singurii demoni pe care-i cunosc și-i asum sunt semenii. Un alt deja-vu îmi dă târcoale afectului: Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”   

luni, 11 noiembrie 2013

Tentația sărutului


Acum când nimic nu are formă şi nici un stil nu mă identifică mă întreb ce aş mai putea oferi printr-un sărut, sau mai trist decât atât, ce aş putea primi printr-un sărut. Încă plutind într-o amorfă incertitudine aş săruta lacrimile care nu cad, care nu se văd, care se simt ca o ultimă reverenţă adusă păcatelor mele. Mă văd nevoit să recunosc că lacrimile secate şi fără gust nu-mi spală păcatele şi mai presus de asta nu îmi oferă izbăvire. Să mai sărut o pleoapă coborâtă peste un căprui-cafeniu ar fi o pângărire a aromei desfrâului pornit din labirintul absent al unui eu ascuns de priviri compătimitoare, dar avide de înțelegere!

Să mai sărut încă o iarnă abstractă a unui patos aş reuşi, doar dacă aş putea fi un ţurţure solitar într-un uscat şi banal suflet care îşi reneagă apartenenţa.

Să sărut un sân superb ar fi identic cu păcatul adamic şi n-aş mai ierta în propria-mi încrâncenare nici un extras sfidător dintr-o Eva demult iertată.
Să mă aplec spre o curbă a coapsei, să îmi rătăcesc buzele pe ea, să mă desenez pe o nuditate atinsă de perfecţiune poate m-ar rascoli aruncându-mă într-un eros straniu de patimaş, dar sordid, sfidând apocalipsa unei relaţii efemere de care avem parte la fiecare alt inceput.
Încerc într-un aberant existenţial, între un a fi şi a renunţa definitiv să mai sărut o urmă de paşi scăldată în tina în care mă refac ca un sublim contact cu groapa comună a nelegiuţilor care credeau în poarta sărutului.
Să sărut umbra ar însemna să ies în lumină, să pierd toată agonia agonisită, să risc un alt genocid artificial, să redevin condamnatul unui alt eu. Trăiesc eterna şi chinuita stare de veghe, de aşteptare a unui nimeni, sau nimic ...
Să sărut un strai negru prelung, peste un trup osos - lucind a iad sau a rai - mi se refuză pentru lipsa curajului de a cere, de a lupta, de a spune, de a şopti măcar!
Ce îţi rămâne copil patetic!? Să aştepţi, să te îndoieşti, să mai cauţi, să asculţi, să priveşti, să îţi ţugui buzele, să devi nebun. Totul pentru a-ţi reprima cu sălbăticie un sărut uitat intenţionat undeva în negurile tale. Un sărut banal de aproape de mine, straniu de aromat.
Şi totuşi voi săruta cu o ultima zvâcnire ceva, cândva, sau nu! 
Lăsaţi-mă să aleg !

duminică, 10 noiembrie 2013

Imposibila alegere


Am de ales, cel puțin  astfel cred, între pentru tine și fără tine. Sunt părtașul paradoxurilor care îmi definesc existența, descompunând destinul. Fără să mai cred în Kharma și de ce nu nici în Divinitate sau zei, mă refugiez în destinele altora alterându-le.
Dacă ar fi să aleg pentru tine aș ucide timpul ca să mai ai secunde pentru mine. Voi sacrifica totul urcând înspre egoul tău, coborând înspre misterul eu, legându-mi nopțile de zilele tale, legănându-mi tâmplele în inerția pașilor tăi.
Alegând fără tine ...
Mă aplec deasupra morții mele, fără să plec, fără să mai rămân!

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Deja-vu (III) / Rămășițele zilei (prezentul repetativ)


Şi dimineaţa aceasta îşi cere drepturile asupra mea, la fel ca un uitat ieri, ca un apropiat mâine, fără să-mi reveleze ceva. Aud printre pernele grele, undeva în apropiere, voci care-şi ţipă disperarea, căutând prozeliţi. E radioul. Deschid ochii, privesc ceasul. 7 şi 7 minute. Secunde? La ce dracu-mi foloseşte să ştiu!? Zâmbesc. Mă iubeşte? Sau, mă doreşte? Nu contează. Oricum, nu ne-am mai vorbit de vârste bune, de ani, de zile, de ore. O ultimă permisivitate. Ultima forţare a lenei nopţii, mă întinde ca un arc arămiu pe cearceaful negru primit de la tine înaintea unui adio premeditat. Nici nu am apucat să verificăm dacă ochii tăi negrii aşezaţi în umbra rimelului, se completează complice cu întunericul aşternutului şi al nopţilor ce ar fi urmat. Dacă ai fi avut răbdare! Dacă ... La ce m-am aşteptat!?
Nu am timp şi nici nu-mi doresc să mai am timp a mă gândi la promisiunile neonorate de neexistenţialitatea unui etern, noi. Ziua care se pregăteşte şi de primirea mea, să mă uzeze, nu are răbdarea pe care am avut-o eu cu tine. Umil în faţa ursitoarelor mele, obedient cu horoscopul meu zilnic, mă îndrept spre ultimul refugiu al nopţii trecute. Dacă ajung la filtrul de cafea, lenea mă pierde definitiv. M-a pierdut! Aroma cafelei din cutie îmi freamătă nările şi îmi aminteşte brusc de aroma plăcerilor tale, de parfumul adrenalinei sculptate pe trupul tău de palmele mele.
Zâmbesc din nou. Printre aducerile aminte mă îndrept spre baie, unde mă arunc eroic sub jetul rece al duşului. Mă încearcă subit o erecţie, dar nu am timp de ea. Râd dement. Ies din cadă; urmează ritualul. Lama îmi brăzdează cutele ferme din jurul buzelor. After shave. Puţin parfum. Aşa numai de efect! Un efect scontat. Verificat cu asiduitate. Din nou îmi pare că parcă ar debuta ultima zi din restul vieţii. Pătrund gol în cameră şi aleg fără să gândesc ţinuta. Din ritualul dimineţilor mele am aflat de multă vreme, că ele culorile, mă aleg pe mine. Îmi aleg expresia sufletului!
Oglinda îmi prezintă un eu pregătit de vânătoare: pregătit sã fie vânat. Ce-mi oferă ziua. Eu mă adaptez uşor. Poate prea uşor. Privesc din nou ceasul. 8 şi 8! Iarăşi mă iubeşte sau mă doreşte. Iritat de propria-mi superficialitate și plăcerea perversă că se gândeşte la mine, arog cele 10 minute cafelei şi mai ales ţigării ce-mi domină viciile. Sunt un fumător pasional. "Un viciu care mă ţine în viaţă", îmi spun ca scuză. Îmi place al dracului de mult să simt tutunul sufocând-mi plămânii veştejiţi. Am o banală şi amuzantă consolare: cine a văzut carne afumată să se strice!? Ce idiot! Folosesc des gluma asta, punctând astfel la impresia artistică. Gândesc fugitiv, că ar trebui recosmetizat repertoriul. "Ceva originalitate împrospătatã nu stricã domnul meu!", răspund gândului efemer şi rebel. E limpede. Sunt pregătit total pentru idila cu ziua de azi.
Las radioul să se abereze - ca să oftic vecinii - şi ies din bloc. Hrănesc total din acceleraţie fiarele sălbatice de sub capotă şi mă includ în traficul ucigãtor, pe care îl combat rutinat. Abia aştept să ajung la muncã. Cea care înnobilează omul, cu toate că societatea românească nu are nevoie de nobili. Aveam baroni, acum deţinem capitalişti!
La "datorie" mă aşteaptã flirturi nevinovate, sf-urile presei locale şi naţionale, sâni zvâcnind sub povara formelor lor, buze senzuale ce-mi împărtăşesc bârfe, picioare superbe încrucişate - o prelungire evidentã a nivelului de trai individual. Amante, soţii, iubite, singuratice, rebele, femei uşoare, frigide, lascive, le întâlnesc întâmplãtor pe coridoarele instituţiilor publice, şoptindu-mi prin dâra de parfum povestea zilei lor. Biroul mă întâmpină cu cravata uşor legănată de viteza mea de reacţie. Ieşirea din birou mă aruncă în perdeaua umană ce-şi desenează domestic drumul spre casă. Mă regăsesc fără cravată, cu mânecile cămăşii suflecate, cu pieptul gol. Toate acestea completează tabloul unei minţi deschise aventurii. Obosit psihic de capcanele cotidianului universului meu, dar suficient de ahtiat de frumos, mă hotărăsc să accept una dintre invitaţile primite, sau să onorez una dintre cele inventate de mine. Oricum aş privi fenomenul social am o întâlnire; dacă nu două sau trei. Din fericire am drept de veto, cel puţin la capitolul socializare. Mă îndrept cu ţinuta rebela şi şifonată spre vreo cârciumă banală sau o crama de lux; în funcţie de persoană pot alege chiar o cafenea discretă. Destinaţia!? Depinde de cum îmi alege ziua interlocutoarea sau interlocutorul. Va fi un pahar (numai unul) de coniac, pe care nu îl ratez nici eu, nici a suta ţigară sudată de dantură. Noroc cu minunata invenţie a gumei de mestecat şi a pastei de dinţi, altfel zâmbeam hepatic.
Dacă subiectul întâlnirii se "prezintă" frumos, sunt dispus să flirtez în nemernicie; fără discreţie şi menajamente. Dacă mă şi excită cerebral!? Mă las convins de doctor (subconştientul personal) să cumpăr reţeta şi să iau tratamentul la pachet. La mine sau la ea acasă. "Lasă locaţia! Ia-ţi tratamentul în doze flãmânde! fã ulcer!", îmi repet cu consecvenţă. Dacă prescripţia este uşoarã, atunci mă las dominat. Aplic principiul dominoului. Efectul este garantat. Uit de tine!
Totul este garantat. Mă vei întreba, poate, cândva: "Cât de bolnav eşti!?" Pot să îţi certific: "Până la miezul noptii!". Acesta este blestemul meu lăsat de tine în mine. Frenetic şi derizoriu, ora 0.00 mă prinde cu ochii pe ceas; atunci, mă ia un dor nebun de tine. Adio tratament. Bine ai venit prostituţie! Alunec în obişnuita depresie. Abia atunci contează locaţia tratamentului. Dacă a fost la mine o dau afară elegant, dacă mă rabdă pământul şi gândul de bine. Dacă a fost la ea, alerg disperat şi gol la cimitirul pe roţi şi în drum spre refugiul zilei apuse nu uit să mă opresc sub geamul tău, în treacăt, să-ţi văd umbra printre jaluzele. Patetic!
Ajuns din nou în faţa aşternuturilor negre, mă ia un plâns nebun. Plâng prin fiecare por. Staţionez sezonier în noapte la birou, scriindu-ţi a n-a scrisoare. Blesteme, rugi, invocări, sudalme, alungări, jurăminte de iubire eternă se aştern caligrafic, aplecate spre dreapta ta sau stânga mea. Acolo îţi plăcea să te alinţi. În stânga mea. Te aşezai întotdeauna lângă inima mea. Spuneai că acolo te odihneşti cel mai bine. Nici măcar nu vei şti că mi-am xeroxat toate aşternuturile în amintirea ta.
Îmi blestem ziua în care mă regăsesc. Reneg trecutul şi ziua în care ochii tăi negrii m-au atins pentru prima oară. Refuz ziua următoare şi toate cele ce vor urma, numai pentru că sunt contemporan cu tine. Această onanie neuronală mă rupe de realitate si mă pregăteşte pentru ziua de mâine.
.......
Adorm, adorându-mi contemporanii!

vineri, 8 noiembrie 2013

Revelatii (XI)


Viitorul nu are nici o legătură cu trecutul, doar dacă reușim să învățăm ceva din el. Moartea ne găsește întotdeauna în singurătate pentru că nimănui nu-i este îngăduit să suporte prea multă suferință ...
*
Singurele secrete care se pot păstra sunt cele care se uită în același timp cu persoana care le-a împărtășit.
*
De ce am iubi pe cineva pe care în final îl vom urî foarte mult?
*
Când îți reușește o răzbunare ieftină îți pare că l-ai prins pe Dumnezeu de boașe. În fapt, ai prins două boabe de strugure și ești pe cale să savurezi forțat tot ciorchinele. Dacă ești suficient de puternic, vei fi mutat în vie …
*
Nu am deloc încredere în cei care fac fapte bune. Orice faptă bună vine în contrabalanța uneia rele. Din nefericire o mizerie impune o altă mizerie, de obicei mai mare, pentru acoperire. Este imposibil să compensezi faptele, să asiguri echilibrul. Și apoi cine îmi garantează faptul că atunci când face o faptă bună, nu-și speră iertarea pentru lovitura dată altuia?
*
Când ai un țel bine definit nu contează metodele folosite și suma victimelor. Odată atins țelul, totul se reduce la justificarea dinaintea propriei conștiințe.
*
Am aflat o cutumă umană, greșit aprofundată, în ideea impusă: “nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”. Pedeapsa care ni se aplică poartă clar amprenta celui care dispune. În cazul Divinității, pot doar spune că Dumnezeului nu i-a reușit creația vreunui sistem care să fie capabil să mă excludă sau să mă anihilieze; în schimb pedeapsa pe care a gândit-o pentru zvârcolirile mele este prea dură, tocmai eu să primesc darul perseverenței … 

joi, 7 noiembrie 2013

Singura noastră proprietate comună, iubirea


Când iubirea are rațiuni compromisurile se întâmplă tacit. Se trece mult mai ușor peste inconveniente și ceea ce nu se poate accepta la celălat se negociază. Ne-am asigurat în comoditatea acestei relații și compromisul devine o stare de fapt în care întrebările nu-și află rostul. Nu avem parte de aparențe care trebuiesc salvate. Este o relație în vid; perfecțiunea există în ea doar pentru că nu există suspiciuni. O astfel de relație poate dăinui o eternitate doar prin natura ei, fundamentată pe complicitatea vidului. Iubirea aceasta nu are pretenția de a defini absolutul și sub nici o formă nu se absoarbe, astfel secătuindu-ne. Fără complicații, fără investiții și fără dorințe îi spunem iubire”. Este singura noastră proprietate comună. Trăind-o avem o altă motivație de a fi și de a spune “Pot iubi la nesfârșit ceea ce am iubit cândva!”. Când rațiunea cedează afectului în simplicitatea și comoditatea existenței prinde rădăcini sâmburele din mărul discordiei și ne întrebăm “Oare merită!? 

Conjugați-mă la timpul trecut


Pot afirma fără să mă tem de stigmatizare că noțiunea timp” este cea mai mare minciună a tuturor vremurilor. “Timpul le rezolvă pe toate”, ”Timpul aduce uitarea”, “Orice relație se construiește în timp” sau alte aforisme de genul acesta se pot înscrie în categoria marilor neghiobii. Îmi repugnă. Nimic nu e veșnic. Singurele certitudini pe care le avem sunt ceea ce trăim prin clipă și moartea. Viața veșnică este forma de exprimare a speranței amărăciunii habotnicilor osândiți. Clipa trecută devine amintire, iar viitorul nu e nimic decât o incertă aventură. Timp există din plin pentru fiecare dintre noi. Muribunzii mai au timp de o rugăciune, singuraticii au suficient timp pentru alte deziluzii iar nefericiții găsesc permanent timp pentru confirmarea nefericirii lor. La ce-mi este de trebuință atâta timp? Să învâț din greșeli, persistând în ele? Să îmi bagatelizez iubirea prin neacceptarea rutinei? Să-i fericesc pe semeni etalându-mi neputința de-ai schimba? Câtă umilință poate îndura cineva cerșind iertare și de cât timp este nevoie pentru a ierta?  De când conștiința mi-a fost invadată de germenii ratărilor voastre nu mi-a rămas în sangvinul rece decât “continuă”. Nu iubim până ne trece sau până la epuizare, iubim până aproapele devine certitudine și secretele lor ne-au infestat cu mucegai. E o stupizenie să-ți mărturisești păcatele dinaintea celor care îți proclamă iubire, fiindcă ei nu au nici puterea de a înțelege și nici timp pentru a ierta. Niciodată nu m-am jucat cu iubirea cuiva și când am dăruit tot ce-a fost de trăit s-a petrecut în flăcări. În mine am crescut mereu ruguri organice; pe ele am pârjolit trăirile, păcatele și ulterior trădările. Când iubesc nu am nevoie de pretexte, ulterior când doresc să o păstrez , da. Pretextul existenței mele se sprijină pe ideea că timpul care mi-a rămas îmi aparține …


marți, 5 noiembrie 2013

Despre păcatul iubirii (IV)


Nici o tristețe nu seamănă cu alta, precum nici o nefericire nu seamănă cu altele. Sursa nefericirilor noastre provine din discernământul trezit de eșecul unei iubiri. Genetic suntem înzestrați cu această aplecare spre a oferi iubire celor care nu împărtășesc trăirea noastră. Iubim nefericirea altora fără să avem un motiv real, fără să încercăm schimbarea acelei nefericiri. Tristețea celor pe care îi iubim ne înduioșează până la îndobitocire și ajungem să trăim doar pentru a ne identifica cu ea. O explicație ridicolă dar demonstrată are ca fundament termenul comparației. Ajunși la apogeul neîmplinirii prin ratare, inevitabil ne vom compara nefericirile și ne vom dori cu asiduitate ca nefericirea noastră să eclipseze toate trăirile de până atunci. Avem o nouă motivație, anume aceea de a trăi printr-un perfid sacrificiu în ticăloșia speranței declarată public afirmând iubesc”. Într-un adevăr suntem purtătorii sentimentului până-n cea mai ridicolă profunzime afectivă și sfârșim în zvârcolirile unui iad nedorit și neasumat. Nefericirea noastră capătă expresiile fatidicului înduioșind un alt nefericit mult mai puțin afectat decât noi. Lanțul trofic se continuă, paradoxul amuzant fiind faptul că acest lanț este format din zale nefericite și provenite din destine neinspirat prelucrate. La ce-mi folosește acest sacrificiu, când știu cum voi sfârși? Sub care motiv mi-aș dori să mă atașez lanțului? Între ironia unei nefericiri și cea a unei sinucideri, sincer o prefer pe prima ...

luni, 4 noiembrie 2013

Derapaje (III)


Când avem ceva de oferit indicat ar fi să nu ne temem. Să oferim peste așteptările semenilor, să oferim fără a aștepta ceva în schimb. Atunci când facem astfel de gesturi putem fi considerați egoiști pentru că nu ne gândim la consecințe, mai mult decât atât nu ni le asumăm. Cum poți reacționa atunci când ești iubit(ă), mai ales când această iubire se destăinuie ca răspuns acțiunilor tale? Nimic nu este simplu când iubim; când iubirea nu ne este împărtășită toată nefericirea noastră se răzbună cu altruismul revenitului din infern. Ne simțim trădați doar pentru că timpul nostru s-a scurs într-o inimă artificială. Ajuns neom prin suferință, vei dărui și mai mult pentru că doar astfel te poți mântui de tine, te poți goli de sentimentul neîmplinirii. Abia ajuns aici poți începe a ierta, ulterior a persista în greșeală doar pentru că ne este de trebuință a iubi, a dărui peste măsură; repetăm obsesiv exercițiul iubirii în speranță că va veni vremea când rațiunea va ceda definitiv afectului, iar acesta din urmă va înnebuni frumos …   

duminică, 3 noiembrie 2013

Obsesia

            
Foto by Henri Cartier-Bresson

           Se întâmplă de câţiva ani încoace să fiu măcinat de întrebarea “… de unde această obsesie de a aşeza oamenii în albia seacă a unui destin, doar privindu-i? Mi-e îndeajuns acest perfid joc al imaginaţiei pentru a trăi, pentru a-mi face loc în astă lume sustrăgându-mă evidenţei, înrobindu-mă aparenţelor?”. De când m-am dedicat picturii m-am amăgit că primesc acea iertare divină la care aspir într-o tăcere falsă. Această obsesie nu ar fi existat dacă în acea seară îmi stăpâneam singurătatea. Bătrânul peruan care privea intersecţia lumilor de pe le Pont de l'Europe” mi-a înţeles cel mai bine intenţia atunci când mi-am fixat obiectivul asupra profilului. Toată acea serenitate afişată s-a ascuns sub rictusul ridat al gurii, iar printr-un şuierat lingvistic stâlcit, cu dialect împrumutat din suburbiile Parisului meu drag cândva, mi-a urat să aparţin pe vecie sufletelor luate”. Niciunde pe bătrânul continent sau în fierbinta Africă nu am aflat astfel de încrâncenare şi respect pentru ceea ce eu definesc suflet. Ştiu că le-am luat celor desenaţi în negativele alb-negru un dram din ceea ce sunt, dar dramul acesta este nimic în comparaţie cu ceea ce suntem, noi, oamenii.

            Mă aflu într-un tren care, sper ca de obicei, mă duce cât mai departe de acel nicăieri de care nu mă pot debarasa. Acum un minut imortalizasem doi tineri seduşi de liniştea unui somn fără vise. Nu ştiu nimic despre ei, dar privindu-i realizez că cel puţin acum nimic nu se poate interpune îmbrăţişării lor. Un destin comun le-a frânt demult acele aspiraţii adolescentine, în care rutina era înlocuită de jocurile seducţiei. Îmi amintesc de nebunia frumoasă care-mi domina sangvinitatea; căutam în permanenţă să fiu definiţia elogiului adus vieţii. Tremuram în bucuria înfăptuirii fiecărui păcat în parte; fireşte, ca un bun catolic ce sunt,  acele păcate le-am încadrat mereu în acea categorie a celor uşoare, acceptate şi ulterior iertate. Aveam avântul şi avantajul sorgintei latine din care mă trag, seminţie pentru care nimic nu este imposibil şi căreia drama îi este foarte dragă atâta vreme cât din ea răzbate sălbăticia ludică a suferinţei. Mă uit la cuplul din avanposturile poziţiei mele şi liniştea lor mă revoltă. Lipsa de reacţie la gândurile mele mă dezrădăcinează de harul din mine. Nimic nu pot privi fără luciditate, caut în orice gest, privire sau rid acel ceva care să-l motiveze pe om pentru a-şi îndeplini destinul. Care destin?...

            Sunt măcinat de propria-mi neputinţă. Mă obsedează blestemul bătrânului peruan de pe “le Pont de l'Europe”. Acum trei seri una dintre amabilele gazde îmi traducea ”Blestemul” Mariei Tănase. “Cine iubeşte şi lasă/Dumnezeu să-i dea pedeapsă ...”. Stranie cântare, dar şi mai stranie este plăcerea ce m-a răscolit căutând a înţelege blestemul; mai mult de atât doream cu asiduitate a mi-l asuma, a-l substitui blestemului bătrânului. Oare cei doi în adormirea lor, se tem de El? Se gândesc vreodată la jurămintele depuse dinaintea unui altar în care stau la dispoziţia neuitării toate dorinţele unei lumi ascunse vederii? Mi-i inchipui statui ai unei ruşini viitoare, aferentă neîmplinirii jurămintelor. Ce este omul mai mult decât un prădător dominat de instinctul supravieţurii? Avem în gena comună nevoia dominării, procreerii şi mai puţin inteligenţa creaţiei. Aceasta din urmă trebuie crescută, cultivată şi spre disperarea neştiută a noastră preţuită cu sacrificii. De ce nu pot afla în aceşti tineri simplitatea bunului gust şi a decenţei? De ce îmi este de trebuinţă a îngropa frumosul în supliciul unui martiriu existenţial? Sunt robul acestui blestem! Tot ceea ce am fotografiat de atunci a fost descarnat şi disecat până la atingerea fierei. Mâ gândesc că nimic nu este gratuit şi că acest har al meu trebuie compensat prin nefericirea de a fi om. Mă ţine în viaţă doar faptul că se va întâmpla cândva, cumva, să fiu salvat. Mă privesc în fiece moment de cumpănă în oglinda sufletului meu şi mi-e milă de mine. Ar trebui să găsesc cândva, undeva, curajul de a mă fotografia, căci un autoportret nu poate dezvălui decât insuficienţa unui om încarcerat în vidul propriului suflet. Blestemul Mariei Tănase îl aflu mai degrabă în autoportretul ciuntit al lui Van Gogh, sau în misiunea Freudiană “Orice creator ne face capabili să profităm de acum de propriile noastre fantasme, fără reproş şi fără ruşine”, decât în idila adormită a celor doi tineri.

            Iertaţi-mă tineri senini! În orice se poate afla frumosul, chiar şi în acest tren al aceluiaşi “nicăieri”…  

                        România, într-un tren numit “nicăieri”, o noapte oarecare din vara lui ‘75
(filă de jurnal)