Drama de a fi

Nu mă voi înţelege niciodată. Fiindu-mi inaccesibilă propria-mi fiinţă, complexitatea ei, nu îmi voi înţelege nici semenii. La ce îmi sunt de trebuinţă prietenii, când dincolo de trădare nu mai este loc decât de dezamăgire!? Câtă sminteală poate încape în mine, astfel încât să pot ignora dispreţul ce-l port deasupra vieţii!? Când nu mai aştepţi nimic de la semeni, când neîncrederea stă aşezată cuminte în spatele comunicării, îmi este imperios a renunţa la vise, la acele aspiraţii pe care le găsesc numai în legăturile afective dintre mine şi semeni. La ce bun toate astea!?
Atunci când trădării îi urmează amestecul dezamăgirii, repulsiei raţiunii dinaintea iubirii, un concept divin care-ţi macină afectul, simţi cum tentaţiile vieţii îţi otrăvesc încet, dar sigur, raţiunea de a fi. Singurul antidot este izolarea, abandonarea în singurătate, ferită lumii. Este uluitoare acea senzaţie a unei libertăţi iluzorii, în care ai loc în tine pentru toate singurătăţile semenilor. Ascuns umanităţii, ea nu va afla niciodată cum ai primit-o în tine cu toate suferinţele ei. Cui ar folosi să ştie? Nimeni nu va fi vreodată capabil în a-şi abandona suferinţele în alţii; ar fi identic cu abdicarea dinaintea morţii. Nu deţin nici un cunoscut care să nu accepte terapia suferinţei în grup. Teama de luciditate, tentaţia raţiunilor care ne devastează afectul ne aduc suferinţele împreună. Nu ştiu pe nimeni care să fi supravieţuit vreunei comuniuni a suferinţelor, iluziei că îngemănându-şi dramele le va fi mai bine. Toate astea însumate mă petrec odată cu fiorul plăcut al căderii defintive în mine. Aici lumina are culoarea asfinţitului, tăcerile întăresc convingerile căpătate prin metamorfoza decepţilor şi Dumnezeu îşi află sfârşitul. Simţi cum mergi până la capătul vieţii, fără lamentări, neobsedat de frica dinaintea renunţării. Acest drum o să-l parcurg, întrebându-mă la fiecare pas, cum de mă pot suporta iertându-mi la nesfârşit semenii. Păcat că nu-mi reuşeşte a obosi definitiv, conştientizându-mi ciclic, drama de a fi.