Supravieţuind vieţii!

Oricât aş încerca să mă dedic artelor, în sensul acceptării supravieţuirii în tagma lor, mă văd nevoit să mă împiedic de rudimentara , chiar puerila întrebare, ”De ce?”. A supravieţui vieţii înseamnă a mă abandona total nopţilor mele, a-mi relua teribila metamorfoză a raţiunii, a-i permite afectului să sângereze liber. Ieri am servit ignoranţă semenilor, aşezându-mă la o cafenea cu o carte în mână. Alegerea lecturii, cu desăvârşire a fost una insiprată, deoarece exerciţiul de ignoranţă mi-a reuşit pe deplin. Inutil să spun că semenii mi-au întors ”respectul”. Poate două, trei perechi de priviri curioase au mijit pentru a intui titlul din mâna mea, nicidecum pentru a-mi crea insuportabila indecenţă a unei descompuneri spre analiză. Mă întrebam în drum spre casă, sedimentând revelaţiile acestei experienţe, ce aş putea să le spun semenilor, ce am fi capabili a ne împărtăşi!? Când afli despre tine că eşti departe de orice adevăr cu privire la sensul vieţii sau al morţii, nu-ţi rămâne decât decenţa tăcerii şi evident, teribilele convulsii aparţinând spiritului.
*
Ce ştiu despre viaţă!? Aproape nimic, în afara faptului că ea merită trăită. Apare întrebarea: cum? Ce aş putea răspunde unei întrebări prin care oricare dintre semeni mai oropsiţi, nerăsfăţaţi ai sorţii, ţi-ar spune că i-a murit copilul sau că suferă de o boală incurabilă, urmat de pateticul ”De ce mi se întâmplă mie?”? Care logică aş putea-o găsi pentru ignoranţa pe care semenii mai înstăriţi o dovedesc faţă de cei nepăstuiţi? Cum şi-ar putea justifica cineva gestul anulării afectului, când ieri spunea „te iubesc”, iar azi se dovedeşte a fi golit de orice simţământ, nul în faţa oricărei trăiri atribuite iubirii? Ce aş putea să-i învâţ pe semeni, când eu însumi sunt un repetent al vieţii şi persist în aceleaşi erori? Ce răspuns mi-aş putea oferi la întrebarea, de ce trebuie ca totul să aibe un raţionament logic!? Argumentele ultimei întrebări există; se pot extrage din empiricul vieţii, dar din nefericire doar atât deţin, argumentele. Străină de mine este minciuna şi tocmai de aceea afectul şi raţiunea îi refuză apartenenţa. Toate aceste întrebări le-am adresat şi Divinităţii. Nu mă amăgesc defel. Dumnezeu nu are răspunsuri la frământările mele, pentru că sigur este ocupat cu cei care acceptă să trudească, să trăiască simplu, cei care au cu adevărat credinţă. Măcar ei cred în ceva, acel Ceva care le conferă un sens vieţii. În timp ce ei trăiesc în suburbia vieţii, fără a fi interesaţi de a-i descoperii vreo taină sau logica vreunei tentaţii mărunte, eu sunt dedicat supravieţuirii ei.