duminică, 31 august 2014

Autismul verii mele




Pentru mine a fost un august rătăcitor. M-am reîntors între semeni și nesemnificativa lor latentă agitație. Nici o grabă într-ale bucuriei sau dăruirii, nici o grabă într-ale agoniei. Același nimic servit altfel, un soi de libertate austeră afectivă. M-am obligat la această reobișnuire fiindcă decisesem că această lună va fi una făr de negație cu adresă. Nu am coborât între semeni, nici nu am urcat printre ei, a fost un simplu amestec, care (trebuie totuși să recunosc) a refuzat adeseori regulile omogenizării. Am întâlnit același derizoriu, același stil românesc înclinat spre supraviețuire, indiferent de metode și consecințe.
La început de august am plecat atunci din mine, fără gânduri și fără speranța unui ceva. Nu mi-am dorit vreo eliberare sau vreun graffiti pe un oarecare peron isinua(n)t al vieții, mi-am dorit în ascuns o platitudine nepretențioasă, lipsită de obligația unei comuniuni compensată cu compromisuri ale bunului simț. Revenirea în firescul ăstei lumi, mereu presupune pentru mine o indecență și aroganță adusă mie, tocmai pentru că mie, tocmai mie, mi-a reușit detașarea; din acest banal motiv, sunt semeni care consideră că merit să fiu pedepsit. Le spun în astă spovedanie că pedeapsă mai mare decât a fi printre ei nu există.
Oricum a trecut mult prea repede această repudiere în abstractul pentru care mă pregătisem dinainte. Bifez un bine pentru doza de liniște, un foarte bine pentru revigorarea încăpățânării mele de a crede în schimbarea umanității, excepțional pentru revenirea-ntr-un întreg descompletat la plecare. În mine nu s-a schimbat nimic, am aceeași înclinație spre devorarea a orice și oricine-și dorește a-mi fi sursă motivațional-inspiratoare, am aceeași tendință spre zero că ceva, cumva, cândva se va schimba ...   


luni, 18 august 2014

Nu am înspre ce mă întoarce




Am atins 500 de texte pe blog (inclusiv cu acesta). Am sesizat acest fapt recitindu-mă în mijlocul ăstei nopți fără semne, temeri ori bucurie. Am început  cu exprimarea în scris acum mai bine de 10 ani și mi-am expus ființialitatea pe acest blog atât cât mi-a fost cu putință. Nu am ascuns niciodată că există scrieri pe care le-am ferit de oprobriul public, însă și acelor trăiri le va veni vremea atunci când mă voi decide să public carte. Sunt posesorul unei doze suficiente de nebunie frumoasă care să-mi permită această defulare scriptică laolaltă cu asumarea dezacordului principial al celor care mă citesc, mai mult sau mai puțin intenționat. Am fost acuzat de suicid public, de tortură emoțională sau de naivitate afectivă, dar nimic din aceste reacții nu m-a oprit din devenire, din procesul infailibil al maturizării.
Sunt ceea sunt pentru ca am avut suficient curaj să exist, să experimentez, însă mai presus de toate să împărtășesc din ceea ce sunt și am trăit. Mi-am asumat eșecurile - acceptându-le, izbânzile - bucurându-mă mărunt, iubirile - scuturându-mă împreună cu ele de fragilitatea umană, căci chiar dacă m-am detașat de umanitate și slăbiciunile ei niciodată nu m-am exclus din eroarea umană ca și creație, evoluție, introspecție, devenire, împlinire, eșec, revoltă, bucuria de a fi. Am permis fiecărei capilare să mă curețe sângerând, fiecărui gând să mă trădeze muncindu-mă, oricărei tresăriri sufletești să mă trădeze sau să mă împlinească. O spun ca și cum aș fi avut de ales, nu obligat de contemporaneitate și recidivă!...
Am ales să-mi trăiesc viața cu franchețea iluziei purgatoriului,  neiertarea nedefinirilor și incertitudinilor căutând elucidarea misterelor lor, cu răscolirile existențiale care s-au cerut dizolvate în magma trăirilor, cu revoltele împotriva firescului degradant acceptat de societatea care m-a acceptat și pe care la rându-mi, necuviincios, am refuzat-o. Mi se pot reproșa multe, însă vă previn cu o politețe distantă că totul se va dovedi a fi o inutilă irosire. Viața prin voi, toți cei care m-ați petrecut cu amiciția, prietenia, iubirea sau ura voastră, fățișă ori ascunsă, m-a frământat prin firescul pe care a dorit a mi-l impune, un firesc nepotrivit firii mele avide de certitudini, adevăruri și palpabil. Tot ceea ce am iubit s-a stigmatizat în mine, tot ceea ce m-a dezamăgit și m-a rănit am iertat dar nu am uitat. Doresc a simplifica ideea stupidă a unei idolatrizări, căci iertarea ne este străină aparținând ca sentiment și împlinire doar Divinității, eu am iertat în măsura în care sunt capabil ca simplu slujbaș al tramei umanității.
Clar îmi este că nu mă voi opri aici. Voi continua exprimarea revoltei sau bucuriei care mă definește în acțiunea numită viață. Voi continua în  a fi! Voi continua a scrie! Voi continua a împărtăși, a certa, a mă revolta, a iubi tot ceea ce îmi aduce rezonabilul în existență! Voi dărui celor care au șansa de a fi merituoși, celor care știu a-și aprecia real propria lor existență, celor care nu se tem de defectele și calitățile lor, celor care rup din ei precum leproșii pentru vindecare, pentru desăvârșire. Am plecat acum mai bine de 10 ani pe un drum fără întoarcere, atunci când am ales obligat între totul sau nimic, totul. Voi continua să iubesc nefirescul vostru, preferând să trăiesc pentru mine și cei care se refuză existențial. Credeți-mă! Aici, în această complexitate a trăirii, a existenței, a fi-ului, nu există drame, există doar bucuria de a fi

duminică, 17 august 2014

Sunt supusul geometriei iubirii


Sunt foarte multe pe care încă doresc a le face, a la împlini. Sunt doruri care macină mărunt la temelia ăstei existențe pline de absurd și uneori de neprevăzut. Nu mă includ în tagma celor care-și blestemă neputințele, celor care se roagă inclusiv la ajutor divin pentru împlinire. Mereu am crezut în ceea ce sunt și ca atare sunt tributar acestei credințe. Categoric sunt sute de reproșuri pe care am a mi le aduce, dar știu că asta nu mă ajuta deloc. Ca oricare, am purtat măști și am fost demascat (din fericire) doar de conștiință. De la semeni am învățat minciuna și tot de la ei am învățat a mă debarasa de ea și mai ales de consecințele ei. Însă despre a iubi niciodată nu am învățat destule, sunt veșnicul repetent al stării …
Am certitudinea ca prin iubire mă definesc, mă completez, mă exclud din tagma primatelor, însă deopotrivă mă subjug ei, tagmei primatelor, atunci când mă scald în zeama endorfinelor. Endorfinele au o patetică legătură cu fericirea și dependența de ea, însă în cazul meu ele au legătură doar cu războiul sexelor. Nu am îmbrăcat niciodată un cavalerism propice duelului, spadei sau glonțului, am ales doar tentația sufletelor alambicate, nesigure în dorințe dar pline de ele. Freamătul patosului, șoapta nerostită a dorinței care mistuie au fost pentru mine preludiul fiecărui moment dedicat iubirii. Replica atingerii acelor suflete pregătite tainic să-mi cedeze a fost cea mai încântătoare muzică auzită vreodată de sufletul meu și dincolo de orice muzică s-a întâmplat versificarea. Tot ceea ce am primit de-a lungul vremii mele devenit-a un poem închinat nemărginirii inimii. Tot ceea ce în normalitatea privirii iscoditor-arzătoare se potrivește a fi doar curbe carnale în zbuciumul afectului pătruns de frământarea palmelor mele devine poruncă pentru o  izbăvire definitorie și definitivă.
Sunt la fel de vinovat de tot ceea ce i s-a întâmplat femeii în anotimpurile ei precum fiece bărbat dispus la abandon dinaintea fericirii alesei, indiferent cum a înțeles el fericirea. Orice te iubesc am rostit a fost egal măsurii desfrâului pe care femeia și l-a asumat. Cu cât desfrâul a fost mai liber și mai asumat cu atât mai răspicat a fost te iubesc-ul meu. Sunt doruri la care nu voi renunța nicicând doar pentru a nu mă descompune și din același motiv sufletului meu i-am ridicat pereți înalți, dincolo de care nu trece nimic din ceea ce am iubit, căci fără de nostalgii sunt nimic. Memoria lor mă determină în ceea ce sunt și fac, îmi desăvârșește geometria afectului. Este tardiv, dar numai astfel mi se întâmplă  a fi; inutil am ignorat șarpele atâta vreme cât n-am ignorat nici o Evă egală mie în mistuirea prin împlinire a dorințelor. Dacă mi-ar fi în putință, femeii i-aș pune aripi indiferent de sălbăticia unei revolte heruvimice … 

duminică, 3 august 2014

Fum ...



Un viitor ascuns nici că se poate,
nu-i loc în zațul ultimei cafele,
în vis îmi spui de stânci trucate
despre destine urcate-n carusele;

tristețea ta-și aprinde o țigară,
motivul dintre noi s-a stins
speranța mea s-a relocat la gară
cât timp mai e un tren de prins.

Din lume voi pleca în astă seară
în locuri care nu se văd pe hartă,
pământuri unde-amanții exersară
cum faci din eros o sublimă artă.

Fără adresă nu-ți pot da de știre,
că-s vrednic de amantul ideal,
că nu încap într-un costum de mire
și doar platonic sunt sentimental.

Mă voi întoarce-n cafeneaua gării
pentru o ispită conturată-n fum,
promit apoi că te voi da uitării
mă voi preface-n vânt, iluzie, scrum ...