Deja-vu (I)

Ca de obicei, eu sunt cel care trebuie să decidă. Dacă ar fi suficient numai să aleg, ar fi mult mai uşor. Dar din nefericire pentru amândoi, tu incapabilă să iei o decizie mă condamni la sarcina ingrată de a pune punct.
M-ai putea întreba: " la ce să pui punct?". Într-adevăr, noi nu am avut niciodată nimic. Asta dacă privim în amănunt donând iubirea noastră mesei de autopsie. Traume, decepţii mici cu finalitatea dezastrelor , spasme conjugale, plecări temporare din cuplu, împăcări tardive cu aromă sexuală, eradicări reversibile şi ... Opreşte-mă şi tu măcar odată!

Îmi permit să declar: sunt deţinătorul frustrant deja-vu. Tu, inocentă savurai nebunia noastră ca fiind ultima din viaţă. De câte ori m-ai auzit spunându-ţi: "ai dreptul să greşeşti de doua ori: prima şi ultima dată!". De câte ori am râs împreună de paradoxul prostiei asociată consecvenţei în perfectă rezonanţă?
Ştiu. Şi mai presus de "a şti", sunt capabil chiar de a-mi asuma responsabilitatea acestui deja-vu. Mi-am dovedit nimicnicia, acceptând aprofundarea greşelilor trecutului meu, care din nefericire îmi va păstra la umbră, viitorul. Sumbru! Patetic! Stupid!
Ne-am recitat din clasici, dar am ajuns la concluzia că nimeni şi nimic nu ne mai împacă. Nici Eminescu, nici Stănescu, nici Baudelaire, nici Byron, nici măcar Bacovia sau Arghezi. Ultimii doi ne definesc cel mai bine isteria identităţii noastre.
Joaca de-a maturii nu ne prinde. Am plecat! Ai plecat! Întoarce capul şi priveşte. Fără regrete! Sesizezi vreo umbră de noi? Aroma amorului desfrânat din noapte se simte!? Ne-am îndepărtat în direcţii diametral opuse acceptând provocarea unui duel. Trage tu prima! Este ultima ta şansă la viaţă. Îţi las amintirile. Poate le vei nimeri.
Eu am plecat! Spre apus. Demult. Îţi mai aduci aminte de mine? Eu, sincer ... Nu! Sunt implicat în altă iubire ratată. Şi-aşa mă ia un deja-vu!