Asimetria din noi

Un banal algoritm existențial mã ascunde de tine, dar îți importã trãirile. Halucinant și obsesiv mã cobor în liniștile mele, acolo unde nici măcar eu nu mă pot atinge, unde nimicul domină laconic vidul, umplându-l. Evit sevrajul dependenței de semeni tânjind dupa absentul absint ce mi se prelinge pe palmele zdrelite de frământarea chircită a mâinilor mele, un odios sacrilegiu în ritm de rugă canonică extirpată din editura Divinitîții. Toate rugile mele împreunate nu trec nici măcar de porțile suferințelor mele. Dumnezeu mă pdepsește pentru că l-am izgonit din mine. Pupila mea gustã agonic albastrul din oameni, un albastru regăsit pe coperțile destinelor lor. În colțul diametral opus, îmbãtată de aroma agoniei mele, îmbrãțișezi spasmele umbrei mele. Ne-am impus reciproc codul tãcerii. Nu ne-au ajuns niciodatã cuvintele. Cuvintele concep frazarea ideii, definesc trăiri, exprimă rutina fericirii și amăgirii.. Cui folosesc exprimarile ultimative și patetice? Cine se hrăneste cu suferința altuia se va îneca sufocat de reversul acesteia. Adorăm inconștient să suferim atât cât să ne publicăm narcisismul și să ne fie omagiate cataclismele interioare. Într-un final, inevitabil, ne resemnăm în atingeri ultimative, implorând nihilismul din noi sã nu ne separe. Ne-am ales soarta și ne meritãm reciproc. Ne definim ca etalon al asimetriei iubirii. Nici mãcar triști nu mai suntem. Suntem, doar ... noi.