Vremea netimpului

Nu mă întreba despre mine. Nu mai este nimic de spus. Chiar dacă ar mai fi câte ceva, nu-i aflu rostul. S-a spus ce era de spus când vremea cuvântului se regăsea într-un noi eviscerat sufletește. Ne împreunam în trăire cu fiecare conversație inoportună conjuncturii, dar ne-am descurcat întotdeauna. Cafeaua împărțită din aceeași ceașcă și parfumul țigărilor de foi ne strângeau în acel laolaltă, aparent indestructibil. Adoram să te văd purtându-mi cămășile și răsfățului tău îi era cu permisivitate impersonalizarea mea, atunci când îți suflecai, aidoma mie, mânecile. Îmi purtai cu o grație prefăcută, dar studiată, brățările și-mi cereai cu imperativul feminin să-ți cedez necondiționat, amintindu-mi despre abandonurile tale voite, adulate în trăirea lor. Dominația mea sau a ta a fost doar componenta jocului erotic, nestăvilirea jocului fiindu-ne porunca primitivului firii. Ne iubeam în spațiul cărnii fără rațiunea animalică, păstrând din ea doar loialitatea; ne mușcam cu buzele și ne zgâriam trupește doar cu bătătura palmei ce strângea în ea pasiunea, ne îmbrățișam sufletele fiară.

Am luptat împreună, conștientizând iminența fatalității, să amânăm stârpirea flăcării. Suflam jarul cu puterea disperărilor noastre. Devenisem consensual acceptabili, iar pasiunea era doar frecventabilă. Între noi se întâmpla doar teama finalului și amânam dezamăgirea. Trăiam în zodia blestemului ”târâișul șarpelui”. Ne-am alungat singuri din Edenul închipuit și edificizat cândva și întâlnirile noastre semănau cu un tratat de indiferență. Cuvintele se izolaseră în monologuri rostite în izolare. Și totuși mișcarea noastră de rezistență avea farmecul ei; erau timpi în care zăream scânteia din priviri și ne bucuram precum copii dinaintea spectacolului focului prometeic. Încă nu se lăsase cu renunțare în obiceiul purtatului cămășilor mele, pentru că îți plăcea să te alinți numindu-le ”scutul împotriva plictiselilor noastre”. Singura dorință reală, pe care știu că și acum te-ar întoarce înspre un noi, chiar destinat unui altfel sau unui plagiat grosolan al acelui noi existențial, este aceea de-a-mi sta în măduva cervicalelor și să-mi sufle-n tâmple răsuflarea soribirii scriiturii în timp ce ea se întâmplă.

Acum ne învrednicim  cu prezența în vremea netimpului. Mi-a rămas uitarea. Dacă nu este cu putință a ta, atunci a mea să-mi fie ...