În fiece suflet aflu o capelă. Nu este un loc de rugăciune, mai degrabă unul aparţinând meditaţiei, regăsirii. M-am rătăcit cu intenţie 'au fără în astfel de capele şi am ştiut că neliniştile şi neîmplinirile sunt aceleaşi. Diferenţa într-ale intensităţii lor nu le face diferite şi în tăcerile în spatele cărora stau ascunse. O tăcere este doar o tăcere; ce ascunde ea aparţine de legământul muţeniei cu trăirea, suferinţa ca atare. În capela mea sfioşenia şi candoarea au fost dezvirginate cu violenţa biciurii Hristosului, căci ăste puritanisme sunt ca şi dinţii de lapte ai copiilor, doar pentru renunţare şi substituire. Tot aici, adeseori m-am deposedat de fiinţă lăsându-mă la îndemâna neantului. Pustiul poate primi forma definitorie al unui produs imagistic utopic ori împrumutat din vastele culturi ale pământului, dar niciodată nu va destăinui aridul sau îngheţul din el. Neantul presupune întuneric, neguri ori vid; îl ocolim prin frica zidită în noi de Divinul, dar tentaţia cunoaşterii va exista mereu în cei care au curajul a mii de vieţi irosite. Dacă mi-ar fi cu putinţă aş face troc cu unul dintre îngerii decăzuţi; l-aş găzdui în capelă pentru ziua în care-mi va da aripile lui. Mi-e tare în nevoie zborul iniţiatic în care străinul deprinde cunoaşterea şi raţiunea se defineşte în idealul absolutului, dar şi al absurdului. Sunt atins de certitudinea unei reveniri cu resemnarea neputinţei de a mai schimba ceva sau a remodela adevărul. Sunt măcinat de teama unui adevăr aparţinând întocmai celor lăsate de Divin în semeni. În neantul capelei mele s-ar auzi ecoul unei agore, căci astfel de certitudini câştigate sunt pentru împărtăşire ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu