sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Prădătorul nopţii


        E timpul meu. Timpul în care gândul, trăirea şi fapta începe să prindă contur. Timpul în care orice se întâmplă are justificare. Misticismul se amestecă cu concretul, o impunere aedeneică extrasă din centrul esenţial al Universului, un fel de trăire după un concept biblico-darwinist. Mă reduc într-o singură durere, cea a cărnii. Mă doare-n a fugi şi inexistenţe, a rugi şi cruci prefăcute-n cenuşă, a iubiri şi uri neîmplinite. Durerea din carne se simte în visceralitatea acestui "a fi" existenţial. Cine mă întâlneşte în noapte se va curăţa cu forţa tăvălugului unui val glaciar şi va începe să creadă în tot ceea ce mie mi s-a respins spre încredinţarea spiritului. Cine mă urmează în noapte va simţi mâna fratricidă adânc pătrunsă în candoarea fiinţială. Cine mă caută de bună voie se caută de iertarea Divinului, m-ar încărca atemporal cu nejustificatele şi minorele lor păcate; cum ar fi posibilă metamorfoza decât dăruindu-se!? Nu există păcat mai mare decât a-mi ceda de bunăvoie, fără luptă. În toate culturile lumii pământului mă regăsesc. Mă caut de Divin, începând prin a mă căuta de sperjururi şi păcate în arca sternului unde zace spiritualitatea exersată prin iertare. În fiece noapte mă aşez între lumi şi urmăresc prada. Am învăţat din Cartea despre PreaÎnaltul că mă voi păstra în saturaţia adevărului doar devorându-mă pe mine. O existenţă pentru a se stinge încet în marea certitudine are nevoie de alte existenţe plasate în destine menire. Sunt unul dintre prădătorii nopţii; niciodată nu voi cere ceva. Voi exista prin a lua, a atinge, a savura neîndoielnic fiece pradă căzută în capcana dilemelor existenţiale ...  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu