Agnozie

Se-ntâmplă zile care prezintă riscul unei epuizări maximale. Efectele se resimt în curândul ulterior. În timpul acelei epuizări, dincolo de solicitarea psihică, mentală și fizică se acutizează senzațiile. Senzațiile niciodată nu mint, sunt devenirea fecundă a intuiției. Senzațiile sunt preambulul certitudinilor; sunt alertă, sunt prevenire sunt praful ridicat din mișcarea conștiinței.

În astfel de zile nervii își forțează limitele. Mă regăsesc într-o singularitate sintetică, dar care mă împinge la gesturi extreme. Să te lupți cu tine însuți doar pentru a suporta! Una dintre provocările mizerie ale destinului. Să-ți fie de nevoie pentru a exista și în zorii mâinelui să te cobori adânc în ființă, să te identifici în roșul sângelui sau salinitatea unei lacrimi. Ești numai conștiință în fiece gând și gest, iar devenirea în planul existenței se oprește într-un prezent fără viitor. Aici nu afli durere, ea este deja istorie, chiar dacă recentă; afli despre uitare.

În cuprinderea agnoziei uiți totul. Uiți tot ceea ce ține de vitalele simțuri. Cu răul din râul uman se poate trăi, cu rădăcina lui trebuie să lupți în orb, indiferent de șanse. Drama în agnozie este pierderea senzației; dispariția ei te expune nevrozelor cu destinația delirului. Dar cum să rămâi indiferent acestei descompuneri? Cine mai suntem fără senzații, fără dureri sau bucurii (fie ele cele mai mărunte), fără ..., fără ..., fără ...

În agnozie mi-s reproș și distanță; mi-s centrul indiferenței izbăvite din resemnare, căci de satisfacția morții nu mă voi atinge. În orice durere mocnită zace o imensă nestăpânire. Când se va rupe stavila se va rupe și liniștea lumii. Așa-mi vine a urla cu agonie în pustiul Divinității: riscă-mi agnozia și te voi elibera pe Tine și supușii tăi! Cum ar fi corect: ”pe Tine și supușii ...” sau ”pe Tine de supușii ...”!? ...