Sunt arhitectul acelei lumi interioare în care nu există imposibilul, în care nu mă caut de certitudinea fericirii sau iubirii absolute. Aici locuiesc toate făpturile pământului iar pacea interioară a singularului este singura sursă a apatiei ăstei lumi. Întrebări nu există pentru că totul se întâmplă; orice-ul este cu putinţa unei simple vreri. Mi-e bine în ştiinţa acceptări unei împliniri fără durere şi spasme, doar prin dăruirea naturii, a firescului. Fiinţial mă regăsesc în completul prezenţei feminine, indiferent de sorginte, aparteneţă şi calibrare trupească. Îmi trebuiesc toate făpturile şi în fiece dintre ele mă las în tihna unui tainic măritiş. Îmi e cu voluptate de toate liniile discontinue şi curbate ale trupului, de formele seducătoare aflate între un intuieşte-mă puritan şi priveşte-mă în splendoarea nudului; sunt căutătorul amforei. Îmi e de atingeri, de pasiunea sărutului în carnea fremătândă, de aducerea livrescului în patima existenţială. Să-mi aflu dorul nebun în frământările mâinlor voastre, o redefinire pe considerentul " acum sunt-aluatizare în timpul trăirii- finalul redefinire în forma fără substanţă". Îmi e de fluide şi pasiunea şuvoiului subţire cu care îmi spală trupul de neprihănirea gîndului. Păcatele şi viciile sunt împlinite prin complezanţa vidului. Mă poţi avea pentru momentul dorit din noapte şi zi, doar în timpul în care te simţi femeie. Nu simt nevoia diferenţei când se-ntâmplă de dăruire. Şi vid şi presiune, şi tonic şi tandreţe, şi patos şi rugă, şi în tine şi întotdeauna, şi păcat şi iertare şi se-ntîmplă chiar şi în timpul acesta ... în mine s-a aşternut covorul frunzelor femeie, nervuri în roşu, verde şi tandreţe ... e timpul să rug, femeie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu