Nu-ţi mai sunt

           

          Nu-ţi mai sunt între omoplaţi, unde ţi se adună puterile eradicării zilei de ieri. Nu-ţi mai sunt dinapoia sânului stâng, locul unde filtrul sangvinităţii mă oprea mereu cerându-mi sărutul tribut. Nu-ţi mai sunt nici în stern, purtându-mă între secundele respiraţiei tale. Aşa mi-a fost în partea ta de destin, să te sărut intensiv irepetabil pe suflet, carne şi tâmple. Ştiu că voi mai sta în odihna căpruiului tău doar până lacrimile vor reuşi extirparea definitivă. Am în dorinţe doar a-ţi mai cere răbdare cu tine.
           Nu-mi sunt de existenţă nici tristeţile, nici iertările tale; nu m-aş descurca cu ele, precum nu mi-a reuşit nici existenţa în fericirile tale. Ştiu că ne-am condamnat la tristeţe. Va trece şi ea, dar până atunci ne vom regăsi în fiece piatră, strop, undă, albie, val, mal şi albastru ori verde. Te-am învâţat că orice este marin conţine şi un strop din lacrimile noastre şi de aici gusutul salin cu care ne obişnuiserăm. Din fericire, în tristeţe apele sunt tulburi şi răzvrătite; ele urcă în amonte căutând rădăcini, izvoare şi ne străbat spre limpezire. Ăstu-i motivul pentru care tristeţile iubiţilor şi amanţilor trec lăsând loc dezamăgirilor ulterioare.
      Nu-ţi mai sunt decât în gânduri, dar rogu-te aduceri aminte; şi peste ele trec anotimpuri căutându-se la începuturi de seninătate apoi de senilitatea timpului. Căci suntem trudă şi dorinţă şi durere, în toate care le-am făcut şi ne-mplinit. Sunt metereze pe care nici sfinţii nu se răstignesc. Sunt doar pentru recensământul nefericiţilor ...