Am ațipit într-un
șezut, într-o rână. În moțăiala fără cusurul spasmelor pleoapei am văzut oameni
vii și orbi și muți, vorbitori fără sens și întrebări, fără răspunsuri. În visul
meu, eram cu toții vagoane răscolite de haos într-unul dintre depourile vieții
și așteptam cu toții o direcție. Ne priveam reciproc cu o suspiciune naturală;
nimeni nu-și asuma un sens sau o direcție.
Cunosc suficiente
despre semeni și umanitate încât să nu mă inflamez în reacții și dorinți.
Oferta semenilor poartă în ea rădăcina unei dorințe, rostită sau nerostită.
Faptele noastre produc evenimente și distanțele dintre noi se așează firesc. Ne
dorim speranță prin iluzie, împlinire prin sortire și iubire prin (ne)sacrificiul
ei. Îmi este mereu în mine despre împlinire și total, dar mai știu că prin singur
și singurul sunt îndepărtat de împlinire. Făr’ expectații sunt altruist maxim procentual-existențial, dar prin ele mă
declar fariseu. Falsul personal îmi repugnă, falsul universal îl ignor; acest
fals este soluția unei supraviețuiri pe care o pot înțelege, chiar dacă nu o
încurajez și accept.
A ierta îmi este
străin, a iubi îmi este sublim. Mă rog de tot ce este viu și verde să mă ierte
de nuanțele vieții. Restul vi-l las vouă și nu vi-l las decât într-un azi
înspre ieri, când învățasem despre lume, despre voi, despre mine. Atunci am
aflat că a te hrăni cu suflet de om îmi este permanența saturației, ori mie îmi
este de trebuință senzația foamei ...
excelent stimate domn.....
RăspundețiȘtergere