Am fost zămislit din truda unui stârv osândit cândva la iubire. Tatăl mi-a fost uitat de semeni în înaltul cumpenei fântânii care alimenta un sat devorat de singurătăţi. Şi mi-e de dor în singura povaţă împărtăşită vreodată. M-a privit şi fără să-i dea răgaz clipei s-a auzit rostirea: "Copile iubeşte tot ce-i de iubit şi ce nu-i iubit, iubeşte îndoit ...".
M-am născut în albastrul cerului, cu sângele, ochii şi carnea în nuanţele lui. În timp carnea a luat paloarea refuzurilor din distanţa neîmplinirilor; ochii au împrumutat definitoriu închisul întunericului în care am dosit iubirile ne-mpărtăşite. Cui să-i vorbesc despre iubire, când simţirile se confundă, amestecă şi diluează în neiertarea timpului? Sunt un soi de pustnic laic, căruia sigura iubire ce-i sună străin în timpanul trăirii este iubirea de sine. Învăţăturile tatălui meu s-au stigmatizat în fiece fibră; pot afirma în accesul unei sincerităţi inutile că nu există în mine loc neatins de iubire. Cutreierător de semeni, am căutat a afla cui i-ar prisosi bucuria unei astfel de iubiri şi nu am aflat pe nimeni. Să dau cu măsură sau a ignora dorinţele înjumătăţite, a fost perpetuumul nomadului lăsat în libertate, dar ştiam că a oferi cu măsură era cu neputinţă. Să îmi asum acceptarea unei amputări şi să preumblu schilod printre suflete atrofiate nu este un simplu blestem, este întinarea memoriei învăţătorului meu. Îmi port iubirea selenară printre îngeri, locul unde nimeni nu se teme a primi scânteie din coada unei comete. În infinitul albastrului ce m-a zămislit m-am înfrăţit cu Eros câştigând iluzia unei împliniri tardive. Mai am răbdarea şi putrea să mă caut de un tine primitor, la fel de nebun în iubire ca şi mine. În nopţile cu lună plină mă urc pe cumpăna fântânii şi-mi strig neajunsurile, nerăbdările şi neînţelesurile. Apoi mă îndrept spre casa pustincului laic, cum o numesc aceiaşi însinguraţi semeni ...
În tihna tindei am adăpostit toate nerostirile. În ceas de noapte, când intru în casă le scot din adăpost şi ne vorbim între noi ... Doamne, oare când mă voi opri din cele ce-mi vin a fi spuse? ... ori scrise? Povară îmi este şi fiinta! Nu îţi este îndeajuns astă povară ce mi-ai dat-o? ...
Când mă răzbate neputinţa, mă retrag în patos pregătind povaţă pentru fiul meu nenăscut şi şoaptă aleg în taina nerostirilor " mă dreg prin scriitură, ca să mă scap de ură!" ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu