vineri, 24 ianuarie 2014

Când trecutului îi șade bine ca trecut


Bine-ți mai șade în amintirile mele. Stai comod și te bucuri în tăcerile tale de fiece zvârcolire, fiece tresărire a ființei provocată de tine. Nu e loc de amăgire, adică nu provocate de tine, mai degrabă de ceea ce ai fost cândva. Când totul se reduce la trecut, la ”ai fost”, crezi că mai contează cât și cum ai fost? Oricărui trecut îi șade bine într-o conștiință doar asumat (trecutul), în condițiile în care asumarea parvine unei disecări milimetrice. Iertările se pot acorda doar nefăcutelor, nicidecum neisprăvitelor, neîmplinirilor sau eșecului.  
Din orice se poate învăța ceva. Este indicat a învăța cel mai bine din dăruirile aflate în eroarea unei persoane nepotrivite simțirilor și trăirilor tale. Aceste eșecuri nasc agonii nonformale, care inițial te usucă apoi te golesc de simțăminte, emoții, valori, principii și finalmente, de ființă. Urmează autoflagelarea. Ai devenit progenitura nimicului împerecheat cu agonia. În tine zace atâta întuneric și ești lipsit de vlaga oxigenului, încât orice viziune demiurgică se caută inutil de chibrituri.  
Dacă tot îmi mai arde secvențial de trecutul comun, de tine, atunci mă rog Divinului să mă arunce în cel mai îndepărtat trecut posibil, undeva la începuturile pământului, unde tu fiind Eva, mie nu-mi mai rămânea decât supliciul obligatoriu al singurătății. Ai fi trudit la rându-ți în aceeași singurătate, dar supliciul tău era mai mare pentru că nu aveai cu cine-l împărți, poate chiar împărtăși. Toți pământenii ar trebui să spunem un bogdaproste Divinului pentru înzestrarea Adamului și Evei cu orgoliul mărunt; fără acest orgoliu inițiatic și inițial, în prezentul perpetuu toți am fi suferit de toleranță și indolență, și pretindeam nevrednicia veșniciei în toate, cu precădere în iubire. Acestu-i și motivul pentru care-mi este mai drag trecutul altora, decât ăstălalt, cel personal ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu