De când m-am conștientizat am
început a iubi viața. Chiar dacă mi s-a reproșat adeseori că în scrierile mele
se regăsește doar componenta urâtului din complexitatea vieții, fără a mă
explica, spun că mi-am făcut mereu temele în ceea ce privește viața și
capcanele ei. În regulă! Mă opresc în permanență asupra grotescului vieții,
asupra suferințelor și tristeților care o compun. Și?! Care-i necazul aici?! Nu
este nici unul. Orice palmă sau ”șut în cur” pe care viața mi le oferă prin
intermediul semenilor, eu le percep ca efecte secundare provenite din neputința
în ale înțelegerii și priceperii semenilor. Fără a mă intoxica cu aforisme de
genul ”ce nu mă omoară, mă face mai puternic!” am relaționat mereu în armonie
cu orice provocare a vieții, chiar dacă mie mi-a părut o mișelie. Am riscat
adeseori în situații limită forțând cu capul înainte orice obstacol ivit în
cale.
Nu am nici o problemă în a
lupta pentru impunerea unui adevăr, indiferent care sunt mijloacele și, mai
ales, consecințele. Trebuie să specific faptul că mă lupt pentru un adevăr doar
dacă este un imperios necesar altora, unui grup minoritar afectat de lipsa
acestui adevăr, sau dacă vreun năpăstuit o cere; strict pentru mine, un adevăr rămâne
un adevăr și atât. Pot trăi în singurătatea-mi sprijinindu-mă pe principii corecte,
care (paradoxal pentru un agnostic) respectă multe din canoanele creștine.
Revin și adaug –nu am o problemă în a spune lucrurilor pe nume, a rosti
adevăruri care pe terți îi deranjează sau induce posibiltatea lezării intereselor
personale. Logica este simplă: interesele noastre diverg și mie îmi repugnă
totalitar minciuna și toate implicațiile ei, chiar dacă aceasta adnotă și
defectele vizibile ale semenilor. Nu am teamă de vreo rostire anume la adresa
cuiva, dacă am convingerea că această rostire izbăvește un adevăr. Nu m-am
născut în fața televizorului și nici nu sunt un devorator de filme și teorii
ale conspirației încât să mă tem aiurea pentru viața mea, sau chestiuni hilare
de acest gen.
M-am hrănit de pe la începuturile
conștientizării, care a coincis cu lupta pentru reabilitare a conștiinței, cu
suferințele. Am început cu cele aparținând celor dragi mie; ulterior am
aprofundat ideea experimentând pe mine. Dar spre deosebire de majoritatea
cunoscuților mei, eu mi-am asumat din timp orice agonie, suferință ori dezamăgire.
Le-am lăsat să-și facă sălaș în mine și le-am crescut controlat, învățând din
ele. Acesta este și motivul pentru care sunt uneori catalogat arogant și
indiferent, pentru că suferințele care lovesc în oameni, sub varii forme, mie
îmi par puerilități sau jocuri acneiece care nu se pot manifesta la nivel epidermic
și atunci fac ravagii la nivel hormonal. Nu dețin un ego incomensurabil, după
cum consideră eronat unii și alții; nici măcar nu dețin un ego, pentru că nu-mi
pasă. Nu am timp pentru măscăricii care-și spun psihologi sau care își flutură
diploma pe pereții goi ai sufletelor lor îmbuibate de teoretizarea și
clișeizarea rațiunii. Le spun încă odată, aici în scris, că sunt mai defecți
decât își închipuie ei că aș fi eu; doar ei cred că sunt într-o limpezime și
luciditate canonică. Sunt niște mizantropi surmenați care-și permit inconștient
să-i nenorocească pe cei care-și pun sufletul pe masa de disecție în speranța
unui ajutor. Mai există o tagmă pe care aș mărunți-o în rațiuni și simțiri: tagma/ginta
autointitulaților genii. Alți măscărici cu limbaj și atitudine demnă doar de curtea
interioară a bibliotecii academiei; când spun curte fac referire la curtea fără
alei asfaltate și înflorate, o curte plină de praful de pe ”toba” care le
găzduiește neuronii. Nu este nici o diferență între un/o nimfomaniac(ă) care
crede că trăiește intens dacă-și eliberează tensiunea sexuală și el/ea zburdă
pe câmpiile Elizee ale plăcerilor carnale. Am o veste tristă pentru ei/ele!
Nici măcar să și-o tragă nu sunt capabili, respectându-le oprobriul propriului
lor limbaj; sunt niște biete animale care copulează în afara țarcului și care
pe arca lui Noe ar fi avut loc doar la galere, locația perfectă pentru
detensionare. Pfff! Sapiosexualitate! Gastrosexualitate! Ce termeni domn’le! În curând vor inventa și dextrosexualitate.
Îl explic eu să nu-și mai bată geniile capul și cu asta. A te lua cu ambele
mâini de cap atunci când viața îți dă un ”șut în cur” și să răcnești prin
curtea academiei ”ce m-o f***t viața!” sau ”ce m**e mi-am luat!”. Sau a cuprinde
cu ambele mâini un mândru falus (artificial au ba) cu care să-ți dai învârtoșat cu el
de ”tobă” până te părăsește praful! Să vă fie clar! Nu-mi cer scuze pentru
limbaj, pentru că nu vreau. Dorințele sunt pentru satisfacerea mironosițelor cu șervețele
parfumate, folosite strict pentru reumezirea degețelelor uzitate în intensul
unei masturbări atroce ...
Trăiți cum vă place, oameni (ne)buni.
Nu-i treaba mea și a nimănui ce înțelegeți prin ”trăiesc viața cum îmi place!”.
Nu căutați argumente pentru a trăi, mai degrabă căutați argumente pentru a nu
mai trăi. Pentru ultima variantă nu veți găsi nici un argument veridic. Nici cancerul nu este un motiv
pentru a renunța. Respectați-i doar pe cei de lângă voi, pe cei care contează și
bucurați-i și pe ei atrăgându-i în tumultul frumosului vieții. Nu uitați asta! Grotescul
este o chestiune intimă! Grotescul nu se împarte cu nimeni. Trăiți până la
epuizare. Când nu mai puteți ... sau, dacă nu știți și vreți a trăi ...
Eu așa sunt construit!
Live life or die!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu