Sunt nopți în care sunt lipsit
de vlaga ființei. Scriitura mea suferă pentru că trăirea nu a luat calea
exilului desprinzându-se din mine. Ce pot eu Doamne a-i spune atunci celui care
mă întreabă: ”Tu cum reziști?”?! Nu-mi
sunt mie reazăm, atunci cum pot fi unul din umerii Universului?! Să nu înțelegi
că mă irosesc în vreo pretenție absurdă, doar mi-e de trebuință sinele. În
astfel de nopți mă simt în raritatea vieții, un soi de ucigaș cu simbrie tocmit
tocmai de propria-mi rațiune, revoltată împotriva neputinței lumești. Oare în
ăste momente să-mi fie vulnerabilitatea consoartă? Nu-mi simt pulsațiile
sangvine în întregul cărnii, mai degrabă sunt așezat într-un sânge stătut. Mă caut
de sens și rost și nimic nu-mi oferă răspuns; nici cerul nu se înduplecă înspre
o rostire cu tâlc. Zac în absurdul tăcerii, într-o nefirească liniște. Oare acesta
să-mi fie un semn din parte-Ți, prin care îmi spui că sunt o întâmplare în
rostul lumii închipuit de tine?! Și dacă ar fi astfel, nu-Ți voi ceda fiindcă
de fiece dată mă salvează setea de viață ...
Dă-mi Doamne viul nopților mele,
iar pentru semeni păstrează rostul lumii închipuit de Tine ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu